Corespondența dintre Mihail I Kerularios și Petru al III-lea al Antiohiei

-LUCRARE DE SEMINAR-

Introducere
La sfârșitul lui iulie 1054, patriarhul Mihail Kerularios îi scrie patriarhului Petru al III-lea al Antiohiei
o scrisoare în care prezintă datele referitoare la evenimentul produs în 16 iulie 1054. Patriarhul
Constantinopolului îi cere lui Petru III să li se alăture și el la acestă ocară, și să țină dogma cea dreaptă.
Această scrisoare a fost enciclică și a fost trimisă și patriarhului Alexandriei și patriarhului
Ierusalimului.
Petru al III-lea al Antiohiei îi scrie patriarhului Mihail I Kerularios în august- septembrie 1054 în care
îi spune că nu l-a înțeles pe Argyros, care voia ,,a pune mâna pe cele sfinte, măcar că e nesfințit”, și a
fost atâta de viclean, însă dă slavă lui Dumnezeu că au fost scăpați de acestă viclenie. Petru al III-lea îi
va spune deasemenea patiarhului că zvonurile că el l-ar pomeni pe papă în diptice nu sunt adevărate.
Referitor la acuzația papei că cei din Răsărit mănâncă animale omorâte, Petru al III-lea vine cu
argument din Sfinții Părinți(în special Vasile cel Mare) care admit să se mănânce animale(carne). El
va da și exemple de mănăstiri la care se ineau porci. Un lucru foarte grav este, și pentru Petru III
adaosul Filioque, deoarece Scriptura vorbește clar că Duhul de la Tatăl purcede(In 15, 26). De
asemenea îl înșiinșează pe patriarch și cu altă problem: În ,,mănăstirea Studiu diaconii poartă la slujbă
brâie, făcând un lucru care nu urmează tradiției bisericești.” Mai mult, Petru al III-lea îl sfătuiește pe
patriarh, ca, după ce se va alege alt papă, să-l înștiințeze pe acela de toae câte s-au întâmplat cu
blandețe și gand de împăcare și îndreptare a acestei erori. În opinia sa, Petru al III-lea al Antiohiei
crede că dacă ei ar renunța la adaosul Filioque ar putea fi o împăcare, trecându-se peste azime.

Prima scrisoare - Mihail I Kerularios către Petru al III-lea al Antiohiei

Preasfântul Mihail Kerularios, arhiepiscop al Constantinopolului si patriarh ecumenic, adresează o
scrisoare către Petru, patriarhul Antiohiei, pentru a-i prezenta problemele de care se lovea Biserica la
sfârșitul anului 1054 si frământările din sânul acesteia.
Astfel, Patriarhul ecumenic Mihail se arată întristat de faptul ca uneltirile diavolului continuă să
tulbure lumea, iar acum, cînd scandalurile ereziilor au fost îndepărtate iar Ortodoxia părea să atingă
apogeul, niște blestemați din apus au pătruns în Contantinopol ca falși trimiși ai papei, pentru a
răspândi învățătura vicleană a lui Argyros și pentru a comite răsmeriță în rândul dreptei credințe.
Se pare că scrisorile aduse de aceștia s-au dovedit a fi plastografiate, iar sigiliul imperial ca fiind
falsificat, aducând ofense grave Ortodoxiei, acuzând-o cum că în sânul acesteia domnește corupția, iar
că învățătura conform căreia Duhul Sfânt purcede în același timp și din Tatăl, dar și din Fiul, este cea
adevărată și susținută în concepția lor înca de la începuturile creștinismului.

1
Trâmbițau astfel că au venit pentru îndreptarea credinței, iar în momentul în care, conștient de
îndoctrinarea lor, Mihail refuză să stea de vorbă cu ei până la convocarea unei ședințe patriarhale, ei
lasă pe Sfânta Masă din Biserica cea Mare un discurs împotriva întregii Biserici Ortodoxe, pe care o
consideră ca fiind de aici încolo anatema, datorită faptului ca ortodocșii primesc cuminicătură de la
preoții căsătoriți, că aduceau ca jertfă pâine dospită, iar Simbolul lor de credință susținea faptul că
Duhul Sfânt purcede doar din Tatăl, și nu și din Fiul.
Ortodocșii, simțindu-se blamați de cele cuprinse în acea epistolă, se hotărăsc să arunce anatema la
rândul lor asupra celor porniți să facă zâzanie în Biserică, chiar dacă printre trimiși se presupunea ca
aflandu-se însuși cancelarul Bisericii din Roma, nepotul împăratului.
În aceste condiții, Mihail trimite scrisoare preafericitului Petru, împreună cu o serie de alte scrisori
adresate diferiților patriarhi ai vremii, pentru ca împreună cu aceștia, să reușească să oprească
frământările apărute în sânul Bisericii.

A doua scrisoare – Petru al III-lea al Antiohiei către Mihail I Kerularios

Preafericitul Petru iși începe scrisoarea asigurându-l pe Patriarhul ecumenic Mihail de faptul că
zvonurile cum că acesta ar mai pomeni în sfintele diptice pe papa de la Roma sunt false, și la fel și cele
legate și de ceilalți patriarhi răsăriteni, pomenirea papei încetând odata cu cel de-al 6-lea Sinod
Ecumenic.
Acest lucru s-a petrecut datorită faptului că funcția de papă în vremea respectivă era ocupată de un
oarecare Vigilius, care refuză să participe la un sinod, ba mai mult, refuza să și anatemizeze pe
Teodoret, cel care s-a ridicat împotriva credinței ortodoxe, din acel moment încetând în mod oficial
pomenirea sa în bisericile din răsărit.
Trecând la problemele si acuzele care loveau Ortodoxia, Petru amintește faptul că ortodocșii nu sunt
cu nimic mai prejos decat romanii care-și rădeau bărbile și-și puneau inel în deget în semn de
legământ cu Hristos, deoarece și ei, la rîndul lor, practicau tunsoarea monahală ca semn al aceluiași
legămant cu Dumnezeu.
De asemenea, el nu se revoltă împotriva faptului că în Bisericile Romei se consumă mâncăruri
întinate, călugării consumând carne și grăsime de porc, admițând faptul ca sunt și zone din răsarit unde
se practică aceleași obiceiuri, iar însuși Mântuitorul poruncește să nu numim spurcate cele primite din
voia Sa.
Citându-l și pe Sfântul Vasile cel Mare, care afirmă că: ,,Așa cum între legume distingem cele
vătămătoare și cele corespunzătoare, tot așa și la cărnuri distingem între ce e folositor și ce e
vătămător.fiindcă legumă e și cucuta, cum carne e și vulturul, dar nimeni daca are minte nu va mânca
măselariță, nici carne de câine, afară dacă e la mare nevoie, încat cel ce mănâncă așa ceva n-a călcat
legea.”1, ba mai mult, punerea grăsimii de porc pe legume a fost admisă încă de la început, mai ales în
zonele unde nu se găsea undelemn bun.
1
Epistola 236,4; PG 32,381 CD

2
El mai amintește și despre Sfântul Pahomie, care în manăstirile sale hrănea porcii u fărâmiturile
rămase de la masă, iar ulterior îi tăia, punea carnea pe masă spre a fi mâncată, iar măruntaile și
extremitățile picioarelor și capului, erau date călugărilor bolnavi și bătrîni, fiind cele mai dulci.
Cu toate acestea, este extrem de revoltat când află despre adaosul din Simbolul de Credință,
considerând ca este neîntemeiat, ba mai mult, din momoment ce Evangheliile sunt aceleași și în Apus
ca și în Rasărit, nu înțelege cum ar putea cei din Roma să aibă mai multe cunoștințe decat ei în ceea ce
privește purcederea Duhului Sfânt, mai ales că însuși Apostolul Ioan afirmă în Evangheliile Sale
despre Duhul Sfânt altfel:,,De mă iubiți, veți păzi poruncile mele.Și Eu Îl voi ruga pe Tatăl, și alt
Mângâietor vă va da vouă, care să rămână cu voi în veac:Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate
sa-L primească, pentru ca nu-L vede, si nu-L cunoaște, dar voi Îl veți cunoaște, pentru că rămâne la
voi și este întru voi.(In 14, 15-17).
Astfel, din moment ce cuvintele Evangheliei sunt atât de precise, este imposibil să aduci asemenea
adaosuri nefondate și neprecizate în niciun loc al Scripturii, considerând că romanii au căzut încă de
timpuriu în astfel de greșeli datorită arianiților, dar și datorită puținei culturi a barbarilor din zona
respective.
O altă problemă consideră a fi faptul că în Roma, preoții căsătoriți legitim, dar și cei care au consumat
carne si brânză in săptămâna lăsatului de sec si a primei săptămâni din Postul Mare, nu au voie să se
atingă de cele Sfinte.
În ceea ce privește chestiunea azimelor, acesta afirmă că a fost complex discutată și combătută în
unanimitate de către reprezentanții Bisericii de Rasărit, însă din moment ce și în partea de Răsărit
există o mulțime de obiceiuri nu tocmai creștine, care fac parte din așa-zisa tradiție a locului, și care,
cu oricât de multă strădanie, nu au putut fi scoase din sânul bisericilor respective, cum ar putea un
popor mândru, precum cel roman, să recunoască impertinența și ipocrizia argumentelor ridicate
împotriva credincioșilor din Răsărit.
El insistă de asemenea și pe ideea conform căreia preoții, atât timp cât în biserică și în viața de zi cu zi
se dovedesc a fi oameni bineplăcuți și slujitori Domnului, nu depind de celibat ca și condiție de adâncă
pătrundere a harului, iar demn de precizat este și faptul că orice zvon legat de anumite acțiuni mai
puțin considerabile ale acestora, ar trebui probat înainte de a trece la acuzații nefondate.
Recomndă Patriarhului ecumenic faptul că la alegerea viitorului papă, acesta ar trebui ca printr-o
scrisoare sa-i prezinte discrepanțele dinre cele doua culte, și prin vorbe blânde și înțelepte, să încerce
readucerea lor la dreapta credință, sau cel puțin reconcilierea legăturii dintre cele doua Biserici.
Pe de altă parte, Patriarhul Petru pune accent și pe faptul că în relație cu Biserica de la Roma ar trebui
procedat cu mult tact, astfel încât aceștia să nu fie tratați cu prea multă rigurozitate datorită rătăcirii
lor, riscându-se astfel o ruptură și mai puternică, ci în momentul în care ei vor accepta revenirea la
vechiul Simbol de Credință, să se treacă cu vederea problemele privind azima, deși s-a demonstrat
într-o manieră destul de concisă faptul că Mântuitorul a predat ucenicilor Taina dumnezeieștii
Liturghii înainte de Paști, când se consumau azimele legiuite.

3
Ridicarea anatemelor din 1054 - 7 decembrie 1965
În acest an, Papa Paul al VI-lea și Patriarhul Atenegora I s-au întrunit într-o ședință ținută la Locurile
Sfinte, pentru a vorbi despre reconcilierea dintre Biserica Romano-Catolică si cea Ortodoxă de la
Constantinopol, și pentru a încerca refacerea unității Bisericii, la fel cum ne poruncește și Mantuirotul.
Astfel, cei doi capi ai Bisericilor, urmănd învățătura popovăduită de însuși Fiul lui Dumnezeu : ,,Dacă
îți vei aduce darul tău la altar și acolo îți vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă
darul tău acolo, înaintea altarului, și mergi întâi și împacă-te cu fratele tău.”(Mt 5, 23-24), au ajuns la o
serie de comun-acorduri.
În primul rând, ambele tabere își cereau iertare pentru cuvintele injositoare, reproșurile josnice și
actele simbolice blamabile care au fost prezente în ambele tabere și care au marcat în mod negativ
istoria perioadei respective.
În al doilea rând, afirmă în unanimitate faptul că regretă acțiunile de excomunicare la care s-a apelat în
perioada respectivă, acestea rupând și îndepărtând și mai tare starea de dragoste dintre reprezentanții
celei doua Biserici, iar acum, o data pentru totdeauna, sunt condamnate și considerate ca fiind date
uitării.
Totuși, deși spiritul frățesc dintre cele 2 Biserici a fost într-o bună parte restabilit prin acest sinod,
diferențele dogmatice înca existau, iar unirea deplină în aceste condiții devenea practic imposibilă.
În aceste condiții, credincioșii ambelor culte înalțau rugăciuni Domnului pentru luminarea și reunirea
deplină a Bisericii, încărcați fiind de bucurie sufletească datorită faptului că cele doua tabere au ajuns
intr-un final la un consens, și că se vor putea prezenta cu conștiința curate în fața marelui Judecător.