Mitropolia Moldovei şi Bucovinei

Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae”

Seminar: Istoria Bisericii Universale

Marea schismă de la 1054

Prima fază a schismei
Disputa dintre Patriarhul Fotie și Papa Nicolae I

Coordonator: Lect. Dr. Pr. Daniel Niță-Danielescu

Student: Burlea Robert-Constantin

Iași
2019
1
 CUPRINS

Introducere……………………………………………………………..3
1. Cauzele schismei de la anul 1054………………………………..4

1.1 Cauzele politice……………….………………………4

1.2 Cauzele religioase……………………………………7

2. Prima faza a schismei. Disputa dintre Patriarhul Fotie și Papa

Nicolae I…………………………………………………………12
2.1 Întoarcerea Patriarhului Fotie al
Constantinopolului…………………………………………………...15

Bibliografie……………………………………………………………17

2
 Introducere

Până la Schisma din 16 iulie 1054 Biserica cea Una era formată din Biserica
Răsăritului și Biserica Apusului, în decursul istoriei și al scrierilor vermurilor găsim
această Biserică sub numele de Biserica Universală a Domnului nostru Iisus Hristos.
Conform poruncii date de Mântuitorul (Matei 28, 19-20) învăţătura creştină
trebuia propovăduită tuturor neamurilor deopotrivă , fără schimbări sau adăugiri, care să
ducă la deosebiri între membrii Bisericii Sale, în ceea ce priveşte dogma, cultul şi
rânduielile disciplinar-canonice, pentru ca toţi creştinii să dobândească mântuirea în
aceeaşi măsură.
Orice „inovaţie” unilaterală în credinţă, cult şi practica Bisericii, fără ştirea şi
aprobarea întregii Biserici, a fost suspectată totdeauna de erezie sau schismă şi înlăturată
prin lucrările Sinoadelor ecumenice sau locale.
Jumătatea secolului al IX-lea conturează o serie de neînțelegeri, în sânul Bisericii,
acestea fiind dogmatice, cultice și canonice și având un caracter pronunțat vor demara un
început al dezbinării dintre Biserica Răsăritului și Biserica Apusului. Fiind prezente și
semnalate încă de la Sinodul II trulan sau quinisext, de la Constantinopol, din 691-692, în
cele 102 canoane. Acestea, la care adăugându-se și unele cauze politice au avut un rol
important în ceea ce se va numi Schisma cea mare din 16 iulie 1054, regretabila ruptură
dintre cele două Biserici.
Această dezbinare din interiorul Bisericii va cunoaște în decursul timpului două
etape sau faze: prima fază a schismei desfășurându-se în cea de a doua jumatate a
secolului al IX-lea, iar cea de a doua fază sau etapă s-a desfășurat în luna iulie a anului
1054 în Constantinopol.
Ambele Biserici, atât cea Ortodoxă sau Răsăriteană cât și cea Catolică sau
Apuseană aruncă vina una asupra celeilalte, Biserica grecilor afirmând că această ruptură
este datorată inovațiilor latine, iar latinii o consider un rezultat al separatismului și
orgoliului grecesc.

3
 1. Cauzele schismei de la anul 1054

Cauzele schismei sunt mai multe, întinzându-se pe o lungă perioadă de timp și

provenind cu mult înainte de purtătorii de cuvânt ai celor două Biserici (de Răsărit și de
Apus) din timpul Marii Schisme, care au fost patriarhul Mihail Cerularie al
Constantinopolului și, respectiv, papa Leon al IX-lea. Primele semne au apărut încă de la
Sinodul II Ecumenic, care s-a ținut la Constantinopol în anul 381 d.Hr. Un aspect
controversat al acestui sinod a fost dat de Canonul III adoptat atunci, care plasa
Constantinopolul ca al doilea scaun episcopal în cinstire între cele tradiționale. Atât
Roma, cât și Alexandria au privit acest canon cu suspiciune, ambele Biserici temându-se
de un joc de putere din partea Constantinopolului. În timp ce Constantinopolul se baza în
solicitarea unei poziții mai înalte pe argumentul că era „Noua Romă”, Episcopul Romei
considera că el, ca succesor al Sfântului Petru, primul dintre apostoli, trebuia să aibă
întâietate.
Dezbinarea Imperiului Roman a contribuit și ea la dezbinarea din sânul Bisericii.
Teodosie cel Mare, care a murit în 395, a fost ultimul împărat care a domnit peste un
Imperiu Roman unit; după moartea sa, teritoriul a fost împărțit în două jumătăți,
răsăriteană și apuseană, fiecare având propriul împărat.1

1.1.Cauzele politice
Schisma se poate constata și urmări mai bine de când Împăratul Dioclețian (284-
305) a împărțit Imperiul, în anul 286, în Imperiul de Răsărit, cu capital la Nicomidia și
Imperiul de Apus cu capitala la Roma, înțelegând că există o lume orientală, cu
concepțiile și mentalitatea ei, deosebită de cea occidentală. 2
1
https://www.activenews.ro/cultura/16-iulie-Ziua-Marii-Schisme.-Biserica-de-la-Roma-se-rupe-de-Biserica-
Ortodoxa-121512
2
Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Istoria Bisericească Universală, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 2004, p.254.

4
 Acelaşi lucru l-a determinat pe Constantin cel Mare (306-337), să mute capitala
de la Roma la Bizanț, în data de 11 mai 330. Din acest moment Bizanţul devine „Roma
cea nouă”. Datorită acestui fapt, Roma a rămas izolată pe al doilea plan, pradă năvălirii
popoarelor migratoare, în comparaţie cu Orientul, care era mai bine apărat.
Împărţirea imperiului de către Teodosie cel Mare(379-395) în anul 395 între fiii
săi Arcadiu(395-408), care primeşte Orientul şi Honoriu(395-423), care ia Occidentul,
poate fi socotită încă o cauză politică a schismei.3
După anul 476 izolarea şi coborârea Romei pe al doilea plan se accentuează .
Astfel, ultimul împărat roman, Romulus Augustus (475-476) este înlăturat de
regele tribului german al herulilor, Odoacru(434-493). De acum înainte, Imperiul roman
de Răsărit, numit din secolul al VII-lea „Imperiul Bizantin”, e considerat unicul
continuator legitim al fostului imperiu roman universal din trecut, iar acestă faptă făcută
să crească şi mai mult resentimentul apusenilor faţă de răsăriteni.
Deşi Imperiul s-a reunificat în parte, sub împăratul Iustinian cel Mare(527-565),
aceasta n-a putut dura. După moartea sa, Roma rămâne mai departe expusă loviturilor
popoarelor migratoare, îndeosebi ale longobarzilor, care, din anul 568, reuşesc să răpescă
o mare parte din Italia, formând un regat puternic. Consecinţa acestei situaţii a fost că
episcopii Romei, în grija cărora rămăsese Italia şi Roma, în calitatea lor de episcopus
civitatis, au început să -şi îndrepte ochii către popoarele din Apus, îndeosebi către franci,
cerându-le ajutorul. Prin acest fapt însă, se produce o schismă politică .
În anul 752, papa Ștefan II(752-757) face apel la regele francilor Pipin cel Scurt
(741-768), care trece cu armata sa în Italia şi distruge între anii 754-756 regatul
longobarzilor din Italia centrală, unde bizantinii aveau exarhul de Ravena. În anul 751,
exarhul de Ravena trece sub stă pânirea longobarzilor, de la care papa Ștefan l-a luat cu
ajutorul francilor, trecându-l sub jurisdicţia Romei.
Teritoriul cucerit de franci de la longobarzi a fost dăruit de Pipin cel Scurt în 754-
755 papei. Cerându-şi astfel un stat terestru, papa se emancipează de sub puterea politică
a Bizanţului, ba mai mult, face concurenţă imperiului bizantin, în calitatea de şef al unui
3
Ibidem.

5
stat numit „Republica Romanorum”. Aceasta a durat până în 1870, când a fost desfiinţat
de statul italian, pentru a-şi reface unitatea sa politică , apoi a fost reânfiinţat în anul
1929, fiind cunoscut astăzi sub numele de Vatican.
Pentru susţinerea creării unui stat papal terestru, papii au apelat la două
documente neautentice: „Donaţio Constantini” prin care, pretindeau ei, împăratul
Constantin cel Mare ar fi dăruit papei Silvestru I(314-335) Italia şi cetăţile ei, drept
recompensă pentru că l-ar fi vindecat de lepră prin baia botezului. Actul a fost dovedit
neautentic în secolul al XV-lea de către canonicul Laurenţiu Valla din Florenţa, deoarece
se ştie, după istoricul Eusebiu de Cezareea, că împăratul Constantin cel Mare s-a botezat
pe patul de moarte câteva zile înaine de moartea sa petrecută la 22 mai 337, la Ancyrona,
la marginea Nicomidiei.4
Al doilea document fals de care s-au servit papii sunt „Decretalele pseudo-
isidoriene”, o colecţie de canoane şi decrete, o parte autentice, o parte falsificate şi altă
parte imaginate, atribuite pe nedrept lui Isidor de Sevilla(+636), ieşite din tendinţa
episcopilor de a se elibera de sub autoritatea mitropoliţilor. Făcând apel direct la papă,
episcopii puteau fi mai liberi, întrucât papa se afla mult mai departe de ei decât
mitopoliţii. Prin aceasta, toată puterea bisericească se concentra în mâna papei.
„Iconoclasmul” a condiţionat, de asemenea, schisma, prin faptul că o mulţime de
călugări din Răsărit, persecutaţi de împăraţii iconoclaşti din Bizanţ pentru cultul
icoanelor, s-au refugiat în secolul VIII la Roma, unde au fost bine primiţi şi trataţi de
către papă .
O discordie şi mai mare între Roma şi Constantinopol a produs în special măsura
luată în anul 731 de că tre împăratul Leon al III-lea Isaurul (717-740) de a trece
provinciile Iliricului oriental, Italia de sud(Calabria), Sicilia şi Creta sub jurisdicţia
patriarhului de Constantinopol, care până atunci se aflau sub jurisdicţia papei confiscând
totodată moşiile şi veniturile Romei din aceste provincii. Leon al III-lea Isaurul a luat
această măsură ca răspuns faţă de atitudinea papilor Grigore al II-lea (715-731) şi

4
Ibidem.

6
Grigore al III-lea (731-741), care l-au anatemizat ca eretic iconoclast. Pe viitor la orice
întâlnire şi discuţie cu grecii, papii au pretins jurisdicţia asupra Iliricului, pierdută în 731.
În anul 800 s-a petrecut uneveniment de răsunet european, care a concretizat
schisma politică dintre Răsărit şi Apus, anume: încoronarea regelui franc Carol cel Mare
(768-814) ca „împărat al apusului”, de către papa Leon al III-lea (795-816), în noaptea de
Crăciun, ştiirbind astfel strălucirea de care s-a bucurat până atunci Imperiul bizantin. 5
Gravitatea gestului consta în faptul că după concepţia Evului Mediu, nu exista
decât un singur împă rat legitim, cel încoronat de papă . La rândul lor împă raţii
Bizanţului se considerau însă singurii împă raţi legitimi, fiind moştenitorii imperilui
roman universal din trecut.
Este ştiut faptul că din secolul al VII-lea Imperiul Roman de Ră să rit se
elenizează tot mai mult, devenind „Imperiul Bizantin”, în timp ce Occidentul se
latinizează şi mai mult, limba latină răspândindu-se ca limbă oficială şi la popoarele
care nu facuseră parte din Imperiul Roman. Cele două popoare, grecii şi romanii ajung
în secolul al IX-lea să nu se mai înţeleagă , să se privească chiar cu răceală şi
resentimente. Grecii, moştenitorii unei strălucite culturi şi civilizaţii dispreţuiau pe latini
numindu-i „barbari”, iar latinii, la rândul lor, urau pe greci pentru mândria şi dispreţul lor.

1.2 Cauze religioase

Mai întâi trebuie avut în vedere faptul că a existat şi existăt o mare deosebire de
concepţie şi mentalitate în ceea ce priveşte înţelegerea şi trăirea practică a învăţăturii
creştine între greci şi latini. Grecii, înclinaţi spre filozofie şi metafizică , discută dogma
creştină analizând-o sub toate aspectele, dar, prin aceasta, ei au căzut uneori în erezii;
datorită acestui fapt, apusenii îi dispreţuiau, socotindu-i născocitori de erezii şi chiar
eretici. Dimpotrivă, latinii, mai practici, se ocupă de probleme de cult şi de morală , cum
se vede din inovaţiile lor introduse în cult.

5
https://ro.orthodoxwiki.org/Marea_Schism%C4%83

7
 Chiar când unitatea creştină era înţeleasă şi exprimată la fel atât în Răsărit cât şi
în Apus, au existat totuşi unele deosebiri precum :
 concepţia lui Tertulian: Biserica este o instituţie administrativ-pământească ;
 concepţia Fericitului Augustin despre determinismul harului şi dobândirea
mântuirii;
 primatul papal, scos din concepţia Fericitului Augustin din lucrarea „De civitate
Dei” şi „Civitas Terrena”, papa arogându-şi puterea şi autoritatea asupra celor
două cetăţi;
 acceptarea tezei despre purgatoriu, prin care papa Grigorie cel Mare(590-604),
după concepţia origenistă condamnată ;
 introducerea în Apus a „missei” romane, mai scurtă , în locul liturghiei ortodoxe;
 acceptarea pascaliei romane în locul celei alexandrine, stabilită la Sinodul
Ecumenic de la Niceea din 325.

Episcopii de Roma Calixtus (217-222) şi Ștefanus (254-257) au fost cei dintâi

reprezentanţi ai autorităţilor clericale care au emis pretenţia primatului episcopilor de
Roma, faţă de restul bisericilor creştine din lume. După părerea lor, episcopii de la
Roma ar trebui să fie recunoscuţi de întreaga lume creştină drept urmaşi de „jure” ai
Sfântului Apostol Petru, decedat la Roma. Pretenţia se bazează pe un text ambiguu din
Evanghelia Sfântului Apostol Matei capitolul 16, versetul 18 şi anume discuţia
Mântuitorului Iisus Hristos, cu Sfântul Apostol Petru în localitatea Caesarea-Philippi din
nordul Palestinei (azi Banjas, Israel) cu încredinţarea cheii simbolice succesoriale: „Și Eu
îţi spun: Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi biserica Mea. Ambiguitatea textului a
constituit unul din motivele pentru care Biserica Ortodoxă nu a recunoscut niciodată
primatul papal. Marii teologi ai secolelor II-III au acceptat, ce-i drept, rolul deosebit al
Sfântului Apostol Petru la Roma, dar au pledat pentru ideea egalităţii în drepturi a tuturor
episcopilor din Apus şi a patriarhilor din Răsărit. La Sinodul Ecumenic de la Niceea

8
(325) s-a recunoscut egalitatea celor patru episcopate şi patriarhate din lumea creştină :
Roma (Italia), Alexandria (Egipt), Ierusalim (Palestina) şi Antiohia (Turcia).6
În anul 375, episcopul de Roma Damasus I (366-384) s-a pronunţat din nou pentru
primatul episcopului de Roma, bazându-se tot pe textul de la Matei 16,18 ridicând de la
sine putere episcopatul din Roma la rangul de „Scaun Apostolic”.
În consecinţă , episcopul de Roma Siricius (384-399) a emis „Decretalia constituta”
prin care a fundamentat primatul episcopilor de Roma. Episcopul Leon I(440-461) a fost
primul Papă.7
Împăratul Imperiului roman de Apus Valentinian al III-lea (425-455) a confirmat
printr-un edict în anul 445 aşa-zisul „Primat al episcopilor de Roma”, dar numai pentru
ţările vestice (Italia, Spania, Franţa de sud, Africa de Nord). Papa Leon I a protestat
contra hotărârii Sinodului IV Ecumenic de la Calcedon din 451, prin care episcopii de
Roma şi de Constantinopol au fost egal îndreptăţiţi în problemele religioase. După
această dată a început lupta pentru putere şi pentru împărţirea sferelor de influenţă şi
întâietate în lumea creştină între cei doi conducători ai bisericilor din Apus şi de Răsărit,
luptă continuată până în zilele noastre.
În urma publicării Henotikon-ului(Enwtikon) în octombrie 482, de că tre împăratul
bizantin Zenon (474-491), pentru împă carea monofitiţilor cu Ortodoxia, a izbucnit
schisma religioasă dintre Roma şi Constantinopol, cunoscută sub denumirea de „schisma
acachiană”, care a durat 35 de ani(484-519) şi care a mărit răceala dintre cele două
Bserici.
O nouă dezbinare s-a produs în relaţiile dintre Roma şi Constantinopol când
patriarhul Ioan IV Postitorul (582-595) şi-a luat titlul de „patriarh ecumenic” în sinodul
local de la Constantinopol din 588, fapt care l-a supărat pe papa Grigore I cel Mare (590-
604). În semn de protest, papa Grigore cel Mare s-a numit pe sine, simplu, „servus
servorum Dei”, pentru a da dovadă de smerenie creştină , dar, prin titlul de papă , de la
„Pater partum”, se considera patriarh al întregului Apus creştin. Tot el a extins influenţa

6
https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/marea-schisma-din-1054-cum-s-a-ajuns-acolo
7
Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, op.cit., p.255-256.

9
episcopatului de Roma şi în sfera politicului, la început în Italia, iar mai târziu în întreaga
lume, aprofundând şi mai mult discrepanţa şi neânţelegerile dintre Apus şi Răsărit.
La Sinodul VI Eumenic de la Constantinopol din anul 680 s-a combătut pretenţia
primatului papal, o mare parte a participanţilor declarându-se pentru egalitatea tuturor
episcopilor şi patriarhilor.8
Apusenii erau acuzaţi de greci de unele practici condamnate de Sinodul II Trulan sau
Quinisext din 691-692 precum: celibatul clericilor (can.51 apostolic şi can.13 trulan):
consumarea de animale sugrumate şi de sânge (can.63 şi 67 trulan) postul de sâmbătă
(can.66 ap. şi 55 trulan); mâncarea de ouă şi brânză în sâmbetele şi duminicile
Păresimilor (can. 56 trulan); pictarea Mântuitorului sub chipul unui miel şi altele.
La acestea, s-au mai adăugat şi pe care le aflăm din „Enciclica patriarhului Fotie către
scaunele arhiereşti din Răsărit” din anul 867, dintre carea cea mai importantă este
învăţătura greşită că Sfântul Duh purcede „de la Tatăl şi de la Fiul” cunoscută sub numele
de Filioque, pe care latinii l-au adăugat la Simolul niceo-constantinopolitan cu toate că la
Sinodul II Ecumenic de la Constantinopol din 381, Sfinţii Părinţi au stabilit ca Sfântul
Duh purcede numai de la Tatăl.9
Adaosul „Filioque” îşi are originea în Interpretarea greşită a versetului 16 de la Ioan
cap. 14, confundând trimiterea – care se petrece la un moment dat în istorie, cu
purcederea- care este din veşnicie.
Pentru prima oară, adaosul „Filioque” este semnalat la Sinodul I de la Toledo, în
Spania, din 447, apoi în Sinodul III de la Toledo, din 589. Din Spania, eroarea adaosului
„Filioque”, s-a introdus apoi în Franţa, Anglia şi Iatlia de Nord. In sinodul din noiembrie
809 de la Aquisgranum(Aachen sau Aix la Chapelle), convocat şi prezidat de Carol cel
Mare, episcopul Teodulf de Orléans a aprobat, din ordinul împăratului, adaosul
„Filioque” la simbolul credinţei, care a fost apoi impus în tot imperiul carolingian.
La Roma, însă , papa Leon III (795-816) a protestat împotriva lui „Filioque”,
socotindu-l un adaos arbitrar şi a poruncit să se graveze pe două plăci de argint Simbolul

8
Ibidem
9
https://ro.wikipedia.org/wiki/Filioque

10
niceo-constantinopolitan în greceşte şi latineşte, aşa cum îl aveau şi-l rosteau grecii, plăci
pe care le-a aşezat la intrarea catedralei Sfântului Petru, dedesuptul cărora a pus să se
scrie: „Haec Leo posui et cautela Orthodoxae fidei ”(Eu, Leon, am pus aceasta din
dragostea şi grija pentru credinţa ortodoxă ), spre a sublinia că trebuie să se păstreze
credinţa ortodoxă neschimbată.
Introducerea adaosului „Filioque” în întreaga Biserică Romano-Catolică s-a făcut de
papa Benedict VIII (1012-1024), duminică 14 februarie 1014, la cererea împăratului
german Henric al II-lea (1002 – 1024), care a dorit ca la încoronarea sa din această zi să
se cânte Simbolul credinţei cu adaosul „Filioque”. Acest adaos a fost unul din motivele
principale ale schismei din 1054.
Prin secolele VIII-IX, lista inovaţiilor latine în domeniul cultului s-a mărit cu încă
una: folosirea azimei sau a pâinii nedospite la săvârşirea Sintei Euharistii, care s-a
generalizat în Apus prin secolele IX-XI. În Răsărit, s-a folosit totdeauna la Sfânta
Împărtăşanie pâine dospită.
La rândul lor, grecii erau acuzaţi, cum reiese din actul de excomunicare aruncat de
cardinalul Humbert la 16 iulie 1054, pe masa altarului catedralei Sfânta Sofia din
Constantinopol, pentru următoarele: că sunt simoniaci, că fac eunuci şi-i ridică apoi la
episcopat, că rebotează, cum făceau arienii, pe cei ce fuseseră botezaţi în numele Sfintei
Treimi, că pretind, ca donatiştii, că numai la greci este Biserica cea adevărată, că permit,
ca nicolaiţii, căsătoria preoţilor, că admit, ca severienii, ca legea lui Moise e blestemată,
că au scos, ca macedonenii, pe „Filioque” din Simbolul credinţei, că susţin, ca maniheii,
că numai pâinea dospită dă viaţă , etc.10
Temelia schismei o constituie străduinţa papalităţii de a acapara în mod abuziv şi
exclusiv universalitatea sau catolicitatea Bisericii, în dauna disciplinei Ortodoxiei, adică a
dreptei credinţe creştine, precum pretenţia papilor la jurisdicţia universală asupra tuturor
creştinilor din Apus şi Răsărit.

10
Ibidem.

11
 2. Prima fază a schismei.
Disputa dintre Patriarhul Fotie și Papa Nicolae I

Primul conflict care a făcut începutul schismei, a fost cel dintre Patriarhul Fotie
(858-867; 877-886) şi Papa Nicolae I (858-867). După ce la 11 martie 843, s-a sărbăorit
în Duminica I a Postului Mare triumful Ortodoxiei în Imperiul Bizantin împotriva
iconoclasmului, nava Bisericii a început să plutească sub păstorirea piosului patriarh
Metodiu I (843-847) pe o apă liniştită. 11 Urmaşul său, patriarhul Ignatie (847-858;867-
877), fiul fostului împărat Mihail I(811-813), şi-a dat, de asemenea, cea mai mare silință
să conducă spre binele Bisericii turma încredinţată păstoriei sale. Dar liniştea n-a fost
de lungă durată, pentru că patriarhul Ignatie, bărbat foarte evlavios şi de o moralitate
severă, a trebuit să lupte nu numai cu clericii vicioşi, ci şi cu oamenii din jurul
împăratului, aflându-şi duşmani atât în rândul unor clerici cât şi printre puternicii de la
curtea imperială. Cel mai înverşunat adversar al patriarhului Ignatie a fost Grigore
Asbestas, episcop de Siracuza, aflat sub jurisdicţia Patriarhiei de Constantinopol, umilit
prin refuzul de a fi admis la solemnități din cauza diferitelor delicte.
Alt duşman al patriarhului Ignatie era regentul Bardas, un om corupt, unchiul
împăratului Mihail III(842-867), căruia împăratul i-a încredinţat toate treburile statului.
Ignatie, refuzând în 858, la sărbătoarea Bobotezei, să-i dea lui Bardas Sfânta Împărtăşanie
şi împotrivindu-se spre a fi călugărite cu de-a sila de împărăteasa Teodora şi ficele ei,
ştiind că nu doreau să intre în monahism, a ajuns în conflict şi cu împăratul, care dorea să
îndepărteze pe mama şi surorile lui din palat.
Patriarhul Ignatie, fiind acuzat de conspiraţie împotriva tronului, e dat în judecată,
condamnat, şi la 23 noiembrie este exilat pe insula Terebint. Partizanii lui Ignatie erau
numeroşi în Constantinopol. O ceartă aprigă s-a aprins între partida ignatiană,
conservatoatre şi partida liberal. În locul lui Ignatie, a fost ales pe scaunul de patriarh la
11
Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, op.cit., p.257.

12
24 decembrie 858, un laic, Fotie, cu relaţii în ambele partide, prim secretar imperial, şeful
gărzii imperiale, professor la Universitatea din Bizanţ, un mare erudit, om de rară
distincţie şi curăţie morală, mare teolog şi neîntrecut politician şi diplomat. Cu
înscăunarea patriarhului Fotie au venit, pentru Biserica din Constantinopol şi istoria
Bizanţului, zile memorabile.12
Noul patriarh, urmărind politica bisericească inaugurată de înaintaşii săi Tarasie
(784-860), Nichifor I (806-815) şi Metodiu I (843-847), pentru a pune capăt disputelor, a
convocat un sinod în 859, la Constantinopol, care s-a ţinut în două sesiuni: prima 859 şi a
doua în 861. Sinodul s-a întrunit în Biserica Sinţii Apostoli, fără participarea lui Ignatie
şi a răspuns anatemei rostite contra lui Fotie de ignatieni, întruniţi în Biserica Sfânta
Irina, cu o contra-anatemă. În urma hotărârii luate de sinodul din 859, Fotie a fost
recunoscut patriarh canonic, fapt ce a nemulţumit şi mai mult pe ignatieni, care aveau în
frunte pe mitopolitul Mitrofan al Smirnei.
Disputa dintre ignatieni şi Fotie,însă, care alunecase, fără voia lui Fotie, până la
schismă, s-a împletit cu tensiunea dintre Roma şi Constantinopol. Prin scrisoarea sinodală
trimisă bisericii din Roma, patriarhul Fotie înştiinţă frăţeşte pe papa Nicolae I despre
alegerea sa. Dar acesta, om mândru şi autoritar, era condos de un singur gând: realizarea
universalismului roman.
La îndemnul ignatienilor din Bizanţ, dorind să joace rolul de judecător suprem în
Biserică, papa Nicolae I s-a declarat pentru recunoaşterea ca patriarh a lui Ignatie,
pretinzând că alegerea lui Fotie a fost necanonică, invocând faptul că Fotie a fost înălţat
pe scaunul de patriarh fără a fi făcut mai înainte parte din cler. Prin procedeul acesta, el
căuta să arate lumii întregi creştine că numai lui, în calitate de căpetenie supremă a
creştinătăţii, îi revine, în ultimă instanţă, dreptul de a decide într-o chestiune bisericească
a Occidentului şi Orientului. Pentru rezolvarea neânţelegerilor, împăratul, la îndemnul
patriarhului Fotie a convocat, mai 861, un sinod general la Constantinopol la care au fost
invitaţi toţi patriarhii răsăriteni şi papa.13

12
Ionuț-Alexandru Tudorie,De la elogii la invective și retur: itinerariul biografic al patriarhului Fotie, p.33.
13
https://www.impantokratoros.gr/sfantului-fotie.ro.aspx

13
 Sinodul s-a pronunţat împotriva lui Ignatie, iar delegaţii romani au aprobat şi ei
hotărârile lui, dar papa Nicolae I n-a consimţit la cele petrecute la sinodul din 861 şi a
convocat un sinod în 863 la Lateran în care a dezaprobat poziţia trimişilor sai la sinodul
din 861 şi a excomunicat pe patriarhul Fotie şi tot clerul său recunoscând ca adevărat
patriarh pe Ignatie şi anulând hotărârile sinodului din 861. Primul pas de schismă l-a
făcut papa Nicolae I prin sinodul de la Roma din 863 şi prin scrisorile trimise ulterior
patriarhului Fotie şi patriarhilor din Răsărit. În 866 papa Nicolae I a dat o nouă lovitură
Bisericii Bizantine. A satisfăcut cererea principelui bulgar Boris-Mihail I (853-889) de a
trimite episcopi şi preoţi latini în Bulgaria. Papa a trimis o misiune în frunte cu episcopii
Paul şi Formosus şi a răspuns la cele 102 întrebări ale bulgarilor cunoscut sub titlul de
„Reponsa ad consulta Bulgarorum”. Fotie a convocat un nou sinod în vara anului 867 la
Constantinopol , în prezenţa a doi împăraţi, a membrilor Senatului, a reprezentanţilor
celor patru patriarhii de răsărit şi o mulţime de episcopi, preoţi, călugări, fiind de faţă şi 3
reperezentanţi ai Bisericii Romei (arhiepiscopi din Ravena, Trier şi Colonia-Koln). Papa
Nicolae I a fost excomunicat, iar „inovaţiile” bisericeşti au fost declarate eterodoxe.
Hotărârile sinodului din 867, semnate de 2 împăraţi, de senatori şi de aproape 1000 de
episcopi şi clerici au fost trimise la Roma prin delegatul papal Zaharia, episcop de
Anagni, ridicat de Fotie la demnitatea de arhiepiscop de Calcedon.
La 13 noiembrie 867, papa Nicolae I moare, iar împăratul Mihail III este asasinat.
Fotie refuză împărtăşirea noului împărat, Vasile I Macedoneanul pe motiv că a participat
la asasinarea predecesorului său. În replică acesta dispune internarea lui Fotie într-o
mânăstire şi readuce pe scaunul patriarhal pe Ignatie la 23 noiembrie 867. Papa Adrian al
II-lea a anulat parţial deciziile sinoadelor din 859, 861 şi 867, iar sinodul ignatian din 10
iunie 868 ţinut la Constantinopol îl învinuieşte pe Fotie de „uzurparea” scaunului
patriarhal

2.1 Întoarcerea Patriarhului Fotie al Constantinopolului

14
 Nedreapta purtare faţă de patriarhul cel sfânt trebuia să se apropie de sfârşit. Odată
cu trecerea anilor, în Bizanţ lucrurile prind a se schimba şi adevărul care în veac nu piere
este iarăşi cinstit. Pricină a îndreptării este însuşi ţarul Boris al Bulgariei, numit din botez
Mihail. Înţelegând viclenia apusenilor, Mihail (Boris), care nu mai nădăjduieşte a
dobândi nimic de la latini, se întoarce spre Bizanţul, care – prin osârdia Sfinţitului Fotie,
cândva îl încreştinase. Această venire în fire face să răsară pe buzele tuturor numele
Sfântului Fotie, despre care toţi povesteau întotdeauna minunându-se. Din această
pricină, împăratul Bizanţului, Vasile I, voieşte a-şi răscumpăra nedreptatea ce o săvârşise
împotriva lui Fotie. Spre îndreptarea acelei nelegiuri, de care Vasile I se socoteşte foarte
vinovat, îl alege pe sfânt – decât care nu se afla altul mai înţelept şi mai potrivit -, ca
dascăl al nevârstnicilor lui prunci, dar şi pentru a-l avea aproape de el ca povăţuitor, nu
numai în cele bisericeşti, dar şi în cele politice, ba mai mult, în socotelile conducerii
imperiului.
Chiar atunci, când într-un oarecare fel cinstirea ce îi fusese ştirbită îi este
îndreptată, sfântul voieşte să se împace cu de acum bătrânul Ignatie, care-şi trăieşte
ultimile zile ale vieţii. Apropiindu-se de Ignatie, Sfântul Fotie cade întâiul, închinându-se
bătrânului patriarh, care-i întoarce smerit închinarea, dându-şi sărutarea dragostei şi a
păcii. Arătându-şi deopotrivă cinstire unul celuilalt, împăcarea pricinuieşte pacea şi
dragostea pogorâte în inimi, statornicind totodată o neobosită împreună-lucrare între cei
doi sfinţiţi patriarhi, despărţiţi cândva de samavolniciile lui Bardas şi ale împăraţilor, iar
pe de altă parte de uneltirile trufaşilor papi. Sfântul îl cercetează pe patriarh nu numai o
dată sau de două ori, fiindu-i cu adevărat sprijin în ultimii ani ai vieţii sale. Pentru
aceasta, după dreptate este arătată această împăcare drept „mai aducătoare de lumină”
decât toate faptele sale mari şi preaminunate, şi chiar decât prea înţeleptele sale scrieri.
În 29 august 886, în Bizanţ, lucrurile prind iarăşi a se schimba. Împăratul Vasile I
moare şi se ridică la cârmuirea împărăţiei fiul său, Leon al VI-lea cel Înţelept. Însă acest
împărat, care în tinereţe fusese ucenic al sfântului, din păcate s-a arătat cu totul
nemulţumitor faţă de dascălul său, chiar dacă prin a sa lucrare, a primit în istorie numirea
de „înţelept”. Uitând de dragostea ce-i arătase sfântul, noul împărat coboară degrab din

15
scaunul patriarhal pe Fotie, nevoind a fi mustrat de el pentru vieţuirea în desfrânări,
aşezând pentru aceasta în scaun pe nevârstnicul său frate, Ştefan. De parcă n-ar fi fost de
ajuns cele făcute, noul împărat îl întemniţează pe Sfântul Fotie în mănăstirea Armenilor,
fiind socotit în chip mincinos părtaş la o tainică înţelegere împotriva împăratului. În
această mănăstire vieţuieşte surghiunit, îndeletnicindu-se îndeosebi cu deprinderea
necontenitei rugăciuni şi alcătuind cărţi. După izgonire, timp de patru ani, sfântul
întocmeşte una din cele mai înalte lucrări: ”Despre mistagogia Duhului Sfânt”. Afară de
această lucrare, sfântul mai alcătuieşte şi un mare număr de epistole în care dezleagă cu
măiestrie multele nelinişti ce preocupau pe cărturarii şi teologii vremii. Aşadar, sfântul
vieţuieşte în pace până pe 6 februarie 897/898, după care îşi încredinţează sufletul lui
Dumnezeu, lăsând în urma sa duhovniceştile sale învăţături şi slăvitele sale pătimiri cele
întru apărarea Ortodoxiei de potrivnicile uneltiri ale papistaşilor hulitori ai dreptei
credinţe. Din această pricină, după dreptate dobândeşte peste veacuri şi numele de mare
apărător al Sfintei Ortodoxii.14

Bibliografie
14
https://www.impantokratoros.gr/sfantului-fotie.ro.aspx

16
 Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Istoria Bisericească Universală, Ed. Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2004.
 Ionuț-Alexandru Tudorie, De la elogii la invective și retur: itinerariul biografic al
patriarhului Fotie.
 https://ro.wikipedia.org/wiki/Filioque
 https://www.impantokratoros.gr/sfantului-fotie.ro.aspx
 https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/marea-schisma-din-1054-cum-s-a-
ajuns-acolo
 https://www.activenews.ro/cultura/16-iulie-Ziua-Marii-Schisme.-Biserica-de-la-
Roma-se-rupe-de-Biserica-Ortodoxa-121512

17