UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA”

FACULTATEA DE TEOLOGIE ROMANO-CATOLICĂ

SPECIALIZAREA: TEOLOGIE PASTORALĂ

Conflictele dintre papalitate și puterea

politică între secolele XIV-XV

Lucrare la Istoria Bisericii

Studenți: Marius GHERGHEL
Antonio BĂCĂOANU
Coordonator: lect. univ. dr. pr. Fabian DOBOȘ

IAȘI – 2019
 CUPRINS

SIGLE ȘI ABREVIERI..............................................................................................3
INTRODUCERE........................................................................................................4

CAPITOLUL I: Pretextul istoric al exilului de la Avignon..........................................7

1. Caracteristici generale ale epocii........................................................................7
2. Conflictul dintre Bonifaciu al VIII-lea (1294-1303) și Filip cel Frumos
(1285-1314).................................................................................................................8
3. Urmările pontificatului lui Bonifaciu al VIII-lea..............................................13

CAPITOLUL II: Perioada exilul la Avignon..............................................................15

1. Clement al V-lea (1305-1314)..........................................................................16
2. Ioan al XXII-lea (1316-1334)...........................................................................21
3. Benedict al XII-lea (1334-1342).......................................................................26
4. Clement al VI-lea (1342-1352).........................................................................27
5. Inocențiu al VI-lea (1352-1362).......................................................................28
6. Urban al V-lea (1362-1370)..............................................................................30
7. Grigore al XI-lea (1370-1378)..........................................................................31

CAPITOLUL III: Schisma Apuseană.........................................................................33

1. Urban VI (1378-1389)......................................................................................33
2. Perioada de după Urban al VI-lea.....................................................................36

CONCLUZIE............................................................................................................42
BIBLIOGRAFIE.......................................................................................................44
 SIGLE ȘI ABREVIERI

Cf. – conform
coord. – coordonator
Ed. – Editura
p. – pagina
pp. – pagini
sf. – sfânt
vol. – volumul
 INTRODUCERE

Este frecventă tendința de a contrapune o Biserică complet spirituală dedicată

unirii inimilor în tăcerea credinței, și una pragmatică, care își aplică principiile
de acțiune în domeniul civil și care se preocupă mai mult de organizare decât de
convertire. Dacă ar fi adevărată această opoziție, ar constitui un mare pericol
pentru misiunea și rolul Bisericii în lume.
În realitate, vestirea Împărăției lui Dumnezeu presupune un minimum de
mijloace practice, pentru că e vorba de a intra în raport cu umanitatea, cu un
complex de societăți guvernate de legi și obiceiuri politice, economice și
culturale. Biserica trebuie să se adapteze la condițiile istorice, fără să se supună
și fără să-și sacrifice esențialul doctrinei și credinței sale, cu scopul de a face
accesibil mesajul creștin.
Acest lucru a determinat în secolul al XIV-lea organizarea coerentă a
papalității, dar acest lucru nu însemna, în mod evident, o orientare definitivă,
nici nu însemna excluderea oricărei alte forțe de acțiune 1. Cristos a voit ca
Biserica lui să fie o societate vizibilă, unită nu doar de o credință comună și de
participarea la sacramente, ci și de o legătură instituțională, de o supunere
comună succesorului lui Petru.
Acest principiu de unitate, destul de fragil, este încredințat omenirii, care de
multe ori nu e bine folosit. Abuzuri de putere și rivalități naționale riscau să

1
Cf. Desclee Brouwer, 100 de puncte fierbinți din Istoria Bisericii, Ed. „Sapientia”, Iași 2011, p. 203.
 5

compromită intenția lui Cristos și să reducă puterea papei la aceea a unui șef de
stat sau de partid. De-a lungul istoriei, papalitatea a cunoscut de mai multe ori
riscurile secularizării, care au dus de multe ori la diviziuni.
Un exemplu concret al riscului secularizării este evenimentul crucial pentru
Istoria Bisericii petrecut la Avignon în secolul al XIV-lea. Acolo papii au fost
constrânși să stea timp de aproape 70 de ani din cauza neînțelegerilor dintre
puterea politică dominantă și papalitate. Papii din această perioadă, pe lângă
faptul că au părăsit Orașul Etern, erau dedați la fapte imorale, nepotismul de
exemplu, și se îndepărtau tot mai mult de vocația lor de a trăi după exemplul lui
Cristos.
Însăși creștinătatea era revoltată de acest lucru. Petrarca a scris împotriva
cetății de la Avignon, iar despre cardinali el spunea: „În locul Apostolilor care
mergeau desculți, vedem acum satrapi călare pe cai împodobiți cu aur,
rumegând aur și în curând potcoviți cu aur, dacă Dumnezeu nu le va osândi
luxul nerușinat. Ar putea fi luați drept regi ai perșilor sau ai parților, care
poruncesc să fie adorați și de care nimeni n-ar îndrăzni să se apropie cu mâinile
goale”2. Chiar unii sfinți le-au cerut acestor papi să se întoarcă la Roma. Sfânta
Ecaterina de Siena i-a scris papei Grigore al XI-lea: „Fiți vrednicul urmaș al
sfântului Grigore; iubiți-l pe Dumnezeu; nu vă legați nici de rude, nici de
prieteni, nici de trebuințele lumești”3.
Totuși, Avignonul nu prezenta doar inconveniente pentru conducerea
Bisericii. Orașul era liniștit și bine așezat. Se putea comunica ușor cu ansamblul
Creștinătății. De altfel, papii din acea perioadă au păstrat un viu interes pentru
Biserica universală. S-au preocupat îndeaproape de misiunile din ținuturile
îndepărtate și de posibile cruciade.
Lucrarea de față tratează despre principalele evenimente care s-au desfășurat
în perioada secolelor al XIV-lea și al XV-lea, structurate în trei capitole. În

2
Jean Comby, Să citim Istoria Bisericii, Ed. „Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București”, București
1999, p. 156.
3
Loc. cit.
 6

cadrul primului capitol vom trata despre pretextul și cauzele exilului. În cel de-al
doilea capitol vom evidenția papii din timpul exilului propriu-zis, începând cu
papa Clement al V-lea și culminând cu papa Grigore al XI-lea. În ultimul capitol
vom trata urmările exilului de la Avignon, punând în evidență Marea Schismă
de Occident, caracteristicile și efectele acesteia.
 CAPITOLUL I

Pretextul istoric al exilului de la Avignon

1. Caracteristici generale ale epocii

Preacunoscutul eveniment din 1054, care a lăsat o amprentă semnificativă

asupra istoriei Bisericii, a avut urmări drastice și în viitorul apropiat, căci după
ce creștinismul occidental a fost separat de cel oriental, un înveliș de tulburare și
nesiguranță a acoperit fața Bisericii, ceea ce a dus la crâncena dorință a marilor
puteri central-vestice ale Europei de a încheia o alianță politică cu papa, sau de a
supune ascultării Bisericii. A fost afectată atât situația politică cât și cea
spirituală. Fiecare om care aparținea fie de confesiunea occidentală, fie de cea
orientală, a fost zguduit profund în credința lui, datorită bifurcării în cultul latin,
respectiv grecesc.
Conflictul dintre Biserică și stat a fost mereu continuu, căci comunitatea
clericală mereu a țintit spre îngrijirea sufletelor credincioase, însă pentru a
înfăptui aceasta trebuiau făcute compromisuri, adică așa-zise înțelegeri cu
principii, care cereau și ei înapoi, dar prea mult, încercând să dea Bisericii
poziția de a depinde de ei. Orice conflict are la bază una dintre cauze această
situație care ține de factorul interconectat politic și spiritual.
 8

Un exemplu încadrat în această arie de idei ar fi cel din secolul al XI-lea când
s-a iscat conflictul dintre papa Grigore al VII-lea și Henric IV al Germaniei,
unde papa și-a exercitat funcția de păstor al Bisericii în materie spirituală, căci
Scaunul Apostolic este judecător în acest domeniu, acționând conform
Scripturii, unde Cristos l-a numit pe Petru principe peste Împărățiile lumii. Însă
Henric a țintit în direcția opusă, lăsând loc divergențelor pe planul spiritual-
politic, cu toate că Grigore nu a avut nici o intenție de conflict 4. Din cauza
dependenței de voința împăratului german, de multe ori papalitatea nu-și putea
exercita ministeriul de conducător al Bisericii5.

2. Conflictul dintre Bonifaciu al VIII-lea (1294-1303) și Filip cel Frumos

(1285-1314)

Papii ce au fost înaintea lui Bonifaciu al VIII-lea au lăsat o situație foarte

șubredă cât privește situația diplomatică cu celelalte principate.
Benedict Gaetani a fost ales papă pe data de 2 decembrie 1294, luându-și
numele de Bonifaciu al VIII-lea. El s-a născut în 1240 într-o familie romană
înstărită care se înrudea cu familiile Orsini și Calonna. A studiat dreptul la
Bologna. A fost numit cardinal de papa Martin al IV-lea. Datorită rădăcinilor
sale familiale și educației pe care a primit-o, era considerat mai bun decât
înaintașii săi.
După alegerea sa ca papă s-a mutat la Roma pentru a fi înscăunat în anul
1295. El și-a început activitatea prin rânduiala pe care a făcut-o în finanțele
papale și în încercarea de a rezolva problema din Sicilia.
Papa Bonifaciu al VIII-lea a intrat repede în conflict cu Franța, care era statul
cel mai puternic la vremea respectivă, deoarece a intervenit ca mijlocitor în
conflictele acesteia pe care le avea cu Anglia, din cauza cruciadei care trebuia
4
Cf. August Franzer și Remigius Baumer, Istoria papilor, Ed. „Arhiepiscopiei Romano-Catolice de
București, București 1996, p. 161.
5
Cf. Joseph McDonald, New Catholic Encyclopedia, vol. III, Ed. „Jack Heraty & Associates, Inc.”, Palatine
1981, p. 701.
 9

urgent organizată, însă încercarea papei a fost fără succes. Aceste mari puteri
politice au impus taxe clerului pentru a întreține războiul, fără a obține
consimțământul Curiei, care era obligatoriu conform hotărârilor luate la
Conciliul al IV-lea din Lateran (1215) cât privește clerul6.
În 1296, când s-au impus aceste noi impozite, clerul a protestat în privința
aceasta, iar Bonifaciu ca răspuns a promulgat bula Clericis laicos pe 25
februarie 1296, prin care interzice clerului să plătească aceste taxe, sub
sancțiunea excomunicării, iar principilor le-a interzis să ceară bunuri Bisericii.
Această Bulă nu a fost respectată nici de regele Franței nici de cel al Angliei.
Clerul englez a refuzat să mai plătească impozitele de război, având ca bază a
acțiunii lor această bulă, iar baronii le-au urmat exemplul. În Franța episcopii și-
au retras aprobarea pentru plata dărilor pentru început, însă la un sinod din Paris
înfăptuit în iunie 1296, aceștia îi cer papei să aprobe plata dării. Bula promulgată
a făcut ca aceste state să depindă de papa, care a hotărât dacă să fie sau nu plătite
impozitele7.
Atât Anglia cât și Franța l-au rugat personal pe papa în scopul obținerii păcii,
însă regele Franței, Filip cel Frumos, a emis la 18 august 1296 un decret prin
care interzicea scoaterea peste granițele Franței a obiectelor de valoare,
justificându-se prin războiul pe care tocmai îl purta. Această strategie lovea
direct în scaunul papal care era nevoit să renunțe la contribuțiile franceze.
Papa Bonifaciu a acționat contrar pe data de 20 septembrie 1296, reproșându-i
lui Filip că a atacat Biserica prin ceea ce a făcut, iar dacă nu se va ajunge la o
reconciliere, vor fi luate masuri corespunzătoare acțiunilor pe care Filip le-a
săvârșit, lăsând sentimentele amicale față de Franța deoparte.
Acum în Franța apar scrieri antiromane în care este subliniată bogăția de care
dispune Biserica franceză și cum Biserica trebuie să-l ajute pe rege căci el are
datoria de a o apăra.

6
Cf. August Franzer și Remigius Baumer, Istoria papilor, p. 243.
7
Cf. Loc. cit.
 10

Papa Bonifaciu al VII-lea a caracterizat bula Clericis Laicos printr-o scrisoare

adresată lui Filip cel Frumos, ca având obligativitate generală și nu era
îndreptată direct spre rege. Tot în această scrisoare condamnă interdicția pe care
Filip a ridicat-o de a nu putea fi scoase bunuri peste granițele Franței. Cât
privește contribuțiile voluntare ale clerului, acestea nu au nevoie de aprobare și
în cazuri extreme nu e nevoie de consultarea Scaunului apostolic, având o
aprobare premeditată8.
Pe 10 mai 1297 cardinalii care aparțineau familiei Cologna au fost depuși din
funcțiile lor de papa Bonifaciu, din cauza revoltei pe care acea familie a
început-o și furtului din tezaurul papal. Aceștia nu s-au supus, ci au luat măsuri
împotriva papei contestând legitimitatea alegerii lui ca papă și invaliditatea
abdicării lui Celestin al V-lea, printr-o scrisoare prezentată pe altarul Bisericii
Sfântul Petru. Ca urmare papa a fost tras la răspundere pentru uciderea papei
Celestin V. Bonifaciu pe 9 iulie i-a dat pe cei doi cardinali pe mâna inchiziției și
bunurile le-au fost confiscate.
Cu toate că cardinalii Cologna au obținut sprijinul din partea franceză, ei tot
au pierdut această luptă pe care o duceau împotriva papei. Delegații francezi nu
i-au ajutat prea mult pe cardinali, în schimb pe 31 iulie 1297 au dus tratativele
cu Curia în folosul lor, încât papa era acum gata să se retragă în fața francezilor.
Papa declară că bula ne este valabilă pentru Franța și aprobarea papei o cere
regele doar după bunul plac al voinței sale, nefiind obligatoriu9.
După succesul francezilor, cât privesc aceste tratative pe care le-au dus la
capăt în favoare lor, familia Cologna a rămas fără speranța că Franța le va veni
în ajutor. Cancelarul francez s-a distanțat de ei și respingerea față de papa s-a
domolit încetul cu încetul.
Ca urmare, familia Cologna a trebuit fie să fugă fie să se supună, deoarece
papa, care dispunea de recunoașterea ca papă de către ordinele Franciscan și

8
Cf. August Franzer și Remigius Baumer, Istoria papilor, p. 244.
9
Cf. Ibidem, p. 245.
 11

Dominican, a pus în octombrie 1298 o cruciadă împotriva lor. Prin urmare cea
dintâi-a lor citadelă, Palestrina, a căzut10.
Germania a permis papei să își manifeste autoritatea. Pe 5 mai 1292 Adolf de
Nassau a fost ales ca rege și a fost depus în anul 1298. Urmașul lui era Albrecht
I de Austria, care a murit în lupta pentru putere de la Gollheim (2 iunie 1298).
Când Albrecht a fost ales drept rege și l-au rugat pe Bonifaciu să-l încoroneze
împărat, papa a arătat că are dreptul de a verifica dacă cel ales este demn de
numirea sa. În schimbul recunoașterii lui Albrecht a cerut ca Toscana să-i fie
cedată. Ca urmare papa l-a recunoscut pe acesta rege și viitor împărat, iar regele
și-a luat ca obligație de a nu numi în Lombardia sau Toscana vreun vicar fără ca
papa să fie de acord11.
Alt conflict cu Franța care aduce încă o înfrângere chiar mai grea decât prima
a avut loc în momentul când episcopul de Pamiers, Bernard Saisset, a fost
condamnat pentru defăimarea regelui Filip, pe motiv de revoltă și înaltă
trădare12. El a fost predat superiorului său, arhiepiscopul de Narbonne, spre a fi
încercat, după care a fost cerut papei ca acest episcop să fie pedepsit. Bonifaciu
a refuzat. Pe 5 decembrie 1301 cere necondiționat eliberarea episcopului și a
retras toate privilegiile acordate Franței, punând din nou în aplicare bula
Clericis laicos. A chemat teologii și prelații din Franța la Roma pentru a face un
sinod cu privire la modalitățile de apărare a libertății Bisericii și de înlăturare a
abuzurilor. Regele a fost chemat și el pentru a da socoteală cât privește abuzurile
sale asupra clerului.
Filip a refuzat categoric să apară în fața conciliului, astfel a reluat lupta
împotriva papei, începând prin a ademeni clerul și poporul francez de a sa parte,
prin publicarea unei bule false cu numele de Deum time, în care era înfățișată
categoric subordonarea regelui față de papa și afacerile lumești. Concomitent a

10
Cf. August Franzer și Remigius Baumer, Istoria papilor, p. 245.
11
Cf. Loc cit.
12
Cf. Jean Comby, Să citim Istoria Bisericii, p. 153.
 12

dat răspuns că regele nu e subordonat nimănui cât privesc afacerile lumești 13.
Prin falsificare instiga poporul împotriva papei.
În aprilie 1302, Filip a făcut o adunare pentru a marginaliza sinodul din Roma
și pentru a da aprobare comportamentului regelui. La aceasta au participat
aproximativ 40 de episcopi și prelați francezi, în ciuda interdicției pe care papa a
pus-o, însă nu s-a luat nicio hotărâre.
La 18 octombrie 1302, Bonifaciu al VIII-lea a promulgat bula Unam sanctam
prin care spunea că există o singură Biserică și înafara ei nu există mântuire,
avându-l pe Cristos ca și cap și locțiitorul al său. Papa nu poate fi judecat de nici
un om. Puterea seculară și cea spirituală sunt ambele în mâinile Bisericii, iar
puterea spirituală este cu mult mai presus de cea seculară, când cea de-a doua
săvârșește răul14. Acest raport aparținând orânduirii divine. Ultima parte a bulei
pune în lumină primatul papal și supunerea față de scaunul episcopal roman,
drept condiție pentru mântuire aplicată fiecărui om. Această bulă este un
exemplu clasic de pretenție pe care papalitatea o avea pentru putere în Evul
Mediu15.
După ce papa a emis acea bulă și a încercat o conciliere a situației, regele
francez, Filip, a hotărât să-l atace pe papa prin mijloace militare. În consiliul de
stat din 12 martie 1303, Guillaume de Nogaret, un om politic din Franța, a
prezentat o mare serie de reproșuri la adresa Papei Bonifaciu, care erau preluate
din actul de acuzare al cardinalilor Cologna, cum că Bonifaciu ar fi un eretic,
blasfemiator, că ar practica magia și imoralitatea și a fost acuzat de crimă asupra
predecesorului său, Celestin V. Astfel s-a cerut convocarea unui conciliu general
care să-l judece pe papa. Papa Bonifaciu declară sub jurământ că cele ce i-au
fost aduse ca învinuiri nu sunt adevărate și ele sunt fără noimă la consistoriul
care s-a ținut la Anagni16.

13
Cf. August Franzer și Remigius Baumer, Istoria papilor, p. 245
14
Cf. Ludwig Hertling, Istoria Bisericii, p. 274.
15
Cf. August Franzer și Remigius Baumer, Istoria papilor, p. 247.
16
Cf. Loc cit.
 13

Pe 8 septembrie 1303, de sărbătoarea Nașterii Sfintei Fecioare, papa a vrut

să-l excomunice pe Filip, dar a fost atacat de cancelarul francez Guillaume de
Nogaret și Sciara Cologna cu o ceată de mercenari, cu o zi înainte de a face asta.
Astfel, papa este luat prizonier la Anagni 17. Aici a primit o serie de cereri pe care
Bonifaciu nu s-a învoit a le permite. Ei au cerut papei în primul rând să abdice,
să-i repună pe cardinalii Cologna în funcție, să le restituie proprietățile și să
predea tezaurul Bisericii. Viața papei a fost în siguranță datorită lui Filip care le-
a interzis celor doi de nu atenta la viața lui, căci prefera cu mult mai mult un
papă viu pe care l-ar putea condamna în Franța decât mort.
În septembrie, la Anagni, oamenii s-au revoltat împotriva lui Filip și a celor
doi care l-au atacat pe papa. Ca urmare a acestei revolte, papa a fost eliberat și a
fost nevoit să fugă. Pe 25 septembrie 1303 s-a reîntors la Roma, unde a fost
asigurat de familia Orsini că va fi în siguranță. Pe 12 octombrie 1303 a murit 18.

3. Urmările pontificatului lui Bonifaciu al VIII-lea

Papa Bonifaciu al VIII-lea a lăsat o urmă de neșters în istoria Bisericii din

cauza acțiunilor sale, pe care a fost constrâns de împrejurimi să le facă în
domeniul politic și care au fost fără rezultat, cu toate că intenția lui inițial a fost
imprimată în domeniul spiritual19.
Acest papă va rămâne în istorie mai mult însă pentru acțiunile pe care le-a
realizat pe planul intern al Bisericii. A reorganizat administrația Curiei și a
supus regulamentului raporturile dintre Ordinele de Cerșetori și clerul secular. A
întemeiat o universitate la Roma, care se va numi mai târziu La Sapienza. Pe 22
februarie 1300 a deschis primul an jubiliar, unde a hotărât că fiecare om care, în
acest an, după o mărturisire plină de credință, și după vizita Bazilicii celor doi
Principi ai Apostolilor și va obține indulgența plenară pentru pedepsele

17
Cf. Augustin Fliche, Storia della chiesa, Ed. „San Paolo”, Milano 1994, p. 158.
18
Cf. August Franzer și Rremigius Baumer, Istoria papilor, p. 247.
19
Cf. Ibidem, p. 247.
 14

temporale. Anul jubiliar va fi celebrat la fiecare 100 de ani 20. Acest eveniment a
atras foarte mulți creștini, dornici de convertire, la Roma.
La Bonifaciu, pretenția de dominare a papilor din Evul Mediu își găsește
ultima expresie pregnantă. El a sfârșit printr-o tragică nereușită, care a devenit
deosebit de evidentă în cursul pontificatului următor, când papalitatea s-a
dovedit o marionetă în mâna regelui francez21.
Până astăzi istoricii nu au ajuns la un consens cu privire la acest papă, din
cauza scrierilor care sunt pe deoparte bune la adresa lui, iar pe de altă parte,
unde se privește situația din alt punct care pune la pământ demnitatea lui, reiese
că ar fi fost un eretic (pentru că un papă care era eretic era ilegitim ales) și
însetat de putere, dar aici dovezile nu sunt clare căci materialele scrise provin de
la cei care îl urau. El a sfârșit printr-o înfrângere tragică care va aduce cu sine
mari consecințe pontificatului în viitorul apropiat.

20
Cf. Ludwig Hertling, Istoria Bisericii, p. 273.
21
Cf. Joseph Lortz, Storia della Chiesa, vol. I, Ed. „Paoline”, Roma 1980, p. 566.
 CAPITOLUL II

Perioada exilul la Avignon

După pontificatul papei Bonifaciu al VIII-lea, papalitatea a pierdut mult din

credibilitate și putere. Acest papă a încercat să impună principiul teocrației
pontificale, pentru a controla monarhiile occidentale. Visul lui era să
înființeze un imperiu creștin, sub conducerea sa și a succesorilor săi, care să
depășească orice interes național și care să adune toate forțele creștinătății
într-un nou val de cruciade. Dar această ambiție a avut consecințe nefaste,
creând confuzie și ridicând mari opoziții în ambientul politic. Așadar era
fondată următoarea întrebare: „mai era papalitatea punctul de referință în sfera
spirituală sau se transformase într-o concurentă în lupta pentru puterea
temporală?”22
Colegiul cardinalilor era scindat într-o aripă franceză și una italiană 23.
Conclavul a durat unsprezece luni până când cardinalii au reușit să se
înțeleagă cu privire la alegerea noului papă. Bertrand de Got, arhiepiscopul de
Bordeaux, a fost ales cu o majoritate de două treimi, la 5 iunie 1305, chiar în
vigilia Rusaliilor. El s-a numit Clement al V-lea (1305-1314) 24. Alegerea sa a
22
Joseph Lortz, Storia della Chiesa, p. 565.
23
Cf. Claudio Rendina, Papii. Istorie și secrete, Ed. „All”, București 2003, p.527.
24
Cf. Claudio Rendina, Papii. Istorie și secrete, 528.
 16

avut unele dintre cele mai grave urmări din istoria papalității. Ea a avut drept
consecință exilul papilor la Avignon, precum și marea schismă apuseană.

1. Clement al V-lea (1305-1314)

Noul papă se trăgea din Gascogne, din Franța. Fratele său mai mare era
arhiepiscop de Lyon. Bertrand a devenit în 1295 episcop de Comminges, iar
în 1299, arhiepiscop de Bordeaux, oraș căzut în 1303 sub dominație engleză.
În 1302 a luat parte la conciliul de la Roma. Ulterior, el s-a dovedit o unealtă
docilă în mâinile regelui francez.
Clement al V-lea acceptă la sfârșitul lunii iunie alegerea sa și pentru
început se pregăti să plece la Roma. Dar îndată după aceea el și-a schimbat
hotărârea și i-a invitat pe cardinali la Lyon, pentru a luat parte la solemnitatea
încoronării, care urma să aibă loc de sărbătoarea Tuturor Sfinților 25. În
repetate rânduri, papa și-a exprimat față de cardinali intenția de a pleca la
Roma. Totuși, nu a reușit niciodată să-și îndeplinească planul. Chiar dacă
inițial el nu s-a gândit să mute sediul Curiei de la Roma în Franța, totuși, pe
de o parte, din cauza voinței sale slabe, iar pe de altă parte, datorită presiunii
crescânde exercitate de regele Franței, plecarea de la Lyon era tot mai
problematică, rămânând în cea mai mare parte a pontificatului său în Franța 26.
Pe lângă aceasta, nesiguranța și dezbinările care domneau în Statul Papal
nu ofereau condiții tocmai favorabile unei mutări la Roma. Începând cu anul
1309, papa își stabilise reședința într-un palat luxos și fortificat la Avignon,
unde se simțea în siguranță27 și care nu prezenta totuși inconveniente pentru
conducerea Bisericii. Orașul era liniștit și bine așezat. Se putea comunica ușor
cu ansamblul Creștinității. De altfel, papii din acea perioadă au păstrat un viu

25
Cf. August Frenzen, Remigius Baumer, Istoria papilor, p. 250.
26
Cf. Hubert Jedin, Storia della chiesa, vol. V, Ed. „Jaca Book”, Milano 1976, p. 8.
27
Cf. David Knowles, Dimitri Obelensky, Nuova storia della chiesa, Ed. „Marietti”, Torino 1971, p. 439.
 17

interes pentru Biserica Universală. S-au preocupat îndeaproape de misiunile

din ținuturile îndepărtate și de posibile cruciade28.
Cu papa Clement al V-lea începe așa-numitul exil de la Avignon, sau robia
Babilonică a papilor, așa cum i s-a spus de către contemporani. În acest timp
a crescut tot mai mult dependența papilor față de regele francez. Clement s-a
arătat foarte îngăduitor față de regele Franței astfel încât, în colegiul
cardinalilor, francezii au dobândit o puternică preponderență. Dependența sa
față de regele Franței a dăunat foarte mult prestigiului său în viziunea
creștină. El nu avea nici o înțelegere pentru situația din Germania. Regele
Franței, Filip cel Frumos (1285-1314), i-a cerut papei chiar și intentarea unui
proces împotriva lui Bonifaciu al VIII-lea, iar papa s-a declarat de acord cu
aceasta. De asemenea, toate bulele emise împotriva Franței care se găseau în
registrul papal trebuiau anulate.
Printre cererile lui Filip cel Frumos către Clement al V-lea se afla și un
demers grav împotriva Ordinului templierilor 29. După ce în anul 1291 căzuse
și ultima fortăreață din Țara Sfântă, Acra, încetase și motivul existenței
Ordinului Cavalerilor Templieri. Acești cavaleri-călugări s-au retras în
Europa, unde aveau nenumărate posesiuni pe care le dobândiseră ca donații
pentru susținerea luptei în Țara Sfântă. Erau foarte bogați și acum
independenți, iar puterea și influența lor era în continuă creștere, ceea ce ar
putut fi interpretat de unii conducătorii de state ca fiind un adevărat pericol 30.
Ca să-și justifice măsurile, regele a adus învinuirea că la primirea în
Ordinul templierilor se desfășurau ceremonii imorale. La 13 octombrie 1307,
la porunca regelui, au fost arestași toți templierii francezi și, sub tortură, au
fost siliți să facă mărturisiri odioase (cum ar fi călcarea în picioare, scuiparea

28
Cf. Jean Comby, Să citim Istoria Bisericii, p. 155.
29
Cf. Harald Zimmermann, Papalitatea în Evul Mediu. O istorie a pontifilor romani din perspectiva
istoriei, Ed. „Polirom”, Iași 2004, p. 532.
30
Cf. Jean Joudou, Histoire des souverains pontifes qui ont siege a Avignon, vol. I, Ed. „Livrairie de Th.
Aine, Paris 1855, p. 40.
 18

crucii sau sodomia)31 care au fost aduse la cunoștința papei. Pe urmă, Clement
al
V-lea a dat ordinul de a-i închide pe templierii din toate țările. După ce papa a
fost însă informat de modul în care s-a acționat contra templierilor, precum și
de faptul că multe mărturisiri au fost retractate, în februarie 1308 a suspendat
împuternicirile împotriva Ordinului acordate episcopilor și inchizitorilor.
Prin urmare, regele a fost nevoit să o ia de la capăt pentru a-și atinge ținta.
El a reușit să înfrângă împotrivirea papei. Acesta a anulat suspendările și i-a
citat pe templieri în fața conciliului convocat la Vienne pentru octombrie
1310, dar a cărui începere a fost amânată pentru anul următor 32. Conciliul,
care s-a întrunit în octombrie 1311, a fost convocat în primul rând din cauza
chestiunii templierilor. Ca alte teme ale conciliului, papa a menționat cruciada
și reforma Bisericii. Au participat la conciliu aproximativ 120 de patriarhi,
arhiepiscopi, episcopi și abați influenți33.
La deschiderea care a avut loc la 16 octombrie 1311, papa a caracterizat
reglementarea chestiunii templierilor drept sarcina lor cea mai importantă.
Pentru a-l menaja pe regele francez, Clement era decis să desființeze Ordinul.
Dimpotrivă, majoritatea părinților conciliari considerau că acuzațiile
împotriva templierilor nu erau întemeiate și că ar trebui acordată Ordinului
posibilitatea de a se apăra. La stăruința regelui, papa a suspendat totuși
Ordinul, doar
printr-o decizie administrativă, la 22 martie 1312. În a doua ședință publică a
conciliului, din 3 aprilie 1312, papa a făcut cunoscută hotărârea de desființare
a Ordinului.
Pe data de 6 mai 1312, în timpul ultimei sesiuni solemne a conciliului, cu
bula Considerantes, papa a fixat pedepsele pentru cavalerii templieri
culpabili. Tribunalele diecezane s-au arătat moderate în ceea ce privește
31
Cf. Guillaume Mollat, Les papes d’Avignon, Ed. „Victor Lecoffre”, Paris 1912, p. 238.
32
Cf. Augustin Fliche, Storia della chiesa, p. 197.
33
Cf. August Franzen, Remigius Baumer, Istoria Papilor, p. 252.
 19

condamnarea templierilor. Unora li s-a recunoscut imediat nevinovăția (cum

s-a întâmplat de exemplu cu toți cavalerii din Ravenna), altora, doar după ce
și-au renegat erorile. Dar au fost și cavaleri care au rămas mulți ani în
închisoare, pentru a-și ispăși așa-numitele nelegiuiri. În categoria acestora din
urmă au intrat cavalerii care au fugit și au fost pe urmă prinși. Alții și-au
refăcut viețile, renunțând la voturile călugărești, pierzându-se printre laici. Cei
mai mulți au încercat refacerea ordinului sub conducerea lui Jaques de Molay,
dar pe data de 18 martie 1314, acesta a fost ars pe rug, risipindu-se astfel și
ultima speranță a templierilor34.
Averea templierilor a fost încredințată Ioaniților și altor Ordine cavalerești,
dar principii, și mai ales Filip, și-au reținut o mare parte din proprietățile
Ordinului. Nu putem decât să considerăm drept o mare vină a papei și drept o
mare tragedie faptul că, la presiunea regelui, el a frustrat Ordinul de dreptul
de a se apăra. Odată cu Ordinul templierilor dispărea una dintre cele mai
glorioase instituții ale creștinătății apusene, de unii foarte apreciată, de alții
invidiată, dar care și-a dus întotdeauna menirea până la capăt cu abnegație 35.
Dependența față de regele francez greva și asupra raporturilor papei cu
Germania. După ce a devenit papă, Clement i-a cerut regelui german să
pornească în cruciadă. Pentru realizarea proiectului, erau necesare mari
resurse financiare. La conciliul din Vienne, papa a insistat asupra necesității
de a încredința resursele financiare Bisericii și nu principilor. Se pare că
această atenție deosebită pentru gestionarea finanțelor a fost suspectată de unii
ca fiind un mijloc folosit de papa pentru a acapara noi resurse36.
În cadrul conciliului, problema unei noi cruciade s-a pus în discuție doar în
ianuarie 1312, după ce dezbaterea asupra problemei templierilor a fost
suspendată. Episcopii din Anglia, Italia și Germania s-au arătat de acord să

34
Cf. Gabriel Audisio, Histoire civile et religieuse des papes. De Boniface VIII a Gregoire XIII, Ed.
„Desclee”, Paris 1894, pp. 47-48.
35
Cf. Joseph Lortz, Storia della Chiesa, vol. I, p. 573.
36
Cf. Klaus Hausberger, Storia dei papi, Ed. „San Paolo”, Milano 1994, p. 355.
 20

plătească o decimă de 6 ani pentru susținerea campaniei, mai puțin tocmai

episcopii francezi care au declarat că nu se pot angaja la nimic fără autorizația
regelui lor. Într-o sesiune solemnă din 3 aprilie 1312, papa hotăra ca însuși
regele Franței să-și asume misiunea de a strânge decimele pe o perioadă de 6
ani de la toate bisericile din regatul său.
Faptele au fost din păcate dezamăgitoare pentru că primele patru annate de
decime pentru cruciadă au fost considerate ca și cheltuieli ale regelui pentru
regat. Așadar, mai rămâneau încă doi ani, dar în realitate și aceste decime
urmau să fie destinate în folosul regelui. La sfârșitul anului 1313, notarul
regelui, Pierre Barriere, anunța imposibilitatea inițierii unei cruciade din
cauza finanțelor deplorabile37.
A urmat trimiterea de către Albrecht I a unei ambasade la Lyon, unde i s-au
înaintat papei următoarele cereri: de a-l încorona pe Albrecht I, de a cheltui
banii de la dijmele din Germania tot acolo și nu în afara ei, adică în Franța, de
a nu lua în seamă pe candidații asupra cărora regele nutrește suspiciuni, când
e vorba de a ocupa scaune episcopale în Germania.
Dar la 1 mai 1308, regele Albrecht I moare. Deja de multă vreme Franța se
străduia să preia Sfântul Imperiu Roman. Acum planul acesta părea realizabil.
În sensul acesta, regele francez a exercitat o influență și mai puternică asupra
papei. Filip cel Frumos i-a cerut papei să pretindă drept candidat la tronul
Germaniei pe fratele său, Carol de Valois. Fiindu-i teamă de o creștere
nemăsurată a puterii franceze, Clement al V-lea nu a sprijinit această
alegere38.
După îndelungi dezbateri, principii electori germani l-au ales ca rege
german pe contele Henric de Luxemburg. Acesta a fost încoronat la Roma, în
bazilica Laterană, la 29 iunie 1312, de către trei cardinali delegați de papa.
Împăratul Henric al VII-lea a pornit la luptă împotriva lui Robert de Napoli și
37
Cf. Francois Rohrbacher, Histoire universelle de l’Eglise Catholique, vol. VIII, Ed. „Societe Generale
de Librairie Catholique, Paris 1880, p. 428.
38
Cf. August Franzen, Remigius Baumer, Istoria Papilor, p. 254.
 21

l-a proscris (1313). Însă papa Clement al V-lea nu a fost de acord cu aceasta,
poruncindu-i lui Henric să încheie armistițiu. Acesta a respins cererea papei,
dar în august 1313 moare la Buonconvento.
La 20 aprilie 1314, papa Clement al V-lea a murit. O apreciere asupra
pontificatului său ar suna în mare parte negativ, chiar dacă el a dat un nou
impuls cruciadei. Deja în 1308, Augustinus Triumphus spunea despre papa
Clement al V-lea „că el a adus Biserica într-o nedemnă dependență față de
Franța, că a dat Colegiului cardinalilor o majoritate franceză și și-a copleșit
rudele cu demnități și venituri bisericești” 39. Într-adevăr, Clement al V-lea a
murdărit copleșitor imaginea Bisericii, lăsându-i succesorului său o moștenire
rea. La 200 de ani de la moartea sa, calviniștii i-au distrus monumentul
funerar40.

2. Ioan al XXII-lea (1316-1334)

Conclavul, care era alcătuit, prin numirile făcute de papa Clement al V-lea,
din 17 cardinali francezi și 7 italieni, s-a întrunit la Carpentras pentru alegerea
noului papă. De abia s-a început alegerea, când conclavul a fost risipit de
partizanii lui Clement al V-lea, care i-au amenințat pe cardinalii italieni;
aceștia au părăsit cu greu orașul. De abia după 2 ani, cardinalii au putut să se
reîntâlnească la Lyon. La 7 august 1316 ei au fost de acord cu privire la
alegerea cardinalului-episcop de Ostia, Jacques Duese din Cahors, care s-a
urcat pe tronul papal sub numele de Ioan al XXII-lea41.
Deși avea deja 72 de ani, el a desfășurat o activitate care l-a făcut unul
dintre cei mai importanți papi din Avignon. Din 1300 a fost episcop de Frejus,
între 1308-1310 a fost cancelarul regelui Carol de Napoli, în 1310 a devenit
episcop de Avignon, iar în 1312, cardinal. S-a evidențiat ca un eminent
39
August Franzen, Remigius Baumer, Istoria Papilor, p. 255.
40
Cf. Ioan Bota, Istoria Bisericii Universale și a Bisericii Românești de la origini și până astăzi, Ed.
„Viața Creștină, Cluj-Napoca 2003, p. 176.
41
Cf. Emil Dumea, Teme de istorie a Bisericii, Ed. „Sapientia”, Iași 2002, p.311.
 22

canonist, poseda o bună cultură teologică, era muncitor și simplu în modul

său de viață. Din punct de vedere al politicii bisericești, el reprezenta un
curialism categoric. A rămas strâns legat de patria sa, după cum o dovedește
preferința ce i-au
arătat-o compatrioții săi. În Curie, ca rezultat al pontificatului său și al
îndelungatei perioade în care scaunul pontifical a fost vacant, nu a găsit decât
haos. Încoronarea noului papă a avut loc la 3 septembrie 1316, la Lyon.
Întrucât majoritatea cardinalilor doreau ca papa să rămână la Avignon, Ioan al
XXII-lea a rămas aici, deși în repetate rânduri și-a manifestat dorința de a se
muta la Roma.
În centrul pontificatului său a stat tot Franța. El nutrea dorința unei Franțe
puternice care, după părerea sa, constituia premisa pentru o politică eficientă a
papalității. Scopul său era realizarea hegemoniei Franței în întreaga Italie și
eliminarea Imperiului. Așa stând lucrurile, nu e de mirare că pontificatului său
a fost plin de conflicte între el și împăratul german.
În Imperiu a avut loc o alegere dublă. Majoritatea principilor electori l-au
ales pe ducele Ludovic al Bavariei de Sus ca regele Ludovic al IV-lea, în timp
ce partida habsburgică s-a hotărât pentru Frederic cel Frumos al Austriei.
Ambii candidați s-au adresat papei. Decizia sa a fost „ca ambii să fie aleși” 42.
Chiar și după ce, la 28 septembrie 1322, Ludovic a repurtat o victorie
hotărâtoare asupra adversarului său la Muhldorf, papa nu a voit să-l
recunoască rege numai pentru acest fapt. Conform teoriei curiale din secolul
al XIII-lea, atât timp cât tronul imperial era vacant, puterea revenea papei.
Papa Ioan al XXII-lea l-a numit pe Robert de Napoli vicar imperial pentru
Italia superioară și Italia centrală și interzice vicarilor numiți de Henric al VII-
lea să activeze. Ludovic, a cărui poziție în Germania era asigurată deoarece
adversarul său a fost luat prizonier, l-a numit în 1323 pe contele Berthold von
Neiffen ca vicar general al teritoriilor imperiale italiene. Prin aceasta s-a ajuns
42
August Franzen, Remigius Baumer, Istoria Papilor, p. 256.
 23

încă o dată la o luptă crâncenă între preoțime și imperiu 43. O dată întemeiate
aceste situări pe poziții contrare, lupta dintre papa și rege nu mai putea fi
oprită decât cu moartea lui Ludovic al Bavariei.
Ioan al XXII-lea mergea tot mai departe cu măsurile sale împotriva regelui
Ludovic. Îi contesta capacitatea de a ocupa tronul Germaniei și a pronunțat
anatema și interdictul asupra aderenților săi. Lupta dintre Ludovic de Bavaria
și Ioan al XXII-lea și-a găsit expresia și sub forma unei serii de scrieri
polemice. Prin acestea controversele deveniră și mai acute. Ludovic de
Bavaria a aflat sprijin la franciscanii-spirituali. Conducătorii lor erau
generalul ordinului Michele di Cesena și franciscanii Bonagrazia și William
de Ockham, care în 1328 s-au refugiat la Ludovic. Michele di Cesena se afla
la început de partea papei. Când franciscanii-spirituali nu s-au mai supus
conducerii Ordinului, la rugămințile generalului Ordinului papa a purces
foarte energic împotriva lor și, într-o constituție din 7 octombrie, îi interzise
pe spirituali.
Pe de altă parte, frații franciscani erau de părere că Apostolii împreună cu
Cristos nu ar fi posedat nici o proprietate, nici personal și nici în comun. Papa
Ioan al XXII-lea a supus această teză examinării Inchiziției deoarece el o
credea eretică. Această decizie a papei a stârnit un puternic dezacord în
rândurile franciscanilor, chiar dacă până în cele din urmă majoritatea
Ordinului s-a conformat aserțiunii papale. Însă conducătorii Ordinului alături
de o minoritate demnă de luat în seamă au afirmat că opinia papei este eretică.
Pe lângă minoriți, Ludovic de Bavaria a dobândit și sprijinul lui Marsilius
de Padua, care afirma că „pacea este principiul de ordine al Statului și
condiția fundamentală a fericirii omenești” 44, iar această pace a fost
zdruncinată. Tot el afirma că „răul fundamental este pretenția papei asupra
puterii depline”45. El era de părere că poporul încredințează unui domnitor
43
Cf. August Franzen, Remigius Baumer, Istoria Papilor, p. 256.
44
August Franzen, Remigius Baumer, Istoria Papilor, p. 258.
45
August Franzen, Remigius Baumer, Istoria Papilor, p. 258.
 24

exercițiul puterii. Puterea Bisericii este delegată, preoții și episcopii își

primesc puterea prin laici, Biserica este subordonată Statului, iar primatul
Episcopului roman este negat.
La data de 23 octombrie 1327, Ioan al XXII-lea condamnă cinci puncte din
lucrarea lui Marsilius: prin plata banului de impozit, Cristos a voit să
dovedească supunerea sa în fața autorității lumești; Petru nu ar fi deținut o
putere mai mare decât ceilalți apostoli; împăratul are dreptul de a-l depune și
de a-l pedepsi pe papă; toți preoții sunt egali în rang; preoții nu dețin de la
sine nici o putere punitivă, ci o au numai conferită de împărat46.
Așa stând lucrurile, o înțelegere între rege și papă era de neconceput.
Ludovic a încercat să facă pace cu antiregele Frederic cel Frumos, căruia în
1325 i-a acordat dreptul de a domni împreună cu el. El s-a declarat chiar
dispus să renunțe la coroană dacă Frederic cel Frumos obține confirmarea din
partea papei.
Ioan al XXII-lea însă își urma cu fermitate planul de a-l impune pe regele
francez drept pretendent la Imperiu. Dar situația din Germania a evoluat în
favoarea lui Ludovic de Bavaria, când, în 1326, a murit ducele Leopold,
fratele lui Frederic cel Frumos. El a putut să-și întărească forțele și să se
pregătească de pornirea unei campanii înspre Roma. Ludovic a fost încoronat
la Milano în 1327 ca rege al Lombardiei. A pornit apoi spre Roma, unde a
fost întâmpinat cu entuziasm și unde, la 17 ianuarie 1328, a fost încoronat ca
împărat de către doi episcopi excomunicați.
În bazilica Sfântul Petru, Sciarra Colonna, în numele poporului roman, i-a
așezat coroana pe creștet. Marsilius de Padua a fost numit de împăratul
Ludovic vicar al orașului Roma. Într-o adunare a poporului roman, noul
împărat îl depuse pe Ioan al XXII-lea pentru erezie. La 11 mai 1328, poporul
roman a ales un nou papă, Rainalducci din Corvaro, care și-a luat numele de
Nicolae
46
Cf. August Franzen, Remigius Baumer, Istoria Papilor, p. 258.
 25

al V-lea (1328-1330). Ridicarea unui antipapă a fost totuși o greșeală politică

a lui Ludovic. Nicolae nu a fost decât o unealtă a unei politici neiscusite, care
s-a dovedit irealizabilă. Pe lângă aceasta, antipapa personal nu și-a putut spori
deloc însemnătatea. La retragerea împăratului, chiar și papa a fost silit să
părăsească Roma, iar în 1330 a încheiat pace la Avignon cu Ioan al XXII-lea,
care s-a arătat foarte prevenitor față de el. Modul de a proceda al lui Ludovic,
precum și eșecul său de la Roma, nu numai că l-a făcut să piardă multe
simpatii, ci a și dăunat mult prestigiului său.
Dar papa Ioan al XXII-lea le-a oferit adversarilor săi noi posibilități de atac
atunci când, în 1331, prin diferite predici, a dezbătut chestiunea drepților care
ajung să-l vadă pe Dumnezeu îndată după moarte sau numai după Judecata
din Urmă. El și-a exprimat opinia că numai după Judecata din Urmă se ajunge
la vederea lui Dumnezeu. Această afirmație a iscat violente luări de poziție
contrare. S-a ajuns la un conflict acerb. Universitatea din Paris și o parte
dintre cardinali s-au situat împotriva papei, care s-a văzut silit să-și retragă
punctul de vedere.
Ioan al XXII-lea a murit la 4 decembrie 1334. În pofida vârstei sale
înaintate, el a desfășurat o activitate surprinzător de vie, promovând intens
misionarismul în Orientul apropiat și îndepărtat. El ne este prezentat ca un om
de o adâncă evlavie și de o exemplară puritate a moravurilor. Chiar dacă
personal era nepretențios, totuși a practicat nepotismul și, pentru a-și atinge
țelurile, s-a folosit de toate armele spirituale care, în calitate de papă, îi stăteau
la dispoziție. El a făcut să crească și mai mult ponderea francezilor în
Colegiul cardinalilor și n-a depus nici un efort serios pentru a readuce
conducerea Bisericii la Roma. Mormântul său funerar a fost distrus în timpul
Revoluției franceze
(1789-1799)47.

47
Cf. Ioan Bota, Istoria Bisericii Universale și a Bisericii Românești de la origini și până astăzi, p. 176.
 26

3. Benedict al XII-lea (1334-1342)

Ca succesor al papei Ioan al XXII-lea, cardinalii au ales la 20 decembrie

1334 pe cardinalul Jacques Fournier, care și-a luat numele de Benedict al
XII-lea. Acesta a fost cistercian, abate la Fontfroide. În 1317 a devenit
episcop de Pamiers, în 1326 episcop de Mirepoix, iar în 1327, cardinal. Ca
expert în teologie, a desfășurat o activitate deosebită. După ce a fost ales, și-a
exprimat în fața trimișilor poporului roman intenția de a se reîntoarce în
curând la Roma. Dar, încă din primele luni ale pontificatului său, a început
zidirea palatului papal din Avignon, o adevărată fortăreață48.
De puternicele legături cu politica franceză, nici Benedict al XII-lea nu s-a
putut elibera. În raporturile sale cu Imperiul, Benedict, un iubitor al păcii, a
căutat împăcarea. Și Ludovic a luat legătura cu Curia în primăvara anului
1335 pentru a ajunge la soluție pașnică. Pacea a fost zădărnicită de atitudinea
lui Filip al IV-lea care, printr-o pace între Imperiu și papă, vedea amenințate
interesele franceze, temându-se de o reîntoarcere a Curiei la Roma. Astfel s-a
ajuns iar la conflicte. În Germania se manifesta o distanțare față de politica
Curiei. La sfârșitul lui martie 1338, episcopii germani i-au cerut papei, într-o
scrisoare, să se împace cu Ludovic. Principii electori germani s-au unit și, „la
15 iulie 1338, au depus la Oberlahnstein un jurământ de nedezlegat” 49 pentru
a apărara onoarea și drepturile Imperiului. În ziua următoare, în cadrul unei
întruniri la Rhense, principii electori au declarat că, potrivit vechiului drept,
regele german ales de totalitatea sau de majoritatea principilor electori nu are
nevoie de confirmarea sau de împuternicirea papală pentru a-și lua imediat
titlul de rege și a administra bunurile și drepturile întregului Imperiu.
În dieta imperială de la Frankfurt, din 6 august 1338, prin extinderea
hotărârilor de la Rhense, s-a decis că demnitatea imperială se cuvine regelui
german ales fără a mai fi nevoie de o confirmare papală, deoarece demnitatea
48
Cf. August Franzen, Remigius Baumer, Istoria Papilor, p. 259.
49
August Franzen, Remigius Baumer, Istoria Papilor, p. 260.
 27

și puterea imperială provin nemijlocit de la Dumnezeu 50. Papei îi era rezervat

doar actul încoronării. Ludovic declară nule toate cenzurile pronunțate asupra
lui de către papă. Tratativele sale cu Curia rămaseră și pe mai departe fără nici
un rezultat.
Pe planul intern al Bisericii, Benedict al XII-lea a încercat să suprime
anomaliile din ocuparea demnităților, precum și neregulile din sistemul de
impozite, să reformeze Curia, să înăsprească obligativitatea de a rămâne la
locul de rezidență și să restaureze Ordinele. Lui nu i se poate reproșa
nepotismul. Acest papă se numără pe drept cuvânt printre papii reformatori.
Nu numai că era plin de intenții bune, dar constituia și un exemplu prin felul
său de viață. Demne de critică sunt doar dependența sa față de Franța,
rămânerea sa la Avignon, precum și comportamentul său față de Germania.
Benedict al XII-lea moare la data de 25 aprilie 1342.

4. Clement al VI-lea (1342-1352)

La data de 7 mai 1342 a fost ales noul papă, Pierre Roger de Beaufort, care
și-a luat numele de Clement al VI-lea. Ca predecesorul său, era francez din
Sud. A studiat la Paris, unde s-a evidențiat drept un vestit predicator. La
început, el a fost abate de Fecamp, apoi episcop de Arras. A devenit
arhiepiscop de Sens, apoi arhiepiscop de Rouen. În 1338, a ajuns cardinal.
Ca papă, fiind un fost sfetnic al regelui francez, s-a arătat întru totul supus
politicii franceze. Astfel, nici sub domnia sa nu a putut fi vorba de o împăcare
cu Ludovic de Bavaria. Condițiile pe care el i le-a pus lui Ludovic au fost atât
de exagerate, încât dieta imperială le-a respins ca inacceptabile, în septembrie
1344. În 1346 însă, cinci principi electori se despărțiră de Ludovic și, la 11
iulie 1346, l-au ales ca rege german pe Carol al IV-lea de Luxemburg. Încă

50
Cf. August Franzen, Remigius Baumer, Istoria Papilor, p. 261.
 28

înainte de a izbucni războiul civil, Ludovic a murit la data de 11 octombrie

1347.
Întrucât urmașul său, contele turingian Gunther von Schwarzburg, a
renunțat la Imperiu în mai 1349, murind o lună mai târziu la 14 iulie 1349,
Carol al
IV-lea nu mai avea rival. Carol a fost silit să facă mari concesii Curiei, a știut
în timpul domniei sale să apere drepturile Imperiului și se află printre cei mai
importanți suverani ai Evului Mediu târziu. Cu învoirea sa, în calitatea sa de
suveran suprem, orașul papal Avignon s-a separat formal de uniunea
imperială germană.
În 1350, Clement al VI-lea a sărbătorit Anul Sfânt la Roma. A murit la 6
decembrie 1352. El a dat Curiei din Avignon caracterul unei curți lumești, cu
un fast reprezentativ extraordinar. Consecința imediată a fost secătuirea
tezaurului papal. La aceasta s-a mai adăugat și o economie financiară
dezastroasă, care a împovărat greu și următoarele pontificate.

5. Inocențiu al VI-lea (1352-1362)

La conclavul întrunit după moartea lui Clement al VI-lea, conclav care a

avut loc la Avignon, au participat 25 de cardinali. Acesta a durat doar două
zile, dar a avut o puternică influență ulterioară, deoarece în cadrul său s-a
stabilit pentru prima dată un capitular electoral în care a devenit evidentă
influența crescândă a colegiului cardinalilor. Capitularul electoral, care a fost
întărit cu jurământ de toți cardinalii, chiar dacă unii cardinali au făcut-o sub o
clauză, stabilea că noul Papă va putea numi noi cardinali numai dacă numărul
acestora ar scădea la 16. Niciodată însă numărul lor nu va depăși 20. Pentru
numirea de noi cardinali va fi necesar acordul a cel puțin două treimi dintre
cardinali.
 29

Ca nou papă a fost ales, la 18 decembrie, cardinalul Etienne Aubert:

Inocențiu al VI-lea51. Compatriotul său, Clement al VI-lea, l-a ridicat la rangul
de cardinal în 1342, iar mai târziu, la aceea de cardinal episcop de Ostia și de
Mare Penitențiar52. Îndată după ce a fost ales, a început reformele la Curtea
Papală, a redus efectivele Curții și a insistat în sensul unei administrări mai
economice a banilor Bisericii. După ce s-a sfătuit cu mai mulți cardinali și
canoniști, la jumătate de an de la intrarea sa în funcție, a suspendat capitularul
electoral ca fiind incompatibil cu plenitudinea puterii papale.
Marea dorință a acestui papă era aceea a restaurării suveranității papale în
Statul Papal. Anul jubiliar care a fost sărbătorit în 1350 a întărit gândul
reîntoarcerii papilor la Roma. În august 1353, Inocențiu al VI-lea l-a trimis pe
cardinalul spaniol Aegidius Albornoz ca legat papal în Italia. Acesta era o
personalitate puternică și, grație activității sale excepționale și modului
înțelept de a trata, a devenit un al doilea întemeietor al Statului Papal. Cola di
Renzo, care încă din 1343 i-a pretins lui Clement al VI-lea să se reîntoarcă la
Roma și care în 1347 pentru o scurtă perioadă a preluat puterea în Roma ca
tribun al poporului, a fost numit senator al Orașului Etern, dar cu puține luni
mai târziu, la 8 octombrie 1354, a fost răsturnat de popor și ucis.
Albornoz a reușit să redobândească și Bologna pentru Statul Papal și
totodată să readucă întregul teritoriu al Statului Papal sub domnia papei.
Astfel a creat premisele pentru ca, în 1367, papa Urban să se întoarcă la
Roma.
Regele german Carol al IV-lea a primit de Paștele anului 1355 din partea
cardinalului episcop de Ostia coroana imperială la Roma, după ce, de acord cu
papa, a întreprins o campanie împotriva Romei. Principii germani au înlăturat
tacit pretențiile papale privitoare la alegerea regelui german, prin Bula de Aur,
care în 1356 a fost proclamată lege a Imperiului, fără ca papa să fi ridicat
51
Cf. Orazio La Rocca, Conclavul. Proceduri, protagoniști, istorie, curiozități, Ed. „Sapientia”, Iași 2019,
p. 98.
52
Cf. August Franzen, Remigius Baumer, Istoria Papilor, p. 262.
 30

vreun protest. În războiul dintre Franța și Anglia, Inocențiu a mijlocit cu mult

succes: în 1360 s-a ajuns la pacea de la Bretigny. Călătoria la Roma pe care o
plănuise n-a mai apucat să o facă, murind în 12 septembrie 1362 la Avignon.

6. Urban al V-lea (1362-1370)

La următoarele alegeri, după un conclav care a durat cinci zile, cardinalii

l-au ales drept papă pe abatele de Saint Victor din Marsilia, Guillaume
Grimoard: Urban al V-lea. Provenea din apropiere de Avignon, fusese
profesor la Montpellier și la Avignon. Noul papă și-a păstrat modul de viață
monahal. S-a străduit de asemenea în favoarea simplității la Curtea Papală.
Raporturile cu cardinalii n-au fost prea cordiale, dar Urban și-a câștigat merite
prin promovarea și sprijinirea colegiilor și a burselor și poate fi socotit cel mai
simpatic dintre toți papii din Avignon53.
El nu a lăsat fără ecou apelul de a readuce Curia papală la Roma. În sensul
acesta, Împăratul Carol al IV-lea, cu ocazia vizitei pe care a făcut-o în 1365 la
Avinon, a intervenit și el pe lângă papă. Și Petrarca l-a rugat pe papă să se
întoarcă, dar mai cu seamă sf. Brigitta. Părerile contrarii ale curții franceze și
ale cardinalilor francezi n-au putut să-l clintească pe papă de intenția sa. La 30
aprilie 1367 el a părăsit Avignonul și, la 16 octombrie 1367 a intrat în Roma.
În 1368, Împăratul a apărut pentru a doua oară la Roma și a încercat să facă
pace în Italia, dar nu a reușit să o dăruiască acestei țări răvășite. Papa a
recunoscut supremația imperială a lui Carol al IV-lea.
La Roma, papa s-a străduit să renoveze bisericile Romei, mai cu seamă
bazilica Sfântul Petru și bazilica Laterană. În 1368 a ridicat la rangul de
cardinal cinci francezi, un englez și un italian. Nu a putut însă domina
dificultățile interne ale Statului Papal și, în toamna anului 1370, în ciuda
avertismentelor
53
Cf. August Franzen, Remigius Baumer, Istoria Papilor, p. 263.
 31

sf. Brigitta și ale sf. Ecaterina de Siena, s-a reîntors la Avignon. A părăsit
Roma la 5 septembrie 1370 și la 27 septembrie a sosit la Avignon. Pentru
mulți contemporani, revenirea papei în Franța a fost o amară decepție. Sf.
Brigitta
i-a prezis o moarte apropiată: ziua de 19 decembrie 1370, papa a murit54.

7. Grigore al XI-lea (1370-1378)

Zece zile mai târziu de la moartea papei Urban al V-lea, cardinalii se

întruniră în conclav și la 30 decembrie l-au ales pe Petrus Rogerii, un nepot al
lui Clement al VI-lea. El s-a numit Grigore al XI-lea. Marea misiune a
pontificatului său a fost readucerea papalității la Roma. Începând cu 1372, în
pofida puternicei împotriviri a francezilor, papa a anunțat în repetate rânduri
reîntoarcerea la Roma. În toamna anului 1376, papa a dat în sfârșit urmare
insistentelor îndemnuri ale sfintei Ecaterina din Siena și la 13 septembrie a
părăsit Avignonul. Însoțit de 13 cardinali, papa și-a făcut intrarea în Roma și
și-a stabilit reședința în Vatican. Revenirea Curiei s-a făcut în ianuarie 1377.
N-a reușit însă să rezolve toate dificultățile politice. La 27 martie 1378,
Grigore al XI-lea a murit. A fost ultimul papă de naționalitate franceză 55.
Perioada de aproape șaptezeci de ani pe care Curia a petrecut-o la Avignon
a primit în general o apreciere negativă. Dependența de Franța a însemnat o
povară pentru misiunea universală a papilor, la care s-a mai adăugat și
pronunțatul nepotism al diferiților papi de la Avignon. Critici aspre au stârnit
sistemul de ocupare a locurilor, finanțele împovărate și practica de punere a
impozitelor. Cerința unei reforme a Bisericii în totalitatea ei devenea tot mai
stăruitoare.
Papalitatea de la Avignon a reușit să ofere mijloacele unei noi structuri,
solide și centralizatoare. Le rămânea mai apoi papilor din secolul al XV-lea
54
Cf. Loc. cit.
55
Cf. August Franzen, Remigius Baumer, Istoria Papilor, p. 264.
 32

sarcina să realizeze, la Roma, adaptarea Bisericii la noile condiții spirituale și

morale56.

56
Cf. Desclee Brouwer, 100 de puncte fierbinți din Istoria Bisericii, p. 202.
 CAPITOLUL III

Schisma Apuseană

1. Urban VI (1378-1389)

Demnitatea papalității a fost puternic afectată din cauza exilului, ce a

devenit cauza schismei ce avea să vină. După moartea lui Grigore al IX-lea s-
au întâlnit la Roma cardinalii, care erau în mare parte francezi. Întâlnirea avea
ca scop alegerea unui papă. Este prima dată după 75 de ani când s-au întrunit
la Roma pentru a alege un papă. Dat fiind că mare parte dintre participanți
erau francezi, romanii se temeau că va fi ales un papă francez care își va muta
reședința în Franța. Astfel poporul a cerut în mod persuasiv alegerea unui
papă italian. Cetățenii au intrat înarmați și cu greu s-au lăsat înduplecați să
iasă, când conclavul s-a întrunit la 8 aprilie 1378. Din cauza presiunii
romanilor l-au ales încă din prima zi ca papă pe arhiepiscopul de Bari,
Bartolomeo Prigniano, care era regent la cancelaria papală. El și-a luat
numele Urban al VI-lea. El era napolitan la origine. Va fi ultimul papă ales ce
nu provenea din colegiul cardinalilor57.

57
Cf. August Franzen, Remigius Baumer, Istoria Papilor, p. 265.
 34

Mulțimea nu a putut fi calmată și a intrat agresiv în conclav. S-au potolit

când l-au prezentat pe bătrânul cardinal Tebaldeschi ca ales. Poporul a vrut
să-l înscăuneze dar el s-a opus cu toată forța, dar fără rezultat. După ce
mulțimea s-a calmat, a fost lămurită cu alegerea lui Urban VI. Următoarea zi
s-a celebrat înscăunarea lui, pe 9 aprilie 1378. Încoronarea lui a avut loc pe 18
aprilie. Principii și-au dat consimțământul la alegerea care a fost făcută și au
primit confirmarea beneficiilor lor, cu toate că alegerea lui Urban a fost
limitată de presiunea romană58.
Curând s-au ales conflicte între papă și cardinalii săi, astfel s-au ridicat voci
care vorbeau despre o alegerea nevalabilă. În iunie cardinalii au părăsit Roma,
având permisiunea papei, și au plecat la Anagni, unde au mutat și Curia. Aici
cardinalii au discutat despre posibilitatea alegerii unui nou papă într-un
ambient normal59.
La 20 iulie 1378, cardinalii francezi declară numirea papei Urban al VI-lea,
ce nu era capabil să guverneze nevalidă, și tratează despre alegerea unui alt
papă. Cardinalii s-au reîntrunit la Fondi pentru a continua discuțiile asupra
noului papă, unde pe 20 septembrie ei l-au alea ca papă pe cardinalul Robert
de Genf, care a luat numele de Clement al VII-lea (1378-1394). Împotriva lui
Urban nu a fost ridică nici o acuzație sau acțiune conformă canoanelor, iar el
se menține pe poziția alegerii sale valide; astfel se produce schisma
apuseană60.
În ultimele decenii ale secolului al XIV-lea persistă întrebarea care numire
de papă este validă. Pentru început numirea lui Urban a fost considerată
validă dar această opinie a fost retrasă în cele din urmă. Nici numirea lui
Clement al VII-lea nu a fost considerată reglementară, căci ea fost constrânsă
de cardinalii francezi, care au notat că papa Urban al VI-lea s-a îndepărtat de
politica papilor din Avignon. Totodată era susținut de cardinalii francezi
58
Cf. August Franzen, Remigius Baumer, Istoria Papilor, p. 265.
59
Cf. August Franzen, Remigius Baumer, Istoria Papilor, p. 266.
60
Cf. Loc cit.
 35

argumentul cum că papa nu ar fi capabil să guverneze din cauza unei boli

mintale. În anii care au urmat din pontificatul lui Urban nu s-a confirmat
bănuiala cardinalilor cu privirea la sănătatea mintală a acestuia.
În 1379 papa Clement și-a stabilit reședința la Avignon, iar acolo a
constituit încă o Curie. Și-a început activitatea prin numirea a 29 de cardinali,
însă mulți dintre aceștia au refuzat numirea făcută de el. Existau acum două
Curii și doi papi. Această schismă apuseană a adus cu sine mari conflicte și
ravagii papalității.
Lupta dintre cei doi papi necesita foarte mulți bani, care desigur erau luați
de la credincioși. Impozitele creștea în continuu ceea ce aducea cu sine mari
greutăți celor care credeau. Relațiile bune cu principii au fost consolidate
foarte mult, astfel ca fiecare dintre cei doi să-și mențină poziția. Clement al
VII-lea înainte de a se muta la Avignon, i-a dăruit lui Ludovic de Anjou, ca
feude, regiuni din sudul statului Papal, ceea ce i-a pricinuit lui Urban
probleme de politică interne61.
Prin excomunicare pe care papa Urban a ridicat-o împotriva lui Clement și
a aderenților săi, iar papa Clement a făcut la fel pentru Urban, se poate
concluziona că toată creștinătatea era excomunicată. Amândoi acționau unul
împotriva celuilalt numai pentru a-și destinde sfera de influență, oferind
beneficii și numiri de episcopi. Această schismă s-a produs și în cadrul
ordinelor.
Pe data de 15 octombrie, papa Urban al VI-lea moare la Roma, lăsând ca
moștenire o Biserică despărțită în plic conflict. Clement al VII-lea a murit pe
16 septembrie 1394.

2. Perioada de după Urban al VI-lea

61
Cf. August Franzen, Remigius Baumer, Istoria Papilor, p. 267.
 36

După moartea papei Urban al VI-lea, cardinalii s-au adunat la Roma pentru
alegerea unui nou papă. Ei l-au ales pe cardinalul Pietro Tomascelli, care și-a
luat numele de Bonifaciu al IX-lea. Perioada lui ca papă s-a desfășurat între
anii 1389-1404. Bonifaciu și-a consolidat puterea datorită relațiilor bune pe
care le avea cu Carol de Napoli.
Situația la Avignon, după moartea papei Clement, era încurcată, deoarece
forurile conducătoare și Universitățile au cerut amânarea alegerii unui nou
papă, însă cardinalii s-au întrunit și au ales un succesor, pe Pedro de Luna,
care a luat numele de Benedict al XIII-lea (1394-1417/1423). Acesta a luat, cu
jurământ, decizia de a se implica cu toată ființa în reunirea Bisericii și
hotărârea de a se retrage dacă cardinalii i-ar cere asta. Însă după ce a fost ales
privește cu reticență propunerea pe care a luat-o cu privire la retragerea sa
dacă va fi nevoie62.
Pe data de 3 până pe 8 februarie 1395 a avut loc așa zisul conciliu de la
Paris, unde abdicarea ambilor papi (via cessionis) s-a văzut ca fiind singura
soluție pentru a rezolva problema unității. Pe 22 mai 1395 a sosit la Avignon
o delegație condusă de unchiul regelui. Ei au prezentat papei hotărârea pe care
ei au luat-o, și anume abdicarea. Benedict a refuzat via cessionis. Cardinalii
însă au fost de acord cu abdicarea ambilor papi, ca fiind soluția cea mai bună
pentru a rezolva acest conflict. Pentru aceasta curtea franceză a trimis soli în
Anglia, Germania și în Spania pentru a obține adeziunea de la cardinalii care
aparțin acestor principate63. Benedict era nevoit acum să ducă tratative cu
papa de la Roma, pentru a depăși schisma prin via conventionis, însă papa
Bonifaciu al IX-lea a refuzat această propunere de a se întâlni.
În perioada mai-august 1398, are loc la Paris un alt sinod unde a fost
stabilită suspendarea ascultării prin reținerea veniturilor din Franța, astfel
papa era nevoit să abdice. La Avignon 18 cardinali l-au abandonat pe papa
62
Cf. August Franzen, Remigius Baumer, Istoria Papilor, p. 268.
63
Cf. Ibidem, p. 269.
 37

Benedict după acest sinod. În luna septembrie a aceluiași an, personalitățile

franceze încep asediul palatului papal din Avignon, dar nu reușesc să-l
cucerească, iar 1399 au ajuns la armistițiu și au retras trupele. În martie 1403
Benedict a putut a se retrage și să se refugieze în Provence, teritoriu care a
revenit la ascultarea față de papa în 1402. De aici Benedict a trimis la Roma
delegați care să ceară papei Bonifaciu să se întâlnească pentru a luat o decizie.
Bonifaciu a refuzat, iar pe 1 octombrie 1404 a murit.
Urmașul lui Bonifaciu al IX-lea este Inocențiu al VII-lea (1404-1406), ales
de cardinalii romani. Sub guvernarea lui nu au fost duse tratative de unire.
După ce Inocențiu moare, cardinalii romani au fost rugați de papa Benedict al
VIII-lea să se abțină de la o nouă alegere de papă. Delegații care au fost
trimiși de Benedict au ajuns prea târziu căci, ca episcop roman, a fost ales
Angelo Correr, care a luat numele de Grigore al XII-lea (1406-1415). Grigore
este dispus să se retragă din funcție dacă și Benedict va face la fel. Astfel în
1407 are loc convenția de la Marsillia unde s-a aranjat întâlnirea celor doi
papi, de sărbătoarea Sf. Mihail, lângă Genua. Ambii papi s-au apropiat unul
de altul, câțiva kilometri însă nu s-au întâlnit, din cauza vanității lor, ocolind
astfel șansa de a reuni Biserica. Pin urmare Benedict a fost părăsit de
cardinali, care au plecat la Pisa pentru a încerca să facă un conciliu general 64.
Pe data de 29 iulie 1408, la Livorono cardinalii din partea lui Benedict s-au
întrunit cu cei din partea lui Grigore pentru a organiza un conciliu ecumenic
prin care să refacă unitatea Bisericii. Pentru aceasta a fost aleasă luna
februarie a anului următor, iar ca loc a fost ales Pisa.
În noiembrie 1408, la conciliul din Perpignam, Benedict al XIII-lea și-a
prezentat dorința de unire, însă toate încercările de a-l face să se retragă au
eșuat. La 26 martie 1409 conciliul din Perpignam a fost întrerupt.
Conciliul din Pisa a fost deschis în mod solemn pe 25 martie 1409. Au
participat 24 de cardinali, 4 patriarhi, 80 de arhiepiscopi și episcopi și peste
64
Cf. August Franzen, Remigius Baumer, Istoria Papilor, p. 270.
 38

100 de abați și superiori din toate ordinele. Pe 26 martie a fost ținut discursul
de deschidere de către cardinalul de Milano, Petrus Philargi, viitorul papă
conciliar cu numele de Alexandru al V-lea, în discursul său a subliniat dreptul
cardinalilor de deschide concilii. Cardinalii erau nevoiți să deschidă un
conciliu general, apelând la Biserica universală, căci cei doi papi nu
dispuneau de bunăvoința de a renunța la guvernarea lor, în virtutea reintegrării
unității în Biserică. Papii vor fi obligați astfel în fața conciliului, lansat cu
necesitate de cardinali, să facă orice sacrificiu pentru a reuni Biserica 65.
Pe 4 mai a fost numită o comisie de examinare, căci principala temă a
acestui conciliu a fost procesul ridicat împotriva acestor doi papi, Benedict al
XIII-lea și Grigore al XII-lea. Pe 5 iunie papii au fost depușii ca schismatici,
favorizatori ai schismei, eretici și sperjuri, întrucât și-au încălcat jurământul și
totodată articolul care spune că Biserica este Una și Sfântă. S-a hotărât că
acest conciliu nu se va dizolva până când reforma nu va fi aplicată capite et
membris.
Pe 26 iunie 1409, a fost ales ca papă cardinalul de Milano, cu numele de
Alexandru al V-lea (1409-1410) și a fost încoronat pe 7 iulie 1409. El de
origine era grec și studiase la Oxford, Paris și Pavia. În 1402 a fost numit
arhiepiscop de Milano, iar în 1405 devenise cardinal și legat pentru același
oraș. Papa Alexandru al V-lea își stabilește reședința în Bologna 66. Despre
activitatea lui Alexadru nu se poate spune prea multe căci a murit în mai
1410. Urmașul lui era cardinalul Baldassare Cossa, care a luat numele de Ioan
al XXIII-lea
(1410-1415).
La 7 august 1409 conciliul din Pisa s-a încheiat, fără ca papa nou ales să-și
fi îndeplinit obligația de a aduce o reformă a Bisericii încă în cadrul

65
Cf. August Franzen, Remigius Baumer, Istoria Papilor, p. 271.
66
Cf. Ibidem, p. 272.
 39

conciliului. Întrucât papii Benedict și Grigore nu s-au retras, acum trebuia să

fie suportați trei papi pretendenți, de la dualism s-a ajuns la triplicitate.
În iunie 1413 papa Ioan al XXIII-lea a părăsit Roma, amenințat fiind de
regele Ladislau al Napoliei. El a găsit refugiu în apropiere de Florența, dar
care se va alia curând cu Ladislau, astfel papa va trebui să caute adăpost la
regele german Sigismund, care a preluat de la acesta, cu mare deschidere,
propunerea de a deschide în Germania un conciliu general. Pe 30 octombrie
regele Sigismund a anunțat deschiderea Conciliului general. Pe 9 decembrie
1413, Ioan al XXIII-lea a emis o bulă de convocare a conciliului, care trebuia
să aibă loc de Sărbătoarea Tuturor Sfinților la Kostanz, anul care urma.
Totodată papa Ioan a fixat ca sarcini ale conciliului trei punte esențiale:
eliminarea schismei, reforma Bisericii in capite et membris și suprimarea
ereziilor67.
La data de 28 octombrie 1414, papa Ioan al XXIII-lea și-a făcut intrarea în
Kostanz. Pe 5 noiembrie Ioan a deschis în mod festiv conciliul în catedrala
din Kostanz, susținând că prin acest conciliu se va continua șirul deciziilor de
la Pisa. Participanți erau 32 de episcopi și 16 cardinali. Pe 16 noiembrie a
avut loc ședința inaugurală a conciliului, acum fiind încurajată înaintarea pe
drumul, care a fost adoptat la conciliul din Pisa. La mijlocul lui
noiembrie1414 au sosit și trimișii lui Grigore al XII-lea, conduși de cardinalul
Dominici de Ragusa. Au pus pe locuința în care vor sta în această perioadă
blazonul lui Grigore, care încă din prima noapte a fost distrus de către adepții
conciliului de la Pisa.
Soluția cea mai valabilă, pentru a reîntregi Biserica, conform părerilor
participanților de la acest conciliu, era ca fiecare dintre cei trei papi să-și dea
demisia. Aceasta era și părerea regelui Sigismund, care a sosit la Kostanz la
24 decembrie 1414. Pe 4 ianuarie 1415, el a hotărât să audieze în fața
conciliului pe trimișii celor doi papi, Grigore al XII-lea și Benedict al XIII-
67
Cf. August Franzen, Remigius Baumer, Istoria Papilor, p. 274.
 40

lea, și să le recunoască privilegiile papale, toți trei papii fiind considerați egal
îndreptățiți.
Pe 12-13 ianuarie, regele i-a primit pe trimișii lui Benedict, prin care regele
voia să organizeze o întâlnire directă cu papa, la Nisa, care a fost programată
pentru luna aprilie. La această întâlnire trimișii lui Grigore au făcut cunoscut
că el era gata să se retragă, cu condiția ca și ceilalți doi să facă la fel, făcându-
se astfel un mare pas pe calea unirii. Ideea de retragere a papilor s-a propus în
cadrul conciliului, la care Ioan al XXIII-lea a reacționat în mod negativ, astfel
a trebuit să fie depus printr-un proces formal făcut la Konstanz 68. În timpul
nopții de după ziua de 20 martie, el a fugit la Schaffhausen, care era în
stăpânirea lui Frederic de Austria, cu care avea relații bune, iar de aici a
încercat să destrame conciliul, dar nu a avut sorți de izbândă, datorită
intervenției regelui Sigismund. Acum papa Ioan al XXIII-lea și-a justificat
fuga prin teama sa pe care o avea față de acest rege care, susținea el, voia să
atenteze la viața lui. Pe 29 martie el a fugit la Laufenburg, de unde pe 30
martie, a retras așa zisa promisiune pe care a făcut-o în fața conciliului că va
abdica de bunăvoie, declarând că acesta a fost o hotărâre pe care a fost forțat
să o facă69.
Pentru situația de față Sigismund a întrunit, pe 5 aprilie 1415, în catedrala
din Kostanz, o Congregație Generală în care să discute situația actuală cauzată
de fuga papei Ioan. Aici s-a hotărât că conciliul trebuie ascultat de orice papă,
în chestiune de credință, pentru a rezolva schisma.
Lui Ioan al XXIII-lea a i s-a cerut să se întoarcă la Konstanz, în caz contrar
va fi judecat ca favorizant al schismei. El a refuzat aceasta, iar pe 13 mai a
fost înaintată propunerea de suspendare a lui Ioan, iar pe 14 a fost pronunțată.
Depunerea lui a avut loc pe 29 mai 1415 70. În ciuda celor petrecute Grigore

68
Cf. August Franzen, Remigius Baumer, Istoria Papilor, p. 275.
69
Cf. Loc. Cit.
70
Cf. August Franzen, Remigius Baumer, Istoria Papilor, p. 275.
 41

era hotărât să se retragă. Pe 14 iulie, procuratorul său, Carlo Malatesa, a citit

actul de abdicare al acestuia.
Prin discuțiile purtate la Perpignam, între papă și rege, de a-l îndupleca pe
papa Benedict al XIII-lea să abdice a eșuat din cauza condiției pe care el a
pus-o, cum că cardinalul pe care el l-a ales legal înainte de schismă, să
întreprindă alegerea de papă care urma să fie făcută după abdicarea sa,
condiție ce a fost respinsă. Pe 26 iulie 1417 papa Benedict al XIII-lea a fost
depus, în urma procesului deschis împotriva lui pe 5 noiembrie71.
Schisma a fost înlăturată complet după abdicarea succesorului lui Benedict.
Benedict a refuzat să abdice și totodată a excomunicat pe participanții de la
conciliu, astfel depunerea sa de la conciliu nu a luat-o la cunoștință, iar
participanții nu dispuneau de mijloacele necesare pentru a-l obliga pe acesta
prin forță. Pe 23 mai Benedict a murit, iar în locul său a fost ales Clement al
VIII-lea, pe 10 iunie 1423. El a abdicat pe 26 iulie în același an, când regele
Alfonso și-a retras sprijinul.

71
Cf. Ibidem, p. 276.
 CONCLUZIE

Perioada secolelor al XIV-lea și al XV-lea, pe timpul cărora Biserica a fost

afectată prin cele trei evenimente prezentate, marchează Istoria Bisericii
într-atât încât și astăzi mulți dintre oamenii care cunosc aceste momente din
istorie își pun întrebări legate de aceste divergențe. Pe de o parte, unii acceptă
istoria și învață din aceasta. Pe de altă parte, unii nu pot accepta aceste
evenimente. Cei care aparțin diferitelor confesiuni creștine privesc cu
reticență spre evenimentele întâmplate în Biserica catolică. În acest caz nu
putem face nimic decât să ne asumăm istoria.
Dacă ar fi să interpretăm momentele istorice din trecut dintr-o perspectivă
modernă, este ușor de constatat că mare parte dintre deciziile pe care acei
oameni le-au făcut sunt eronate iar ei sunt orbiți de orgoliu. Nu este însă
corect să dăm o interpretare unor cadre istorice conform cu principiile morale
actuale.
Dacă la Avignon au urmat fără nici o pauză șapte papi francezi, aceasta nu
reprezintă în sine un fapt negativ. Adevăratul rău nu a stat în persoanele
papilor, ci în circumstanța că papalitatea ca atare devenise o instituție
națională, sau cel puțin așa părea. Dacă papalitatea nu este o instituție italiană
și nu trebuie să apară astfel, tot la fel de adevărat este că nu trebuie să fie nici
una franceză. Dar dacă papii și aproape toți cardinalii funcționari ai curiei
 43

erau francezi, dacă centrul lor era înconjurat în întregime de teritoriul francez,
iar Franța era unica mare putere europeană, toate acestea ne fac să înțelegem
că nu era exclus ca papalitatea să apară în ochii celorlalte popoare, sau cel
puțin în ochii francezilor, ca o instituție națională, iar toată activitatea papilor
să fie judecată din acest punct de vedere.
Privind lucrurile în ansamblu, nu se poate afirma că la Avignon papii ar fi
condus rău Biserica. Dimpotrivă, ei vor ridica prestigiul papalității, prestigiu
care prin alegerea lui Celestin al V-lea și prin ultrajul de la Anagni suferise o
grea lovitură.
Schisma de Occident a sfârșit dăunând Bisericii. Totuși, nu trebuie să ne
imaginăm că daunele imediate ar fi fost excesiv de grave. Credincioșii nu
credeau în învățăturile greșite; nu apăruseră erezii și nici rebeliuni împotriva
împotriva autorității bisericești. Nimeni nu se îndoia de faptul că unitatea
Bisericii se baza pe comuniunea cu succesorul lui Petru, numai că nu se știa
care din cei doi era adevăratul succesor al apostolului. Cel puțin în acele
regiuni în care diecezele nu erau divizate, acolo viața pastorală mergea înainte
în mod regulat, fără mari probleme. Este clar însă că, cu timpul, aspectele
negative se vor simți mai mult și mai intens.
Schisma nu a avut ca efect indiferența religioasă ci, dimpotrivă, o exaltare
religioasă deosebită. Biserica întreagă a fost cuprinsă de o anumită neliniște
nervoasă. Apar în diferite locuri planuri aventuriste de reformă.
 BIBLIOGRAFIE

Audisio Gabriel, Histoire civile et religieuse des papes. De Boniface VIII a

Gregoire XIII, Ed. „Desclee”, Paris 1894.
Bota Ioan, Istoria Bisericii Universale și a Bisericii Românești de la
origini și până astăzi, Ed. „Viața Creștină, Cluj-Napoca 2003.
Comby Jean, Să citim Istoria Bisericii, Ed. „Arhiepiscopiei Romano-
Catolice de București”, București 1999.
Desclee Brouwer, 100 de puncte fierbinți din Istoria Bisericii, Ed.
„Sapientia”, Iași 2011.
Dumea Emil, Teme de istorie a Bisericii, Ed. „Sapientia”, Iași 2002.
Fliche Augustin, Storia della chiesa, Ed. „San Paolo”, Milano 1994.
Franzer August și Baumer Remigius, Istoria papilor, Ed. „Arhiepiscopiei
Romano-Catolice de București, București 1996.
Hausberger Klaus, Storia dei papi, Ed. „San Paolo”, Milano 1994.
Hertling Ludwig, Istoria Bisericii, Ed. ,,Ars Longa”, 1998.
Jedin Hubert, Storia della chiesa, vol. V, Ed. „Jaca Book”, Milano 1976.
Joudou Jean, Histoire des souverains pontifes qui ont siege a Avignon, vol.
I, Ed. „Livrairie de Th. Aine, Paris 1855.
Knowles David, Obelensky Dimitri, Nuova storia della chiesa, Ed.
„Marietti”, Torino 1971.
 45

La Rocca Orazio, Conclavul. Proceduri, protagoniști, istorie, curiozități,

Ed. „Sapientia”, Iași 2019.
Lortz Joseph, Storia della Chiesa, vol. I, Ed. „Paoline”, Roma 1980.
McDonald Joseph, New Catholic Encyclopedia, vol. III, Ed. „Jack Heraty
& Associates, Inc.”, Palatine 1981.
Mollat Guillaume, Les papes d’Avignon, Ed. „Victor Lecoffre”, Paris 1912.
Rendina Claudio, Papii. Istorie și secrete, Ed. „All”, București 2003.
Rohrbacher Francois, Histoire universelle de l’Eglise Catholique, vol. VIII,
Ed. „Societe Generale de Librairie Catholique, Paris 1880.
Zimmermann Harald, Papalitatea în Evul Mediu. O istorie a pontifilor
romani din perspectiva istoriei, Ed. „Polirom”, Iași 2004.