Sima Ion-Leone

Master RIE, anul II

REFERAT ORTODOXIE ȘI CATOLICISM ÎN ISTORIA

EUROPEI

MAREA SCHISMĂ

Cauzele schismei. Începând cu a doua jumătate a secolului al IX-lea, s-a ajuns la unele
neînțelegeri dogmatice, cultice și canonice între Biserica de Răsărit și Biserica de Apus. Ele erau mai
vechi și au fost semnalate încă de la Sinodul II trulan sau quinisext de la Constantinopol, din 691- 692.
Vina schismei și-o aruncă reciproc grecii și latinii. Grecii o atribuie „inovațiilor” latine, iar
latinii o atribuie separatismului și orgoliului grecesc. Cauzele și antecedentele dezbinării Bisericilor
din secolele IX și XI au fost în realitate de ordin mult mai profund și serios. Schisma dintre cele două
Biserici are o cauzalitate mult mai complicată, mult mai întinsă și mai veche. Cauzele ei multiple sunt
de ordin politico- religios și se pot urmări încă din secolul al III –lea. 1
Cauzele politice. Apar încă de când împăratul Dioclețian a împărțit Imperiul în două, în anul
286: cel de Răsărit și cel de Apus. Prin acest act, Dioclețian înțelegea că există o lume orientală cu
concepțiile și mentalitatea ei, deosebită de cea occcidentală.
Mutarea capitalei de la Roma la Bizanț în data de 11 mai 330, sub Constantin cel Mare.
Împărțirea Imperiului de Teodosie cel Mare în 395, între fiii săi Arcadiu și Honoriu, se poate
socoti încă una din cauzele politice ale schismei.
Iconoclasmul a condiționat, de asemenea, schisma prin faptul că o mulțime de călugări din
Răsărit, persecutați de împărații iconoclaști , s-au refugiat în secolul VIII la Roma, unde sunt bine
primiți și tratați de către papa.
În fine, după toate acestea, în anul 800, s-a întâmplat un eveniment de răsunet european, care a
concretizat schisma politică dintre Apus și Răsărit, anume: încoronarea regelui franc Carol cel Mare ca
„împărat roman al Apusului” de către papa Leon al III- lea în noaptea de Crăciun a anului 800, știrbind
astfel strălucirea de care s-a bucurat până atunci Imperiul bizantin. 2
Cauzele religioase. Chiar când unitatea creștină era înțeleasă și exprimată și în Răsărit și în
Apus la fel, au existat totuși unele deosebiri ale Apusului fată de Răsărit precum:

1
Pr. Ioan RĂMUREANU, Istoria Bisericească Universală, VOL. I, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 1987, pp. 558-559.
2
Ibidem, pp. 559-561.
 - Concepția lui Tertulian că Biserica este o instituție administrativ- pământească.
- Concepția Fericitului Augustin despre determinismul harului în dobândirea mântuirii.
- Primatul papal, scos din concepția Fericitului Augustin din lucrarea „De civitate Dei”, papa
arogându- și puterea și autoritatea asupra celor două cetăți.
- Acceptatea tezei despre purgatoriu, prin papa Grigorie cel Mare (590- 604), după concepția
origenistă condamnată.
- Introducerea în Apus a „missei” romane, mai scurtă, în locul Liturghiei ortodoxe.
- Acceptarea pascaliei romane în locul celei alexandrine, stabilită la Sinodul I ecumenic din
325.
Apoi:
- Celibatul clericilor
- Consumarea de animale sugrumate și de sânge.
- Postul sâmbăta
- Mâncarea de ouă și brânză în sâmbetele și duminicile Păresimilor.
- Pictarea Mântuitorului sub chipul unui miel.
- Filioque
- Folosirea azimelor
Temelia schismei o constituie străduința papalității de a acapara în mod abuziv și exclusiv
universalitatea sau catolicitatea Bisericii, în dauna deplinei Ortodoxii, precum și pretenția papilor la
jurisdicția universală asupra tuturor creștinilor din Apus și Răsărit. 3

Revenind cu câteva detalii asupra cezaro-papismului, trebuie să arătăm că a fost una din
cauzele determinante ale schismei. Încă din secolul al IV-lea îşi arată colţii, chiar prin împăratul
Constantin, cel ce a decretat libertatea creştinismului şi punerea lui pe picior de egalitate cu cultul
oficial de stat păgân, prin edictul de la Milano din 313. 4 El a voit să fie capul Bisericii creştine, aşa
cum, în păgânism, împăratul era şeful suprem al cultului, pontifex maximux. Neavând însă putere de
ord şi fiindu-i interzise actele sacerdotale, a găsit totuşi o cale ocolită spre sanctuar, după cum ne
spune Eusebiu: Constantin s-a numit pe sine episcop exterior. După fixarea capitalei Imperiului de
răsărit la Bizanţ, văzând episcopii din Orient că pe împărat îl preocupă şi desfată cultul personalităţii
pe linie religioasă, pretextând obligaţii de recunoştinţă pentru binele făcut Bisericii, au căutat - printr-
un servilism pronunţat - să scoată în relief această veleitate imperială, numindu-l pe bazileu "egal cu
apostolii, alesul, vicarul, chipul lui Dumnezeu, preot şi rege. Orice atingea persoana sa era considerat
sfinţit şi în curând ceremonialul de la curte îi conferea onoruri aproape divine. Ca episcop exterior se
plasa peste toţi episcopii dinlăuntru, care deveneau supuşii săi şi cărora le poruncea ca stăpân". Atât
Constantin, cât şi urmaşii săi s-au preocupat personal de tot ceea ce privea Biserica, asigurându-şi o

3
Ibidem, pp. 562-564.
4
Silvestu Ausgustin Prunduș, Clemente Plaianu, Catoliscim și ortodoxie romînească. Scurt istoric al bisericii
romîne unite, Cluj-Napoca, Casa de Editură Viața Creștină, 1994 p. 21
putere excesivă, atât în materie de dogmă cât şi de disciplină, chestiuni care în Biserica romană erau
un atribut de drept divin exclusiv al papilor. De aici începe cezaro-papismul bizantin. "Împăratul se
amestecă să convoace, să prezideze, să dirijeze, să confirme sinoadele. Episcopii chemaţi care nu
ascultă sunt ameninţaţi cu cele mai aspre pedepse şi, aceste ameninţări, nu sunt cuvinte zadarnice.
Ereticii, adică aceia pe care împăratul îi consideră ca atare, sunt urmăriţi fără milă. Împăratul
legiferează în probleme privind viaţa clericilor şi a călugărilor. Supraveghează atât de strâns alegerile
episcopale, exercită asupra clericilor o astfel de presiune, mai ales când e vorba a-l numi pe episcopul
capitalei, încât alegerile se reduc la o simplă formalitate. Nu este rar cazul în care prelaţi dezagreabili
sunt înlocuiţi de intriganţi şi linguşitori". Nici dogmele nu sunt la adăpost în faţa capriciilor şi puterii
împăratului.5 Aproape toate marile erezii dintre anii 325-787 (I-ul şi al VII-lea sinod ecumenic au fost
patronate, susţinute, uneori chiar născocite de împăraţi. Unii au promulgat edicte dogmatice cu ton de
definiţie "ex cathedra" şi, ce e mai rău, aproape toate aceste edicte exprimă o erezie. În fond, scopul
edictelor a fost politic.

Prima fază a schismei: disputa dintre patriarhul Fotie și papa Nicolae

Primul conflict care a făcut începutul schismei, a fost cel dintre patriarhul Fotie și papa
Nicolae I. După patriarhul Metodiu I a urmat patriarhul Ignatie care și-a aflat mulți potrivnici, deși era
un bărbat evlavios, și de o moralitate severă. Patriarhul Ignatie a fost înlăturat de către împăratul
Mihail III deoarece a refuzat să- l împărtășească pe coruptul Bardas și a refuzat să o călugărească pe
Împărăteasa Teodora și pe fiicele acesteia, deoarece știa că ele nu doresc acest lucru. În locul său a fost
ales pe scaunul de patriarh , un laic, Fotie, prim secretar imperial, șeful gărzii imperiale, profesor la
Universitatea din Bizanț, un mare erudit, om de rară distincție și curăție morală, mare teolog și
neîntrecut politician și diplomat.6
Prin scrisoarea sinodală trimisă Bisericii din Roma, patriarhul Fotie îl înștiințează frățește pe
papa Nicolae I despre alegerea sa. Dar acesta, om mândru și autoritar, era condus de un singur gând:
realizarea universalismului roman. Astfel că papa Nicolae I s-a declarat pentru recunoașterea ca
patriarh a lui Ignatie, pretinzând că alegerea lui Fotie a fost necanonică. Primul pas de schismă l-a
făcut papa Nicolae I, prin sinodul de la Roma din 863 7 și prin scrisorile trimise ulterior patriarhului
Fotie și patriarhilor din Răsărit. 8 Apoi au mai apărut conflicte din pricina misionarilor catolici trimiși
de papă în Bulgaria la cerea principelui bulgar Boris- Mihail I. Apoi, Ignatie este readus pe scaunul
patriarhal și la 7 octombrie 869 are loc la Constantinopol al VIII- lea sinod ecumenic, la care au
participat delegații împăratului frac și al papei Adrian II, între care și Anastasie Bibliotecarul, aceștia
5
Ibidem
6
Pr. Ioan RĂMUREANU, op. cit., p. 565.
7
Dan Zamfirescu, Ortodoxie și romano-catoliscim în specificul lor, București, Editura Roza Vânturilor, 1992, p.
147
8
Pr. Ioan RĂMUREANU, op. cit., p. 567.
având misiunea de a impune întâietatea scaunului de la Roma. 9 Patriarhul Fotie a fost anatematizat dar
după moartea lui Ignatie a fost reașezat pe scaun patriarhul Fotie și cea dintâi grijă a patriarhului Fotie
a fost convocarea unui sinod, care să revizuiască condamnarea rostită contra sa. Sinodul este
considerat în Răsărit ca „sinodul de la Sfânta Sofia”.10
A doua fază a schismei s-a consumat sâmbătă 16 iulie 1054, la Constantinopol, când
cardinalul Humbert, delegatul papei Leon IX a aruncat, la începutul Liturghiei, pe masa altarului
Sfintei Sofii actul de anatematizare a patriarhului Mihail Cerularie, a clericilor și a credincioșilor
Bisericii Ortodoxe. Deși raporturile dintre cele două biserici au devenit mai bune, iar ruptura este încă
formală, la o înțelegere desăvârșită nu s-a mai putut ajunge.
Prin „declarația comună” citită concomitent în ziua de 7 decembrie1965 în Catedrala Sfântul
Petru din Roma și în Catedrala Sfântul Gheorghe a Patriarhiei Ecumenice din Constantinpol, patriarhul
ecumenic Atenagora și Papa Paul VI au ridicat anatemele rostite la 16 și 24 iulie 1054.

BIBLIOGRAFIE:
9
Nicolae Iorga, Istoria Bisericii românești și a vieții religioase a românilor, București, Editura Saeculum Vizual,
2013, pp. 250-251
10
Pr. Ioan RĂMUREANU, op.cit., pp. 569- 572
1. IORGA, Nicolae, Istoria Bisericii românești și a vieții religioase a românilor, București,
Editura Saeculum Vizual, 2013.
2. RĂMUREANU, Pr. Ioan, Istoria Bisericească Universală, VOL. I, Editura Institutului Biblic și
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987.
3. PRUNDUS, Silvestru Augustin, PLAIANU, Clemente, Catoliscim și ortodoxie romînească.
Scurt istoric al bisericii romîne unite, Cluj-Napoca, Casa de Editură Viața Creștină, 1994
4. ZAMFIRESCU, Dan, Ortodoxie și romano-catoliscim în specificul lor, București, Editura
Roza Vânturilor, 1992