MARTIN LUTHER ȘI ÎNVĂȚĂTURA SA.

RĂSPÂNDIREA
LUTERANISMULUI

1. Preliminarii
- Sec. XVI marchează o schimbare profundă în Biserica Apuseană – reforma
religioasă.
- Renașterea și umanismul au dat naștere la două curente: laicizare şi accentuare a
creștinismului.
- Impulsul spre reformă a fost dat de trei elemente: libertate în viața de stat;
subiectivism în cea religioasă și culturală; individualism în cugetare.
- Biserica Apuseană s-a confruntat cu: captivitatea babilonică de la Avignon; schisma
papală; „reformatio in capite et membris”.
- Cardinalii, episcopii, dar şi abații mănăstirilor se desfătau ca marii seniori, ducând o
viață de lux şi desfrâu, călcând celibatul şi ne mai îmbrăcând haina clericală. Față de
clerul superior, cel din parohiile sărace trebuia să practice unele meserii, pe lângă
misiunea sacerdotală, pentru a se întreține.
- Interesul crescut pentru viața politică şi pretenția la putere absolută făceau ca unii
papi şi cardinali să recurgă la sabie pentru a-şi apăra latifundiile.
- Vinderea şi cumpărarea demnităților bisericești atinsese proporții catastrofale; au
existat papi războinici: Iuliu II, Leon X etc.; papa încasa venituri uria șe din Europa;
superstițiile populare; se înregistrează mari dispute între nobilime, burghezie şi
țărănime; de pe urma cruciadelor s-a îmbogățit o parte din țărănimea participantă şi
datorită comerțului s-a format o mică burghezie; ideile lui John Wycliff şi Jan Hus au
impresionat pe unii credincioși, favorizând reforma; dobânzile practicate şi percepute
de Biserică ajungeau până la 30%, mai ales în Anglia.
- Apar scrieri care dezvoltă ideea statului național şi laic: Machiavelli – Il principe.
- Poporul simţindu-se asuprit de Biserică şi nu ocrotit de ea, caută alt protector.
- Societatea europeană era pregătită pentru o reformă care însemna o revoltă împotriva
Bisericii, socotită vinovată pentru comercializarea mântuirii.
2. Reforma în Germania
- Martin Luther a fost promotorul Reformei protestante în Germania.
- Istoricii catolici tradiționali îl considerau un călugăr nebun; pentru luterani este un
cavaler evlavios, un Moise sau un Samson.
- El nu s-a considerat niciodată un întemeietor al vreunei secte, ci un slujitor
credincios şi ascultător al Bisericii.
- Martin Luther (1483-1546) s-a născut în orășelul Eisleben, la 1483. Tatăl său, Hans
Luther, fusese un miner sărac, iar mama sa, Margareta, muncea din greu pentru
întreținerea familiei.
- A învățat la școala din Mansfeld (muzică şi latină); apoi la Eisenach (orașul natal al
mamei sale). Luther va trebui să-şi câștige existența cântând sau făcând unele servicii.
A fost luat de soția unui comerciant din oraș, Ursula Cotta, unde a cunoscut un mediu
de viață superior.

1
- În 1501 este în Erfurt ca student eminent al Facultății de Arte. În 1502 susține
examenul de baccalaureus artium. În 1505 a fost promovat magistru. În această
calitate ținea cursuri, iar în paralel studia dreptul.
- În 1505 Luther va fi declarat doctor în Drept. În ciuda nemul țumirii tatălui său, va
intra în mănăstirea augustinienilor din Erfurt (1505), respectând jurământul făcut
Sfintei Ana, protectoarea minerilor.
- A fost hirotonit preot în 1507, iar prima liturghie îl va marca profund. Va studia
teologia, obținând baccalaureus biblicus în 1509, încredinţându-i-se o catedră de
profesor.
- Va merge la Roma (1510) pentru a discuta o problemă controversată. Aici vizitează
biserici, mănăstiri, catacombe şi palate. Viața bisericească îl va dezamăgi complet.
- În vara anului 1511 a plecat la Wittenberg, unde prințul elector Friedrich cel În țelept
înființase o universitate. Declarat doctor în teologie (1512), Luther î și începe
activitatea didactică. El va susține cursuri de exegeză biblică la Universitatea din
Wittenberg toată viața. Din corpul profesoral mai făceau parte: Philipp Melanchthon şi
Andreas Bodenstein din Karlstadt.
- Concomitent cu activitatea didactică, începând cu 1514, va începe să predice în
Biserica Sfânta Maria din Wittenberg.
- Comerțul cu indulgențe practicat în Wittenberg cu mare entuziasm de către călugărul
Johannes Tetzel cu lozinca: „îndată ce sună banul în cutie, sufletul zboară la cer”, l-a
determinat pe Luther să se opună acestei practici în predicile sale, dar mai ales să
redacteze cele 95 de teze pentru a provoca o Disputaţie teologică (1517).
- Tezele, afișate şi pe ușa bisericii mari din Wittenberg, au fost trimise arhiepiscopului
Albrecht de Branderburg-Mainz. Formulate în limba latină şi adresate cercurilor de
intelectuali, au fost traduse, multiplicate cu ajutorul tiparului, făcute publice şi
discutate.
- Condamnând practica indulgențelor, Luther ataca papalitatea care susținea că iartă
aprioric orice păcat, ceea ce numai Dumnezeu poate face. Era criticată autoritatea
Bisericii care promova astfel de practici, dar şi învățătura cu privire la meritele
prisositoare.
- Arhiepiscopul Albrecht l-a denunțat papei Leon X în 1518. Papa îl numește pe Luther
„copil al stricăciunii şi dușman al mântuirii noastre”. El trebuia să se prezinte la
Roma, în fața tribunalului inchiziţional.
- N-a trebuit să plece la Roma, căci, protejat de prințul elector Friedrich cel În țelept,
urma să aibă o confruntare la Augsburg cu cardinalul Cajetan (1518).
- Luther părăsește Augsburgul şi vine în Wittenberg, unde va trimite o scrisoare papei,
intitulată: „De la un papă rău informat, către un papă care trebuie mai bine
informat”.
- Pentru ca situația să nu se agraveze s-a ajuns la un compromis: Luther renun ță la
polemică atâta timp cât nu era atacat de adversari. Perioada de liniște este întreruptă de
disputa dintre Andreas Bodenstein şi Luther, pe de-o parte, şi Johann Eck, pe de altă
parte.
- Luther va alcătui 4 lucrări importante pentru activitatea sa reformatoare:

2
 1. Către nobilimea creștină de națiune germană despre îndreptarea stării
creștine (1520).
2. Despre captivitatea babilonică a Bisericii (1520), nega caracterul sacramental
al Bisericii, reducând numărul Sfintelor Taine la trei: Botezul, Euharistia şi
Mărturisirea.
3. Despre libertatea omului creștin (1520) conține o serie de idei din mistica
germană împrospătate de spiritul Evangheliei şi umanismul creștin al reformatorului.
4. Tratat despre faptele bune, în care își menține poziția manifestată față de
Epistola Sfântului Iacob în disputa de la Leipzig cu Johann Eck.
- Martin Luther a fost amenințat cu excomunicarea în 1520, cerându-i-se ca în termen
de 60 de zile să-şi retracteze cele 41 de teze cenzurate. Bulei papale Exurge Domine i-
a răspuns Luther cu un pamflet intitulat Împotriva Bulei lui Antihrist.
- În 1521, Luther era excomunicat ca eretic prin bule Decet Romanum pontificem.
- Intrigat de această atitudine, împăratul Germaniei, Carol Quintul, l-a chemat în fa ța
Dietei de Worms pentru a fi interogat.
- Luther a fost audiat în 1521 şi trebuia să-şi retracteze tezele în fața Dietei. El a
răspuns: „Așa cred şi nu pot altfel, Dumnezeu să-mi ajute. Amin!”
- Verdictul a fost clar: împăratul îl va declara eretic. Luther va fi răpit de cinci călăre ți
şi dus la castelul Wartburg. Protejat de prințul Friedrich cel În țelept, el a tradus în
limba germană Noul Testament după originalul grecesc (1522), împreună cu Vechiul
Testament (1534), punând bazele limbii literare germane.
- În timp ce Luther trăia ascuns la Wartburg, prietenii săi au pus în practică ideile lui
reformatoare. Luther, în lucrarea De votis monasticis (1521), consideră nule voturile
monahale. Inițial s-a introdus doar împărtășirea sub ambele forme, pentru ca ulterior să
se treacă la missa evanghelică. În 1522 s-a declanșat revolta împotriva icoanelor,
dezaprobată de el.
- Luther va îmbrăca din nou haina monahală şi va veni la Wittenberg. Revolta țăranilor
lui Münzer a fost reprimată (au murit cca. 100.000 de oameni), însu și Luther
încuviințând o astfel de acțiune.
- După Dieta de la Worms, reforma a cuprins tot mai mult spa țiul german, în special
Saxonia, Turingia şi Franken. Începând cu anul 1524 s-a profilat tot mai mult divizarea
confesională a Germaniei.
- În 1524 Luther a dezbrăcat haina monahală şi s-a căsătorit cu o fostă călugăriță
cisterciană, Katerina de Bora (1525). A avut cinci copii.
- El s-a delimitat de curentul pietist promovat de Andreas Bodenstein, Thomas Münzer
şi anabaptiștii din Elveția.
- Între timp, el se va confrunta cu reformatorii elve țieni, pe tema Sfintei Euharistii.
Influențat de raționalismul umanist, Zwingli vedea în Sfintele Taine doar simboluri şi
nu lucrări harice ale lui Dumnezeu. Deși respingea transubstanţiaţia, Luther mărturisea
prezența reală a Trupului şi Sângelui Mântuitorului în Sfânta Euharistie.
- În Germania s-au format două blocuri politico-religioase: Liga catolică de la Dessau
şi Liga protestantă de la Torgau. Edictul de la Worms (1526) stabilea ca fiecare
principe să poată decide introducerea reformelor lui Luther sau păstrarea credinței
catolice în propriul teritoriu.

3
- Dieta de la Augsburg (1530), prezidată de împărat, a reînnoit edictul de la Worms
împotriva protestantismului. În 1531 se constituie Federația statelor protestante sau
Blocul schmalkaldic.
- Philipp Melanchthon va elabora mărturisirea de credință luterană Confessio
Augustana, care definea protestantismul astfel: Credința evanghelică vine din
Scriptură şi din învățătura Bisericii Primare. Ea nu este o erezie”. Deși nu era opera
lui Luther, mărturisirea sintetiza într-un spirit moderat teologia sa reformatoare.
- În Dieta de la Augsburg din 1555 se ratifică separatismul teritorial confesional pe
baza principiului: „cuius regio eius religio” (a cui este stăpânirea, a aceluiași şi
religia):
1. Noii religii, apărută odată cu Confessio Augustana din 1530, îi este
recunoscută în Imperiu paritatea de drept cu cea catolică.
2. Numai principii stabilesc ce religie este valabilă pe teritoriile lor; supu șilor li
se acordă dreptul să emigreze în cazul în care nu intenționează să accepte religia
oficială ce le este impusă.
3. Principilor bisericești, adică episcopilor şi abaților, doritori să adere la noua
religie, li se respecta opțiunea ca strict personală, dar teritoriul pe care-l conduceau
putea fi pierdut dacă nu era moștenit.
- În urma acestui interim, Germania se diviza confesional, cultural şi politic.
- Protestanții respingeau autoritatea papei şi a conciliilor, ierarhia bisericească
sacramentală, hirotonia clerului, caracterul de jertfă al Sfintei Euharistii, cinstirea
Maicii Domnului, a sfinților, icoanelor şi moaștelor, învățătura despre îndreptare prin
Sfintele Taine şi fapte bune, Taina Mărturisirii, inspirația unor texte din Sfânta
Scriptură, păstrând în special credința în Sfânta Treime şi dumnezeirea Mântuitorului
Iisus Hristos. Cele trei principii protestante sunt: sola gratia, sola fide, sola Scriptura.
- Răspândirea luteranismului: Reforma luterană se va răspândi în Germania, Franța,
Elveția, Suedia, Danemarca, Norvegia şi Islanda. În Boemia, Moravia, Slovacia şi
Polonia s-au format puternice comunități luterane care s-au unit cu utraquiştii şi frații
moravi. În Transilvania a contribuit la răspândirea luteranismului umanistul Johannes
Honterus prin lucrarea sa: Reformatio ecclesiae Coronensis.

4
 REFORMA ÎN ELVEŢIA

- La începutul secolului XVI, Elveția făcea parte din Sfântul Imperiu Romano-
German, dar își dobândise o largă autonomie. Marile orașe cantonale erau centre
universitare, unde pătrunsese spiritul umanist. Erasmus de Rotterdam a editat la
Universitatea din Basel Noul Testament în limba greacă, ediție critică.
- Ideile reformei timpurii se răspândiseră în spațiul elvețian. Protestantismul a
cunoscut astfel 3 direcții: în cantoanele de limbă germană din nord, a activat Huldrich
Zwingli; în cele de limbă franceză din sud, Jean Calvin; și ramura extremistă a
anabaptiștilor sub coordonarea lui Menno Simmons.

A. Huldrich Zwingli (1484-1531) s-a născut în 1484 dintr-o familie de țărani din
Toggenburg. A studiat la Viena și Basel, unde l-a cunoscut și audiat pe Erasmus. În
1506 obținea diploma de licențiat în litere.
- Hirotonit preot la numai 22 de ani, a slujit ca paroh în orășelul Glarus (1506-1516).
Concomitent cu activitatea pastorală a studiat limbile latină, greacă și ebraică,
devenind un erudit filolog clasic.
- Studiind NT a ajuns la convingerea că multe din dogmele Bisericii sunt gre șite şi
lipsite de justificare biblică. Pentru el, ceea ce Biblia nu susținea, nu era valabil.
- Între 1516-1518 a slujit ca preot la centrul pentru pelerini din Einsiedeln. Acolo s-a
opus comerțului cu indulgențe şi cinstirii icoanei Sfintei Fecioare.
- În 1519 a fost chemat la Zürich unde şi-a declarat intenția de a părăsi tradițiile
romane. Predicile sale nu vizau numai unele texte din Sfintele Evanghelii, ci pregătirea
populației de aici pentru primirea reformei. El cunoștea evenimentele din Germania şi
îl elogia pe Luther.
- Convertirea lui la spiritul reformator a venit în urma îmbolnăvirii de ciumă, după o
luptă între viață şi moarte. Predicile sale care pun la îndoială învă țăturile tradi ționale
ale Bisericii, nu au stârnit dezaprobarea populației din Zürich, ci au câ știgat adep ți din
toate categoriile sociale.
- În 1520 a renunțat la renta papală, iar în 1522 a demisionat din postul de „preot al
poporului”. Consiliul orășenesc l-a angajat ca predicator al orașului. S-a căsătorit cu
văduva Anna Reinhard.
- Ideile sale reformatoare sunt dezvoltate în scrierile: Despre libertatea de a alege
mâncărurile (Despre post); Despre predicarea liberă a Evangheliei, Despre căsătoria
preoților şi Prima şi ultima apărare.
- De aceea se impune convocarea unei prime disputații teologice (1523) între
reprezentanții episcopului de Konstanz şi Zwingli, în fața consiliului oră șenesc.
Disputații nu a avut loc, întrucât Zwingli a prezentat cele Șaizeci şi șapte de articole.
- Zwingli a revizuit rânduiala Tainei Botezului şi a slujbei înmormântării, a fost
interzis cultul icoanelor şi al moaștelor, li s-a dat dreptul călugărilor şi călugări țelor de
a se căsători, iar Sfânta Liturghie a redus-o foarte mult: în fa ța unei mese acoperite în
alb sunt așezate un coș cu pâine şi câteva potire din lemn pline cu vin; pastorul începea
slujba recitând pasajele de la I Cor. 11, 23 şi Ioan 6, 48 etc. Urma Crezul şi Tatăl

5
nostru, apoi binecuvântarea darurilor de pâine şi vin, împărțirea împărtă șaniei de către
diaconi, slujba încheindu-se cu mesajul „mergeți în pace”.
- Avântul reformei lui Zwingli a fost diminuat de gruparea anabapti știlor care cerea
rebotezarea convertiților. Consiliul a fost nevoit să-i alunge din oraș (1525), iar pe
Felix Manz să îl execute (1527).
- Zwingli dorea reunificarea cantoanelor pe bază religioasă. În 1527 se instituie
Sinodul Bisericilor evanghelice elvețiene. Întrucât cantoanele catolice s-au organizat în
Uniunea creștină a Cantoanelor Catolice, în 1529 a izbucnit un război civil între
protestanți şi catolici. Pacea încheiată la Kappel prevedea ca majoritatea să decidă
asupra religiei, protestanții fiind tolerați în cantoanele catolice. Conflictul reizbucne ște
când Zwingli a încercat să impună reforma în Geneva. El a însoțit trupele protestante
ca preot militar, fiind ucis în timpul luptelor.
- Urmașul lui Zwingli, Heinrich Bullinger a adoptat o atitudine conciliantă, ajungându-
se la alianța calvino-zwingliană.
- Zwingli credea că:
1. Sfânta Scriptură este singura autoritate absolută în materie de credință;
2. Predestinație absolută;
3. Păcatul originar este o boală morală şi nu o greșeală;
4. Copiii mici pot dobândi mântuirea chiar dacă nu sunt botezați;
5. Sfintele Taine erau socotite doar niște simboluri, nu lucrări harice;
6. Sfânta Euharistie era considerată simbol şi comemorare. Expresia „Acesta
este Trupul Meu” era interpretată că „acesta simbolizează sau amintește de Trupul
meu”.
- Deși doctrina lui a fost înlocuită de teologia lui Calvin, Zwingli rămâne un
reprezentant de seamă al Reformei timpurii.

B. Jean Calvin (1509-1564)

- Este considerat a fi cel mai reprezentativ teolog al celei de-a doua genera ții de
reformatori. El este cel care transformă Geneva într-un adevărat Vatican protestant.
- S-a născut în 1509 la Noyon. Era fiul unui secretar episcopal. La 12 ani avea deja un
post public, iar la 18 ani, când a fost hirotonit preot, din veniturile parohiei se putea
întreține confortabil ca student la Universitatea din Paris.
- A studiat umanismul clasic, avându-l ca profesor pe Guillaume Cop.
- A continuat studiile de drept şi filozofie la Orleans şi Bourges. În toamna anului 1533
a intervenit „convertirea spontană” la ideile Reformei, renunțând la bursa din partea
Bisericii.
- Revine la Basel în decembrie 1534. Aici va publica în 1536 Institutio religionis
christianae (Învățătura de credință creștină), o prezentare în stil clasic a conceptelor
reformatoare. Lucrare este dedicată regelui Francisc I al Franței pentru a- și justifica
aderarea la reformă. Inspirat din Catehismul lui Luther, cartea făcea comentarii la
Decalog, Crez, rugăciunea Tatăl nostru, cele două Sfinte Taine (Botezul și Euharistia),
libertatea de credință a creștinului. Lucrarea a primit forma finală în 1559.
- Calvin a colaborat cu Robert Olivetan la traducerea Bibliei în limba franceză.
Trecând prin Geneva (1536), s-a întâlnit cu pastorul reformat Guillaume Farel, care i-a

6
oferit un post de lector public la Noul Testament. Întrucât aplicarea reformei depășea
capacitățile lui Farel, va intra în acțiune Calvin. El va impune reguli aspre privind
viața religioasă. Ei vor fi nevoiți să părăsească orașul în 1538. Farel se va refugia la
Neuchatel, iar Calvin la Strassburg, unde intră în legătură cu reformatorii germani. Tot
atunci s-a căsătorit cu Idelette de Bure, văduva unui pastor anabaptist.
- După restabilirea grupării reformatoare la Geneva, Calvin va obține de la consiliul
orășenesc aprobarea pentru aplicarea Ordonanțelor bisericești care prevedeau în
conducerea Bisericii pentru 4 categorii: pastori, învățători, bătrâni și diaconi.
Pastorilor li se va încredința predicarea Evangheliei și administrarea Sfintelor Taine.
Învățătorii se îngrijeau de păstrarea nealterată a credinței reformate. Bătrânii formau
consistoriul bisericesc. Diaconii se îngrijeau de activitatea caritabilă a comunității.
- Calvin s-a folosit de stat pentru aplicarea unor pedepse severe privind respectarea
disciplinei bisericești: medicul Hieronymus Bolsec este condamnat pentru că nega
predestinația; antitrinitarul spaniol Michael Servet este ars pe rug.
- Calvin a eliminat din consiliul orășenesc toate elementele opozante învățăturii și
disciplinei impuse de el. Între 1542-1546, în Geneva, au avut loc: 58 de execuții prin
spânzurare și 78 prin ardere pe rug.
- S-a pus accentul pe promovarea comerțului, agriculturii, industriei ceasornicăriei și
s-au deschis fabrici de postav și mătase. Chiar practicarea dobânzii era îngăduită de
Calvin, așa încât s-a afirmat pe drept cuvânt că disciplina economiei reformate a creat
capitalismul.
- Calvin s-a îndepărtat de luteranismul german și s-a apropiat de reformismul
zwinglian reprezentat de Bullinger. În 1549 s-a ajuns la în țelegerea teologică dintre
reformatorii din Zurich și Geneva. Distanțarea definitivă dintre luterani și reforma ți
(calvini) s-a pecetluit în anul 1566, când Bisericile reformate au adoptat Confessio
Helvetica posterior, alcătuită de Bullinger.
- Lucrarea Institutio religionis christianae cuprinde 2 mari concepte: predestinația și
Sfânta Euharistie: libertatea nemărginită a lui Dumnezeu și preamărirea nemăsurată a
majestății Lui. Se poate vorbi despre o dublă predestinație: predestina ția este absolută
și individuală; absolută pentru că se bazează pe voința neschimbătoare și nu pe
preștiința lui Dumnezeu și individuală sau particulară pentru că privește pe fiecare
individ în parte și nu grupuri de oameni. Această învățătură duce la concluzia că El nu
a murit pentru toți, ci numai pe cei aleși.
- Calvin acceptă doar 2 Taine: Botezul și Euharistia. În privința Euharistiei, el se
apropie mai mult de luteranism, învățând că Hristos ar fi prezent în cele două
elemente, dar numai virtual, căci după înălțarea la cer nu poate fi omniprezent
(ubique). Deși a insistat ca împărtășire să fie mai deasă (săptămânal sau o dată pe
lună), s-a mulțumit în final cu practica acceptată de toți protestanții de a celebra Sfânta
Liturghie o dată la trei luni.
- Asupra dogmei Sfintei Treimi, Calvin, asemenea lui Luther și Zwingli, a acceptat
formulările ortodoxe ale primelor două sinoade ecumenice. Teologia trinitară a
considerat-o crucială.

7
- Cultul divin a fost redus extrem. Predica, rugăciunile și cântarea de psalmi erau
componentele lui principale. Au fost eliminate veșmintele și obiectele liturgice,
icoanele și lumânările, altarele și chiar orga.
- Calvin a murit în 1564, iar conducerea Bisericii reformate a fost preluată de Teodor
Beza.
Răspândirea calvinismului
- Deși ideile reformei au pătruns în toată Europa, protestantismul de nuanță calvină a
prins rădăcini în: Franța, Olanda, Scoția, Irlanda, Ungaria.
- În Franța, protestanții francezi – hughenoți (iguenots-camarazi de jurământ) s-au
organizat sub protecția marelui amiral Gaspard de Coligny și a Jeannei d’Albert, fiica
Margaretei de Navarra. În 1559 s-a ținut la Paris un sinod național care a adoptat
Mărturisirea de credință galicană (Confessio Gallicana), alcătuită sub influența lui
Calvin. Hughenoții obțineau prin aceasta statutul de stat în stat, o situație periculoasă
pentru regalitatea franceză și interesele papale.
- Războaiele civile din 1562-1598 au avut o importantă componentă religioasă. În
noaptea de 23/24 august 1572, numită „noaptea Sfântului Bartolomeu” au fost
măcelărite căpeteniile hughenote venite la Paris cu ocazia nunții de împăcare a celor
două dinastii: Henric de Bourbon şi Margareta de Valois. Au murit în jur de 20.000 de
protestanți, iar proprietățile lor au fost trecute în posesia catolicilor.
- În 1589 încoronarea lui Henric de Navarra, care rostește celebrele cuvinte: „ Paris
vaut une messe” (Parisul valorează o missă), aduce edictul din 1598 prin care se
acordă deplină libertate religioasă hughenoților.
- În Olanda, regele Filip II a dispus reprimarea protestanților prin măsuri severe luate
de ducele de Alba, numit regent al Ţărilor de Jos. Între 1567-1573 au fost executate
peste 2.000 de persoane, printre care şi nobili catolici, şi expatria ți în jur de 40.000 de
protestanți.
- Revolta olandeză împotriva coroanei a fost condusă de principele Wilhelm I de
Orania-Nassau. Sub conducerea sa au fost puse bazele statului olandez. La Sinodul de
la Emden (1571) s-a adoptat sistemul prezbiterian şi s-a aprobat Mărturisirea de
credință belgiană.
- În Scoția, calvinismul a cunoscut o puternică manifestare, fiind programat de John
Knox. Educat la Universitatea „Sfântul Andrei” din Edinburgh, el îşi începe misiunea
ca pastor militar de garnizoană în 1536.
- Restaurarea catolicismului prin măsurile reginei Maria Tudor îl obligă pe John Knox
să se refugieze în Europa. Aici se edifică în privința învățăturilor lui Calvin.
- În 1557, mai mulți nobili scoţieni, intrigați de influența franceză şi de susținerea
catolicismului în Scoţia, s-au întrunit la Edinburgh şi au depus jurământ că vor sprijini
protestantismul. Knox revine în Scoția în 1559, ca predicator al calvinismului. El
reușește să organizeze o Biserică protestantă viabilă şi obține sprijin din partea mai
multor nobili care urmăreau răsturnarea reginei-mame Maria de Lorena.
- Concepțiile lui John Knox sunt cuprinse în Cartea disciplinei, care este aprobată
parțial în 1561.

8
- După moartea lui Knox s-a făcut o nouă încercare de introducere în Biserica Sco ției
conducerea episcopală. Se va opune rectorul Universității din Edinburgh. Reforma în
Scoţia se impune ca protestantism de tip calvin prezbiterian-puritan.
- În Irlanda, datorită revoltei antiengleze, Parlamentul a ratificat legea confiscării
proprietăților rebelilor. Acest lucru a cauzat divizarea Irlandei.
- Regele Iacob I al Angliei a colonizat cu protestanți parte de nord a Irlandei. Din
Irlanda presbiterianismul a trecut în America odată cu emigrația.
- În Ungaria, protestantismul s-a răspândit după anul 1550 prin studenții maghiari
întorși de la Geneva şi Wittenberg şi prin Noul Testament tradus în limba maghiară de
Janos Erdosi.
- Din Ungaria, calvinismul a trecut şi în Transilvania, fiind susținut de principii
maghiari.
- Deși în Germania domina luteranismul, țăranii reprimați în urma războiului condus
de Thomas Münzer, chiar cu acordul lui Luther, au adoptat anabaptismul, apoi
calvinismul.

9
 REFORMA ÎN ANGLIA

- În Biserica Angliei suflul reformator a fost dat de John Wycliff. Mi șcarea lolarzilor
nu a fost desființată, iar învățătura lor, care accentua autoritatea Bibliei şi rela ția
personală cu Hristos, se propaga în mediile modeste engleze.
- Dinastia Tudorilor a dezvoltat o nobilime mijlocie, loială regalității, care înlocuia
marea nobilime. S-au pus bazele unui stat național prin alipirea Țării Galilor în anul
1536 şi recunoașterea monarhului englez ca rege şi șef al Bisericii în Irlanda.
- Independența şi absolutismul vizate de monarhia engleză erau împiedicate de
controlul exercitat de Biserica Romei asupra unor mari domenii şi venituri din Anglia.
În sec. XIV abuzurile erau socotite trădare și erau pedepsite prin lege. De asemenea,
orice numire într-o funcție bisericească se făcea numai cu acordul regelui.
- Luxul și bogăția călugărilor și a clerului superior erau criticate de negustorii și țărani
săraci. Amestecul agenților papali trezea repulsie din partea breslelor și a micii
nobilimi. Individualismul luteran și ascetismul calvin câștigau tot mai mult teren, chiar
dacă inchiziția făcea multe victime.
- Cenaclul umanist din Oxford condus de Thomas Morus și Erasmus de Rotterdam a
stimulat de asemenea reforma. Umaniștii biblici au început studierea Noului Testament
după originalul grecesc erasmian. La scurt timp, prin traducerea NT de către Tyndale
și publicarea la Worms (1525) sau a întregii Biblii de Miles Coverdale (1535),
meseriașii, comercianții și țăranii au avut acces la Sfânta Scriptură.
- Englezii deși doreau reformarea Bisericii, nu intenționau să creeze una schismatică.
- Din dorința tatălui său, Henric VII a stabilit relații de rudenie cu importante case
regale din Europa. Fiul său, Henric VIII se va căsători cu prințesa spaniolă Catarina
de Aragon, fiica Isabelei și a lui Ferdinand Catolicul și mătușa împăratului Carol
Quintul al Germaniei, cu care va avea o fiică – Maria Tudor (regină între 1553-1558).
- Motivând că regina nu a putut să îi aducă pe lume un moștenitor (de fapt fiind
îndrăgostit de Ana Boleyn), regele îl însărcinează pe cardinalul Thomas Wolsey, legat
papal, să obțină aprobare pentru divorț. Chiar dacă inițial papa Clement VII și-a dat
acordul, în urma apelului făcut de Catarina, cererea de divorț este respinsă.
- Regele îl acuză pe Wolsey de trădare și îl înlocuiește cu Thomas Cranmer, iar în
postul de cancelar general l-a numit pe umanistul Thomas Morus. Sfătuit de Cranmer,
regele obține acordul parlamentului englez, care prin „actele de supremație” din
1534, îl recunoaște șef al Bisericii engleze, interzicând apelurile la episcopul Romei.
- Clerul şi parlamentul catolic au aprobat despărțirea de Roma şi au depus jurământ de
credință noului suveran bisericesc. În anul 1533, un tribunal bisericesc condus de
Cranmer va declara nulă căsătoria lui Henric VIII cu Catarina de Aragon. În acelaşi an,
regele se va căsători cu Ana Boleyn cu care va avea o fiică, Elisabeta (regină între
1558-1603).
- Papa va emite în 1534 bula de excomunicare, cerând Franței şi Spaniei sancțiuni
militare împotriva Angliei.

10
- După ce a devenit șef al Bisericii engleze, Henric VIII va cere primului ministru
Thomas Cromwell să prezinte parlamentului un proiect de secularizare a averilor
bisericești. În 1536 parlamentul a ordonat închiderea mănăstirilor cu un venit anual
mai mic de 200 de lire. Au fost închise 376 de mănăstiri, iar proprietăţile lor au intrat
în patrimoniul regal. Întrucât mulți călugări au rămas pe drumuri, s-a impus
dezvoltarea unui program social care să-i ajute.
- Arhiepiscopul Thomas Cranmer se va căsători în secret la Nürnberg cu nepoata
pastorului luteran Andreas Osiander. Cu toate acestea, regele dorea în Anglia o
Biserică anglo-catolică. Sub aspect teologic-doctrinar în Anglia rămânea o Biserică
preponderent catolică. Cranmer şi-a trimis soția în Germania, iar regina Ana Boleyn,
acuzată de adulter şi înclinații spre protestantism, a fost executată în 1536.
- Regele se va căsători cu Jeanne de Seymour, care va aduce pe lume pe Eduard,
regele Angliei 1547-1553. Regina va muri după naștere, iar Henric se va căsători de
încă 3 ori.
- Henric VIII va scoate Biserica Angliei de sub tutela Romei, creând o Biserică
națională condusă de el. Prin testament va cere ca la tron să îi succeadă: Eduard, Maria
şi Elisabeta.
Regele Eduard VI (1547-1553) va urca pe tron la vârsta de 9 ani, avându-l drept
tutore pe ducele de Somerset, fratele mamei sale. Toleranța față de protestantism a
permis acțiunea unor reformatori calvini în Anglia.
- În 1549 s-a legiferat căsătoria preoților. Prin Actul de uniformitate a fost aprobată
Cartea de rugăciuni comune şi pentru administrarea Tainelor şi a altor slujbe şi
ceremonii bisericești practicate în Biserica Angliei sau Cartea de rugăciuni (Common
Prayer Book).
- Cartea va suferi mai multe modificări. Tot Cranmer va alcătui o Mărturisire de
credinţă în 42 de Articole, aprobată în 1553. Lucrarea dezvăluie o puternică tentă
protestantă.
Maria Tudor (1553-1558)
- Educată de mama sa, Catarina de Aragon, în credința catolică şi căsătorită cu regele
Filip II al Spaniei, ea a demarat acțiunea de recatolicizare a Bisericii engleze. După ce
a abrogat legile patronale, ea a expulzat preoții căsătoriți, a reintrodus inchizi ția,
atrăgându-şi supranumele de „sângeroasa”. Acțiunea antireformatoare a Mariei
coincide cu contrareforma papală de pe continent.
- Ea nu a reușit să restituie Bisericii Romei posesiunile confiscate în timpul tatălui său.
Elisabeta I (1558-1603)
- Fiică a lui Henric şi a Anei Boleyn, ea își începe domnia odată cu preten țiile Mariei
Stuart a Scoției la tron şi cu divergențele dintre catolici şi protestanți.
- Elisabeta a convins Parlamentul englez să aprobe în 1559 un nou „Act de
supremație”, care schimba titlul de „șef suprem al Bisericii” în cel de „conducător
suprem”. Au fost impuse, cu mici modificări, Cartea de rugăciuni şi Catehismul,
devenind cărțile simbolice ale anglicanismului.
- Unii nobili, credincioși, dar şi un episcop a respins această măsură, îmbră ți șând
exilul sau martirajul.

11
- A fost revizuită Mărturisirea de credință în 42 de articole, ajungându-se la 39 de
articole. Ea a fost aprobată de sinod în 1563 şi de Parlament în 1571, devenind crezul
Bisericii anglicane până azi. Ea cuprinde idei doctrinare fundamentale: recunoaște 2
Taine (Botezul şi Euharistia); neagă transubstanţiaţia euharistică, tradiția şi puterea
papală; respinge cultul sfinților şi al icoanelor; mântuirea dobândită numai prin
credință (sola fide); respinge purgatoriul, primatul papal şi predestinația calvinistă.
- Papa Pius V a excomunicat-o pe regină şi a dezlegat supu șii de jurământul de
loialitate. Filip II al Spaniei, dorind să obțină tronul englez, dar şi să o pedepsească pe
regină, a pornit cu flotă puternică „Armada” spre Anglia în 1588. El va fi învins de
flota engleză.
- Întrucât în practica Bisericii anglicane s-au păstrat unele tradi ții catolice, rigori știi
numiți şi nonconformiști şi dizidenți s-au opus organizării episcopale a Bisericii înalte,
formând în 1567 Biserica presbiteriană sau puritană.
- Gruparea extremistă a „independenților” a apărut în 1580. Ace știa au fost persecuta ți
de regina Elisabeta I. Prin Actul de uniformitate din 1662 s-a trecut la persecutarea şi
expulzarea puritanilor din regat.

12
 CONTRAREFORMA PAPALĂ. SINODUL DE LA TRIDENT

1. Situaţia politică
Italia – Lorenzo Magnificul (1469-1492) şi idealul unității italiene
Florența: - dominație culturală şi unitate politică (Status quo).
- extinderea Statului papal – Alexandru VI Borgia (1492-1503) şi Iuliu II
(1503-1513). Se observă o implicare a statului francez.
2. Contrareforma papală
- În fața reformei protestante, Biserica Romano-Catolică a reacționat prin măsuri
externe: interdict, inchiziție, războaie şi exterminări.
- Papa Adrian VI învinuia Curia romană în fața Dietei de la Nürnberg (1523) de
provocarea schismei, iar urmașul său, Clement VII, favoriza extinderea
protestantismului prin politica sa antigermană față de împărat.
- Papa Paul III va reactiva inchiziția în 1542. Abia papa Pius IV a reu șit să pună capăt
dezordinii şi nepotismului princiar papal.
- Primul pas spre redresare l-a făcut papa Paul III care a numit o serie de cardinali de
valoare. Regenerarea episcopatului catolic s-a făcut simțită prin acțiunea unor episcopi
de valoare.
- Pietismul promovat de Tereza d’Avila, de Ioan al Crucii, de ordinul iezui ților fondat
de Ignaţiu de Loyola, a făcut ca Spania să cunoască în secolul XVI o perioadă de
maximă dezvoltare culturală şi teologică.
- Politic, catolicismul a fost sprijinit de Imperiul germano-spaniol, reprezentat de Casa
de Habsburg, prin Carol Quintul şi Filip II al Spaniei.
- În fața haosului reformei Biserica Catolică va reacționa în 2 feluri: pacifist, fiind
adeptă a concesiunilor; autoritar, folosind mijloace externe, fiind susținută de
inchiziția spaniolă a cardinalului Caraffa.
- Pe de altă parte, Biserica Catolică se temea de conciliarism, care însemna supunerea
papei față de sinod, și de naționalismul politic, promovat de împărat.
3. Conciliul de la Trident (1545-1563)
- La Trident (Trento), oraș situat în extremitatea sudică a Imperiului habsburgic, s-a
desfășurat conciliul. Deschiderea oficială s-a făcut în 1545, fiind prezenți doar 25 de
episcopi, numărul lor crescând apoi la 70. Restul participanților până la 255 de votan ți
erau egumeni sau generali ai ordinelor monahale.
- Conciliul s-a desfășurat pe 3 sesiuni:
1. 1545-1547
2. 1551-1552
3. 1562-1563.
- Este considerat al XIX-lea Conciliu al Bisericii romane.
- Întreruperile au fost determinate de motive politice, de interesele papilor sau ale
împăratului. Împăratul făcea concesiuni protestanților.
- Sub pretextul unei epidemii de ciumă, papa a mutat conciliul la Bologna pentru a fi
mai aproape de Roma şi sub directa sa supraveghere.

13
- S-au luat 2 feluri de decizii:
1. Canones de fide (decizii dogmatice): Sfânta Tradiție, ca izvor de credință, are
aceeași autoritate ca Sfânta Scriptură; Vulgata devenea textul oficial catolic al Sfintei
Scripturi; s-a afirmat necesitatea faptelor bune; se evidențiază transubstanţiaţia
euharistică şi sfințenia căsătoriei.
2. Măsuri disciplinar-administrative: supravegherea religiozității laicilor;
obligativitatea spovedaniei şi a împărtășaniei; participarea la slujbele oficiate numai în
limba latină, limbile naționale fiind interzise în cult; predica era încredin țată numai
ierarhilor.
- Pentru aplicarea deciziilor, conciliul tridentin a luat unele măsuri concrete: a fost
publicată în 1562 Confession fidei tridentina (Mărturisirea de credință tridentină); s-a
elaborat un Index librorum prohibitorum (Indexul cărților interzise), care viza cărțile
considerate eretice; s-a publicat Catechismus romanus în 1566, ca manual de
dogmatică pentru preoți; s-au editat noi cărți de cult, Breviarum romanum sau
Molitfelnicul şi Missale romanum sau Liturghierul; s-au înființat seminarii teologice în
fiecare eparhie sub conducerea episcopului; au fost organizate examene şi concursuri
pentru ocuparea funcțiilor bisericești; s-a cerut convocarea sinoadelor eparhiale anuale
şi mitropolitane, o dată la 3 ani; colectele şi comerțul cu indulgențe erau rezervate
numai papei prin dispoziția judecătorească; s-a hotărât ca semnul Sfintei Cruci să fie
făcut de la umărul stâng la cel drept, contrar învățăturii Sf. Ignatie Teoforul.
- Nici de data aceasta nu s-a putut realiza reforma „in capite et membris”.
- Prin acțiunea iezuiților se poate vorbi despre o contrareformă. În Italia, Germania,
Franța, Ungaria, Polonia şi Belgia au fost înființate colegii pentru recâ știgarea
protestanților la catolicism.
- Se poate constata că nici reforma şi nici contrareforma nu au izbutit să se impună
decât prin forță, războaie şi multă umilință. Confruntările dintre catolicism şi
protestantism s-au încheiat cu pacea sau Interimul de la Augsburg din anul 1555,
admițând principiul „cujus regio, ejus religio”.
4. Războaiele religioase
- Războiul de 30 de ani (1618-1648) a început cu revolta de la Praga împotriva
împăratului Matthias II, care urmărea retragerea privilegiilor obținute în Boemia de
husiţii utraquişti şi fraţii moravi. Războiul a antrenat toată Europa centrală şi
occidentală.
- Prima fază, boemo-palatină (1618-1623) s-a desfășurat între Ferdinand II al
Germaniei, aliat cu Maximilian I al Bavariei şi regele Frederic V Palatinul al Boemiei
aliat cu Franța. Astfel, s-a interzis protestantismul în Boemia, Moravia, Silezia şi
Austria.
- A doua fază, daneză (1625-1635), a avut loc între regele Christian V al Danemarcei şi
imperialii germani. Pacea de la Lubeck din 1629 respingea pretențiile Danemarcei
asupra teritoriilor germane din nord-vest.
- A treia fază, suedezo-franceză (1635-1648), a antrenat pe Gustav Adolf al Suediei,
aliat cu francezii conduși de cardinalul Richelieu. Pacea de la Westfalia din anul 1648
şi asigura egalitatea luteranilor, calvinilor şi catolicilor.

14
 NOI ORDINE MONAHALE ÎN APUS

1. Ordinul iezuiților
- Întemeietorul acestui ordin este nobilul Ignaţiu de Loyola, de origine bască. Citind
viața lui Iisus şi a Sfinților Francisc de Assisi şi Dominic Guzman, întemeietori de
ordine monahale, a rămas impresionat de aceste lecturi şi s-a hotărât să se dedice vie ții
spirituale. S-a retras în orașul Manresa, aproape de Montferrat, dedicându-se îngrijiri
bolnavilor. Cartea lui Toma de Kempis, Urmarea lui Hristos, l-a ajutat să-şi contureze
principiile, expunându-le în lucrarea Exerciții spirituale.
- A plecat în 1523 la Ierusalim pentru a-i converti pe musulmani. Constatând că este
nepregătit, a revenit în Spania, dedicându-se studiului. A învățat latina, filosofia şi
teologia la universitățile din Alcala şi Salamanca. Suspectat de inchizi ția spaniolă, a
fost închis, iar după eliberare s-a îndreptat spre Franța. Şi-a continuat studiile la Paris,
obținând diploma de magistru în teologie în 1535.
- În 1537, colaboratorii lui Ignaţiu s-au numit Inigisti, după numele lui Inigo. După
aceea a primit numele de Societas Jesu (Societatea sau Compania lui Iisus). Numele
de iezuiți l-au primit mai întâi în Germania, ca poreclă, pe care şi-au însușit-o.
- La îndemnul cardinalului Contarini, un admirator al iezuiților, papa a aprobat noul
ordin în 1540, cu condiția să nu depășească 60 de membri. Din 1544 Societas Jesu a
fost acceptat fără restricții.
- La voturile clasice (sărăcia, castitatea, ascultarea necondiționată) s-a adăugat
serviciul de ostaș sufletesc în interesul Bisericii și la dispoziția papei. Făcând uz de
principiul: Totul pentru o mai mare glorie a lui Dumnezeu, iezuiții aveau la
dispoziție cultul, mărturisirea pentru aflarea secretelor, catehizarea, învățământul,
convertirea la catolicism, opera de caritate.
- Votul lor principal era supunere față de papă, exercitând misiune la necreștini și chiar
la creștini. Aveau o disciplină severă și erau conduși de un general. El era ajutat de un
consiliu format din 7 membri. Membrii ordinului se împărțeau în 4 categorii: novicii
(2 ani practicau asceza și lecturile spirituale); scolasticii (după studii aprofundate, 5
ani învățau filosofia și științele); coadjutorii sau sfătuitorii (clerici sau laici, supuși
necondiționat generalului); profesii (dintre care se recrutau funcționarii superiori ai
ordinului).
- Morala iezuită era bazată pe cazuistică. În concepția lor existau păcate filosofice,
fără intenția de a încălca legea divină și păcate teologice, făcute cu conștiința clară,
fiind supuse pedepsei.
- Ei cultivau intenționalismul (scopul scuză mijloacele) și probabilismul (o faptă,
asupra căreia plana suspiciunea că nu este bună, nu trebuia evitată sau considerată
păcat, dacă exista posibilitatea că ar putea fi permisă).
- Practicau amfibolia (vorbirea cu dublu sens), pentru a induce în eroare.
- Ordinul iezuiților s-a răspândit foarte repede. La moartea lui Ignațiu (1556), existau
12 provincii, 100 de case și 1.000 de membrii. În scurt timp au ajuns să domine tot
sistemul educațional apusean. Membrii seamă: Robert Bellarmini și Francisc Suarez.

15
- Iezuiții s-au infiltrat și printre ortodocși, mai ales la Constantinopol și au demarat
misiunea în Extremul Orient: India, China, Japonia, Filipine. Activitatea lor s-a extins
permanent.
- Devenind numeroși și incomozi, chiar periculoși și pentru catolici, ei au fost
expulzați. Papa Clement XIV a desființat ordinul în 1773. Iezui ții au găsit protec ție la
regele protestant Friedrich I cel Mare al Prusiei și la împărăteasa Ecaterina II a Rusiei.
- Pentru revigorarea catolicismului după căderea lui Napoleon I Bonaparte, papa Pius
VII a reînființat ordinul la 1814, iezuiții infiltrându-se în toate țările catolice. Un rol
important l-au avut la Conciliul I Vatican pentru proclamarea dogmelor infailibilității
papale și primatului papal.
- În țările ortodoxe, ei au reușit să impună uniatismul: unirea ucrainenilor de la Brest-
Litovsk (1595/1596) și a unei părți a românilor din Transilvania (1701).
2. Ordinul theatinilor
- A apărut ca o confrerie de preoți și laici numită Oratoriul Iubirii Divine. Sfântul
Cajetano de Thiene împreună cu episcopul Ioan-Petru Carrafa de Chieti din Neapole, a
înființat ordinul la Roma în 1524 cu scopul instruirii și educării preoților de mir.
3. Ordinul somascilor
- A fost înființat de preotul Girolamo Miani și aprobat de papa Paul III în 1540. Avea
centrul în Somasco (lângă Milano) și urmărea educarea copiilor orfani.
4. Ordinul barnabiților sau paulienilor
- A fost întemeiat de Antonio Zaharia în 1530, având centrul în Biserica Sfântul
Barnaba din Milano. Papa Paul III l-a recunoscut în 1535, urmărind promovarea
pastorației creștine după modelul paulin.
- A avut și ramură feminină, a angelicelor, fiecare călugăriță primind pe lângă numele
obișnuit și supranumele Angelica.
5. Ordinul ursulinelor
- A fost înființat de Angela Merici în 1537, sub patronajul Sfintei Ursula. A fost
aprobat de papa Paul III în 1544 și avea scop educarea tinerelor fete și îngrijirea
bolnavilor.
6. Ordinul oratorienilor
- A fost fondat la Paris în 1616, urmărind cultivarea gustului pentru istorie, teologie,
filologie și științe exacte.
7. Ordinul piariștilor
- A fost întemeiat de spaniolul Iosif Calazanzio. Se ocupa de educarea copiilor săraci și
de susținerea învățământului secundar.
8. Ordinul lazariștilor
- Avea scop caritativ și misionar, fiind înființat în 1624 de misionarul francez Vincent
de Paul.
9. Ordinul redemptoriștilor sau liguorenilor
- A fost fondat de Alfonso Maria de Liguori, din Neapole, în 1732 și aprobat de papa
Benedict XIV în 1749, urmărind educarea tineretului și a oamenilor simpli.
- Ordinele monahale tradiționale au cunoscut de asemenea unele transformări.

16
 BISERICA ORTODOXĂ ÎN SECOLELE XV-XVIII

1. Biserica Ortodoxă în timpul sultanului Mahomed II

- Cucerind Constantinopolul la 29 mai 1453, Mahomed II îl va transforma în capitală
otomană, numindu-l Istanbul. Ca orice suveran musulman, care confunda autoritatea
laică cu cea religioasă și se considera urmașul basileilor bizantini, a urmărit crearea
unui climat de înțelegere între creștini și musulmani.
- El va cere grecilor să-și aleagă un alt conducător spiritual de vreme ce patriarhul
unionist Grigorie III Mammas părăsise orașul încă din 1450, refugiindu-se la Roma. În
locul său este ales Ghenadie II Scholarios.
- Ghenadie fusese judecător general al romeilor și secretar intim al împăratului Ioan
VIII Paleologul. La Ferrara-Florența a susținut unirea în folosul imperiului. După
moartea mitropolitului Marcu Eugenicul al Efesului, va prelua conducerea partidei
antiunioniste din Constantinopol. El îi avertiza pe bizantini astfel: Iau martor pe
Dumnezeu că faceți o unire rea.
- Fără îndoială că sultanul avea nevoie de un patriarh antiunionist. Hirotonia a fost
săvârșită de un sobor condus de mitropolitul Heracleei. Instalarea s-a făcut în biserica
Sfinții Apostoli pe care sultanul a dăruit-o creștinilor ca nouă reședință patriarhală,
după ce Sfânta Sofia fusese declarată moschee.
- Mahomed II a sprijinit reorganizarea Patriarhiei ecumenice, în limitele permise de
Coran. El voia să demonstreze grecilor că moștenește imperiul bizantin și se manifestă
ca un nou bazileu.
- După întronizare, l-a invitat pe patriarh la masă și a discutat cu el, asigurându-l că
Biserica se va bucura de deplină libertate. La plecare i-a dăruit o cârjă pre țioasă,
rugându-l s-o primească, și a dispus marilor demnitari de la curte să-l înso țească până
la reședința sa.
- Reședința patriarhală a fost schimbată de mai multe ori. Sediul patriarhiei va fi
mănăstirea Prea Fericitei Fecioare.
- Urmărind acordarea de libertăți religioase cre știnilor din imperiu, Mahomed II l-a
vizitat personal pe patriarhul Ghenadie. La cererea sultanului, el a alcătuit o
mărturisire de credință în 12 capitole intitulată Despre calea mântuirii oamenilor,
considerată a fi o scriere simbolică a Bisericii Ortodoxe.
- Pentru a stabili clar limitele în care se desfă șurau activitatea Patriarhiei ecumenice,
sultanul a emis un decret (Berat – porunci scrise) pe care, întărindu-l cu propria
semnătură, l-a dat patriarhului.
- Noul suveran se obliga să respecte credința, organizarea și cultul creștinilor, lăsându-
le bisericile care nu fuseseră deja confiscate.
- Patriarhului i se acorda titlul de Etnarh (Milet-Besi), devenind astfel conducătorul
religios și politic al creștinilor din imperiu sau șef al națiunii grecești (Rum mileti). El
era reprezentantul creștinilor la Sublima Poartă, având atribuții judecătorești,
administrative și chiar politice. El judeca după legislația bizantină toate litigiile dintre
creștini. El era socotit, asemenea vizirilor, cea mai înaltă căpetenie a tuturor cre știnilor
din Imperiu, protejat de o gardă de ieniceri.

17
- El își lua privilegiul de a trimite Sfântul și Marele Mir celorlalte Biserici Ortodoxe
autocefale din imperiu, anulându-le astfel dreptul de a-l pregăti și sfinți singure.
- Biserica prelua atribuțiile statului bizantin desființat și continua să conducă și să-i
protejeze pe creștini.
- A recunoscut autocefalia Bisericii Ortodoxe Ruse proclamată în 1448 prin
confirmarea mitropolitului Iona.
- Deși statutul juridic era stabilit, el nu a fost întotdeauna și întocmai respectat, ci chiar
Mahomed II s-au dedat l acte de intoleranță. Așa se explică cele 2 întreruperi ale
păstoririi patriarhului Ghenadie II.
- Patriarhul garanta loialitatea creștinilor față de Înalta Poartă, dar pentru orice
greșeală împotriva stăpânirii otomane răspundea el ca etnarh. Creștinilor le era
interzisă propaganda religioasă și combaterea mahomedanismului, înființarea de
comunități nou sau construcția de biserici.
- Creștinii, numiți peiorativ ghiauri (necredincioși), nu aveau voie să depună jurământ
sau mărturie într-un proces cu un musulman. Nu erau acceptați în funcții publice.
- Nici patriarhii nu au fost scutiți de abuzuri. Patriarhul Rafael, de neam sârb, a fost
batjocorit pentru că nu a putut să plătească haraciul. În 1657, sultanul Mahomed II a
ordonat spânzurarea patriarhului ecumenic Partenie III.
- Chiar dacă erau scutiți prin lege, de orice fel de tribut fa ță de suveran, cu timpul s-a
ajuns ca la alegerea noului titular să se ofere un plocon sau peșcheș, care a însemnat o
calamitate și o rușine pentru Patriarhie. Acest obicei a dus la sărăcirea Patriarhiei
ecumenice. Pofta crescândă după bani a sultanului și a vizirilor a fost între ținută chiar
de vanitatea și ambițiile candidaților și susținătorilor lor. Sumele plătite erau
recuperate din taxe impuse clerului și credincioșilor împovărați oricum de multele
obligații față de stat.
- Cel mai mare, rușinos și umilitor tribut a fost birul sau darea sângelui. Periodic erau
luați cu forța cei mai sănătoși copii din rândul grecilor, bulgarilor, sârbilor, croa ților și
românilor. Băieții erau crescuți și instruiți pentru trupele de elită ale ienicerilor (yeni
ceri – trupă nouă), iar fetele umpleau haremurile turcești.
- Erau frecvente răpirile de copii și tineri, vânduți apoi pe piețele Orientului.
- Revoltele și războaiele de independență din secolul XIX au dus la eliberarea de sub
dominația otomană.
2. Biserica Ortodoxă în Imperiul otoman
2.1. Contextul politic
- După cucerirea Constantinopolului, Imperiul otoman a cunoscut o perioadă de
maximă înflorire. Prin cuceririle succesive din Balcani, atinsese la sfâr șitul secolului
XIV limesul Dunării, amenințând celelalte state creștine central-europene. Eșecul
cruciadei creștine de la Varna (1444) a spulberat speranța alungării turcilor din
Balcani.
- Țările Române vor recunoaște suzeranitatea Porții otomane. Prin transformarea
Ungariei în pașalâc (1541), sultanul deschidea drumul unor noi ofensive spre Europa
centrală.
- În timp ce moștenirea politică, religioasă și culturală bizantină a reușit să dăinuie
într-un Bizanț după Bizanț în Țările Române și în Rusia, Bisericile cre știne din Orient

18
se confruntau cu asuprirea arabă, tătară și turcească. Datorită expansiunii otomane,
creștinii pierdeau pe lângă Constantinopol și alte centre comerciale și strategice de
mare importanță: Cafa, Chilia, Cetatea Albă, Negroponte, Lepanto etc.
- După înfrângerea ungurilor la Mohacs (1526), sultanul pregătea asediul Vienei în
1529. În urma păcii cu habsburgii și a tratatului încheiat cu Franța, ofensiva otomană a
fost stopată.
2.2. Patriarhiile Ortodoxe Răsăritene
- Pe baza asigurărilor date de sultanul Mohamed II patriarhului Ghenadie Scholarios,
răsăritenii au considerat că pot să-și păstreze credința nealterată și să se bucure de
libertate religioasă.
- Chiar și după 1453, răsăritenii au păstrat aceleași resentimente față de latini cu atât
mai mult cu cât constatau că papa, profitând de situația grea în care se aflau cre știnii
din Imperiul otoman, căuta să-i atragă la uniație.
- O încercare nereușită de impunere a unirii florentine printre ortodocși a fost făcută de
papa Pius II. Clerul și credincioșii ortodocși au respins unirea. De asemenea, Biserica
Rusă a respins unirea. Ea este ridicată la rang de patriarhie în 1589, acordându-i-se
locul cinci, după Ierusalim. Astfel, pentarhia patriarhală a fost refăcută în cadrul
Ortodoxiei fără Biserica Romei.
- Nici turcii nu și-au păstrat promisiunile. După cucerirea Siriei, Palestinei și Egiptului
de către sultanul Selim I (1517), asupra creștinilor din patriarhiile orientale s-a
intensificat propaganda islamică. Totuși, patriarhul Ioachim al Alexandriei a ob ținut
unele privilegii din partea sultanului. Ca patriarh și papă al Alexandriei, judecător a
toată lumea avea dreptul să intervină în favoarea credincioșilor săi.
- Patriarhul Gherman II al Ierusalimului a obținut recunoașterea administrării
Locurilor Sfinte prin Frăția Sfântului Mormânt.
- Patriarhia ecumenică se confrunta cu mari probleme financiare provocate de desele
schimbări ale titularilor. Fără îndoială, cauza principală a acestei situații de mizerie și
umilință în care ajunsese Biserica Ortodoxă în cadrul Imperiului otoman a constituit-o
sistemul de conducere absolutist ajuns în pragul decadenței și destrămării. Lăcomia
după bani, susținerea haremului, indisciplina din armată și administrarea provincială
au dus la apariția cetelor de clefți (hoți).
- Pe de altă parte, creștinii din Balcani au început să se obișnuiască cu stăpânirea
islamică și reprezentanții lor să ocupe poziții importante în aparatul de stat otoman. S-
a format, astfel, o elită autohtonă care sprijinea emanciparea culturală și politică a
conaționalilor lor.
- În cadrul Ortodoxiei răsăritene s-a înregistrat o creștere a prestigiului patriarhului
ecumenic față de ceilalți patriarhi, care, datorită diverselor neajunsuri cauzate de
stăpânirea islamică.
- Un real sprijin pentru cele 3 patriarhii: Alexandria, Antiohia și Ierusalim, l-au
constituit ajutoarele românești și rusești.
2.3. Patriarhiile de Peci (Ypek) și Ohrida
- Creștinii ortodocși din Balcani au rezistat provocărilor și fanatismului islamic, uneori
cu prețul martirajului.

19
- Din cauza fanatismului islamic, sârbii au început să emigreze în nordul Dunării,
organizându-se în episcopia de Srem, dependentă de Patriarhia ecumenică.
- Înființarea Patriarhiei de la Peci, s-a datorat regelui Ștefan Dușan (1331-1355) care,
cucerind Tesalia, Albania, Epirul și Macedonia, s-a autoproclamat țar al sârbilor și
grecilor (romeilor) în 1345. Pentru a fi uns și încoronat, el a convocat Sinodul de la
Skopje în 1346, care a ridicat Biserica Serbiei șa rang de patriarhie. S-a ob ținut
consimțământul Patriarhiei vlaho-bulgare de la Târnovo. Acest eveniment l-a
determinat pe patriarhul ecumenic Calist I să arunce anatema asupra țarului, Bisericii
și poporului său.
- Schisma a fost înlăturată în 1375, când patriarhul ecumenic Filotei Kokkinos a ridicat
anatema.
- În timp ce jurisdicția scaunului de la Ohrida se extindea în secolul XI peste 31 de
eparhii, aceasta s-a restrâns la 11 în timpul țarului Dușan. Patriarhia de Peci cuprindea:
Bosnia, Herțegovina, o parte din eparhiile bulgărești care aparținuse Ohridei.
- Odată cu cuceririle otomane din Balcani, a crescut din nou importanța scaunului de
Ohrida, recunoscut de sultani cu rang de Patriarhie. În 1530 Patriarhia de Ohrida avea
32 de eparhii. Prestigiul ei crescuse atât de mult, încât firmanele turce ști prevedeau ca
nici un scaun eparhial să nu fie ocupat fără decizia Sfântului Sinod și a cadiului din
Ohrida.
- Reînființarea Patriarhiei de Peci s-a făcut în 1557. Întâistătător a fost înscăunat
fratele marelui vizir, egumenul Macarie de la mănăstirea Hilandar. Astfel, scaunul de
Peci a luat locul și importanța culturală și politică a celui de la Ohrida.
- Organizarea bisericească a Patriarhiei de Peci s-a făcut după modelul celei
ecumenice.
- Patriarhii și episcopii se bucurau de drepturi privind jurisdicția bisericească și
autoritatea civilă în Imperiul otoman.
- Între patriarhiile de Peci și de Ohrida au existat permanent legături culturale și
politice, ceea ce a contribuit la păstrarea credinței și a conștiinței naționale.
2.4. Mitropolia de Karlowitz
- A funcționat ca unitate administrativă bisericească pentru ortodocșii din Austria și
Ungaria.
- Emigrarea masivă a sârbilor din 1690, sub conducerea patriarhului Arsenie III (peste
37.000 de familii) și stabilirea lor în sudul Ungariei, a impus înființarea unei mitropolii
la Karlowitz și a altor 7 episcopii.
- Ierarhii erau aleși de Congresul național-bisericesc și confirmați de împărat.
- Având seminarii teologice la Karlowitz și Vârșeț și școli confesionale în aproape
toate statele, sârbii erau superiori, sub aspect cultural, celorlalți ortodoc și din imperiu.
Cu timpul, au încercat să-i domine pe români și pe plan na țional prin sârbizarea
numelor și a slujbelor religioase. Nemulțumiți, românii majoritari în episcopiile de
Arad, Timișoara, Vârșeț și Sibiu au cerut ierarhi de același neam.
- Mitropolia de Karlowitz a menținut strânse legături cu Patriarhia de Peci,
respectându-i autoritatea canonică, dar mai ales contribuind la susținerea financiară și
spirituală a acestui centru.
- În general, ortodocșii din Balcani s-au bucurat de sprijinul efectiv oferit de Rusia.

20
21
 SINOADE ȘI MĂRTURISIRI DE CREDINȚĂ ÎN
SECOLUL AL XVII-LEA

1. Sinoade ortodoxe
- În secolul XVII viața Bisericii Ortodoxe a fost marcată de dispute teologice aprinse
generate de acțiunile politico-religioase ale catolicilor și protestanților în spa țiul
răsăritean.
- Calvinii, profitând de prietenia unor ierarhi și teologi răsăriteni, au publicat scrieri
compromițătoare ca Mărturisirea pseudolucariană pentru a-și întări poziția în Apus.
1.1. Sinodul de la Constantinopol (1638)
- A fost convocat și prezidat de Kiril II Kontaris. Era cunoscută atitudinea sa
latinofonă, ceea ce l-a determinat să semneze în 1638 o Mărturisire de credință
catolică în fața legatului papei Urban VIII.
- Conform listei cu semnături, la sinod ar fi participat patriarhii Mitrofan Kritopulos al
Alexandriei și Teofan III al Ierusalimului, împreună cu 20 mitropoli ți și 21
arhimandriți și egumeni.
- Este prima și singura condamnare sinodală a persoanei și operei în discuție a lui Kiril
Lukaris la care s-au asociat prin constrângere și intimidare patriarhii Mitrofan și
Teofan.
- Patriarhul Partenie I l-a reabilitat, numindu-l martir pentru Ortodoxie.
1.2. Sinodul de la Kiev (1640)
- A fost convocat de mitropolitul Petru Movilă al Kievului pentru combaterea
uniatismului și calvinismului și aprobarea catehismului alcătuit de el în limba latină cu
titlul: Expositio fidei ecclessiae rusiae minoris.
- La sinod au participat mai mulți episcopi și renumiți teologi: Iosif Trofimovici
Garbațki, rectorul Academiei din Kiev; Inochentie Gizel; Isaia Kozlovski, egumenul
mănăstirii Sfântul Nicolae din Kiev etc.
- Discuțiile s-au concentrat asupra învățăturii despre purgatoriu și a momentului
prefacerii darurilor la Sfânta Euharistie. Mărturisirea primea doar recunoa ștere
provizorie din partea sinodalilor.
- Trimițând Mărturisirea sa patriarhului Partenie I spre cercetare, Petru Movilă
propunea întrunirea unui alt sinod care să se desfășoare la Ia și, cu participarea mai
multor teologi.
- Patriarhul a convocat în 1642 un Sinod la Constantinopol care să analizeze
Mărturisirea. Epistola sinodală care comunica concluziile acestui sinod cuprindea
citate din Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiție și operele Sfinților Părinți pentru a da o mai
mare autoritate hotărârii luate.
1.3. Sinodul de la Iași (1642)
- A fost convocat pentru examinarea și aprobarea definitivă a Mărturisirii de credin ță
alcătuită de Petru Movilă, mitropolitul Kievului.

22
- Evenimentul s-a desfășurat în trapeza mănăstirii Sfinții Trei Ierarhi din Ia și sub
patronajul direct al domnitorului Vasile Lupu. Patriarhia ecumenică era reprezentată de
Porfirie, fost mitropolit de Niceea și ieromonahul Meletie Syrigos.
- Absența mitropolitului kievean era motivată, deoarece nu dorea să influențeze
dezbaterile sinodului și de a ajunge într-o situație neplăcută asistând la respingerea
unor articole din propria sa operă.
- Acest sinod de importanță majoră pentru apărarea unității de credin ță a Răsăritului a
întrunit la Iași reprezentanți ai celor 3 ramuri ale Ortodoxiei ecumenice (greci, slavi și
români).
- Sinodul s-a ocupat în mod special de examinarea Mărturisirii de credință a
mitropolitul Petru Movilă. Corecturile esențiale s-au făcut numai celor 2 articole
rămase neelucidate la Sinodul de la Kiev (1640): purgatoriul și momentul prefacerii
Sfintelor Daruri. Sub influență catolică, Petru Movilă stabilea că momentul prefacerii
ar fi la cuvintele de instituire a tainei (Luați mâncați…; Beți dintru acesta toți… ) și nu
la epicleză; iar în privința purgatoriului spunea că există un loc intermediar între rai și
iad, numit purgatoriu în care sufletele după moarte petrec în stare de a șteptare și
curățire.
- Sinodul va corecta mărturisirea și o va aproba ca îndreptar pentru toți credincio șii
ortodocși de pretutindeni.
1.4. Sinodul de la Constantinopol (1643)
- Primind Mărturisirea de credință a mitropolitului Petru Movilă în limbile greacă și
latină, patriarhul Partenie I a convocat un sinod pentru ratificarea acesteia. A fost
condamnată încă o dată Mărturisirea calvinizantă, dar nu și persoana patriarhului Kiril
Lukaris.
- După ce s-a citit mărturisirea în versiunea greacă și s-a confirmat corectitudinea ei, a
fost alcătuită o scrisoare (gramata) patriarhală în care se preciza că această carte
numită Mărturisirea Ortodoxă de credință a Bisericii sobornicești și apostolești a lui
Hristos urmează învățăturile Evangheliei și glăsuiește deopotrivă cu sfintele canoane.
- Scrisoarea a fost semnată de patriarhii Partenie I al Constantinopolului, Ioanichie al
Alexandriei, Macarie al Antiohiei și Paisie al Ierusalimului.
1.5. Sinodul de la Ierusalim (1672)
- Întrucât calvinii continuau să considere mărturisirea pseudolucariană ca fiind
ortodoxă și s-o întrebuințeze ca atare, patriarhul Dositei al Ierusalimului a considerat
că este necesară alcătuirea unei noi Mărturisiri de credință care să condamne definitiv
toate erorile calvine din mărturisirea pseudolucariană.
- Întrucât mărturisirea alcătuită de patriarhul Dositei avea nevoie de aprobarea unui
sinod, acesta va fi convocat în biserica Nașterea Domnului din Betleem. Sinodul a fost
deschi în 1672.
- În partea III a dezbaterilor, sinodalii au examinat Mărturisirea de credin ță Pavăza
Ortodoxiei, alcătuită de patriarhul Dositei. Lucrarea cuprinzând 18 definiții și 4
întrebări și răspunsuri, expune în mod sistematic învățătura de credință ortodoxă.
- Mărturisirea de credință cu caracter antiprotestant a primit girul celor 71 de ierarhi
prezenți la sinod și a devenit un alt monument dogmatic în patrimoniul spiritual al
Bisericii Ortodoxe.

23
1.6. Sinodul de la Constantinopol (1691)
- A avut ca scop încheierea disputei dintre patriarhul Dositei al Ierusalimului și Ioan
Kariofil, rectorul Academiei din Constantinopol și mare logofăt al Patriarhiei
ecumenice. Ioan Kariofil s-a opus folosirii termenului transsubstantiatio în
Mărturisirea de credință a patriarhului Dositei, motivând că este împrumutat din
scolastica apuseană.
- Pentru a elucida această problemă patriarhul Calinic II a convocat un sinod la
Constantinopol în 1691. Urmărind compromiterea lui Kariofil, patriarhul Dositei a
răspândit faptul că adversarul său consideră că Hristos, fiind prezent în cer, nu poate di
prezent real în Sfânta Euharistie și că pâinea și vinul sunt Trupul și Sângele Domnului
numai pentru cei ce cred, iar pentru cei care nu cred, rămân simple pâine și vin.
- Ioan Kariofil va fi condamnat ca eretic calvin și se va refugia în Țara Românească.
- Prin sinoadele ținute în sec. XVII, Biserica Ortodoxă a demonstrat că, de și oprimată
în diferite feluri de stăpânirea turcească supusă permanent prozelitismului catolic și
protestant, deținea încă forța necesară apărării și promovării valorilor sale spirituale.

2. Mărturisiri de credință ortodoxe

- Mărturisirile de credință sunt scrieri simbolice care expun adevărul revelat în definiții
scurte și concise. Pentru Biserica Ortodoxă există următoarele mărturisiri de credință:
- Simbolul niceo-constantinopolitan
- Dogmatica sau Expunerea exactă a credinței ortodoxe a Sfântului Ioan
Damaschin
- Despre calea mântuirii oamenilor a patriarhului ecumenic Ghenadie
Scholarios (1456).
2.1. Mărturisirea de credință a lui Mitrofan Kritopulos
- Originar din Berroia, aproape de Tesalonic, Mitrofan Kritopulos s-a bucurat de
sprijinul deosebit al patriarhului Kiril Lukaris. A fost recomandat ca bursier regelui
Iacob I al Angliei.
- Însoțindu-l pe patriarh, tânărul Mitrofan a avut posibilitatea să cunoască diploma ția
și relațiile prietenești cu protestanții. După încheierea studiilor la Oxford, el a vizitat
mai multe biserici din Anglia și Scoția.
- La întoarcere s-a oprit și prin Germania. La cererea teologilor de la Helmstädt, el a
compus Mărturisirea Bisericii Răsăritene Catolice și Apostolice (1625).
- Mărturisirea cuprindea 23 de capitole și are un caracter informativ, conciliant și
ecumenist, fără a aduce prejudicii Ortodoxiei.
2.2. Mărturisirea de credință a mitropolitului Petru Movilă
- Biserica Ortodoxă din Ucraina, dezbinată în urma unirii de la Brest-Litovsk
(1595/1596) și rămasă fără ierarhie, a cunoscut o nouă perioadă de înflorire teologică
și spirituală sub mitropolitul Petru Movilă.
- Ca urmare a apariției Mărturisirii calvinizante, atribuită patriarhului Kiril Lukaris,
mitropolitul Petru Movilă va elabora o lucrare teologică de mare valoare dogmatică și
simbolică. Scrisă în limba latină, sub forma unui catehism apusean, Mărturisirea de
credință a lui Petru Movilă cuprindea 261 de întrebări și răspunsuri, grupate în 3 părți
după cele 3 virtuți teologice: credință, nădejde și dragoste.

24
- Deși se observă unele influențe scolastice (termenul concupiscență, momentul
prefacerii darurilor la cuvintele de instituire rostite de Mântuitorul Iisus Hristos la Cina
cea de Taină – Luați mâncați…, Beți dintru acesta toți… și nu la Epicleză; promovarea
unei învățături similare celei despre purgatoriu), Mărturisirea de credință se înscrie în
spiritul Ortodoxiei.
- Ea va fi supusă spre aprobare Sinodului de la Kiev (1640), care nu s-a pronunțat
ferm asupra 2 puncte controversate (momentul prefacerii darurilor și purgatoriul), iar
mai apoi Sinodului de la Iași (1642), care a întrunit cele 3 ramuri ale Ortodoxiei:
greacă, slavă și română.
- A fost respinsă învățătura despre purgatoriu și s-a stabilit momentul prefacerii
Sfintelor Daruri la Epicleză.
- Ea a fost aprobată cu numele: Mărturisirea Ortodoxă a Bisericii sobornicești și
apostolești a Răsăritului.
- Va fi aprobată de Sinodul Patriarhiei ecumenice și va fi publicată.
2.3. Mărturisirea de credință a patriarhului Dositei
- Deși aprobată și recomandată ca normativă pentru credința ortodoxă, lucrarea lui
Petru Movilă nu s-a bucurat de mare trecere în Apus.
- În disputele calvinilor cu romano-catolicii se făcea mereu referire la Mărturisirea
calvinizantă. De aceea se impunea alcătuirea unei mărturisiri care să prezinte credin ța
ortodoxă.
- Cel care o va elabora este patriarhul Dositei II Notara al Ierusalimului.
- Chiar dacă în unele cazuri terminologia sau formulările sunt asemănătoare scolasticii
apusene, în privința conținutului mărturisirea este pur ortodoxă.
- Aprobată de Sinodul de la Ierusalim din 1672, Mărturisirea de credință a
patriarhului Dositei, denumită și Pavăza Ortodoxiei, s-a adăugat scrierilor simbolice
care alcătuiesc izvoarele dogmatice secundare ale Bisericii Ortodoxe.

25
 BISERICA ORTODOXĂ ȘI UNIATISMUL

- Unirea florentină decretată la 6 iulie 1439 în catedrala Santa Maria del Fiore din
Florența a stârnit reacții negative din partea opiniei publice bizantine.
- Căderea Constantinopolului sub turci (1453) a spulberat orice speranță de acceptare a
unirii florentine. Sinodul de la Trident (1545-1563) și contrareforma papală au
încredințat iezuiților propagarea unirii.
- A fost înființată în anul 1622 Congregatio de propaganda fide, care lansase ideea că
singura salvare pentru ortodocși este unirea cu Biserica papală. Pentru reușită s-a
renunțat parțial la vechile metode, solicitând ortodocșilor și vechilor orientali să
accepte primatul papal, păstrându-și însă ritul liturgic și alte tradiții specifice.
1. Unirea de la Brest-Litovsk
- Ca urmare a Seimului (Dietei) de la Lublin (1569) a fost realizată uniunea dintre
regatul Poloniei și marele cnezat al Lituaniei. Cele 2 componente își păstrau
autonomia internă, administrativă, financiară, judiciară și militară.
- Sprijiniți de regii Ștefan Bathory și Sigismund III, catolicii au reu șit prin diploma ție,
corupție și activitate școlară și pastorală să câștige de partea lor majoritatea nobilimii
care hotăra destinele statului. În anul 1582, guvernul polonez a luat de la ortodoc și
aproape toate bisericile din Poloțk și le-a dat iezuiților. Acest abuz a declan șat un
adevărat război confesional, regele Sigismund sprijinind catolicizarea ucrainenilor și
bielorușilor.
- Poporul, care se punea uniației propagate cu mare zel de misionarul iezuit Antonio
Possevino, era sprijinit de Frățiile ortodoxe din Vilnius, Lwow și Kiev și de cazaci.
- S-au făcut presiuni și asupra ierarhiei.
- Sinodul de la Brest-Litovsk (1596) convocat pentru confirmarea și semnarea oficială
a unirii îi punea pe ortodocși în fața unui act împlinit. Mitropolitul Meletie Smotri țki
împreună cu alți 5 episcopi și puțini credincioși au semnat actul de unire în fa ța
regelui, nobilimii și armatei.
- În 1596-1620 ortodocșii rămân fără ierarhie. Mitropolitul Meletie Smotri țki și
sufraganii săi au devenit adversarii Ortodoxiei.
- Între 1620-1621 patriarhul Teofan III al Ierusalimului a mers în vizită la Moscova și
a restabilit ierarhia prin hirotonirea lui Iov Borețki.
- Cel care a dat un nou suflu Ortodoxiei ucrainene și a contribuit la organizarea ei pe o
bază solidă a fost mitropolitul de neam român Petru Movilă al Kievului.
2. Unirea de la Ujhorod-Muncacs
- Între anii 1642-1700 episcopii Vasile și Partenie de Muncacs au oscilat între unia ție
și Ortodoxie. Sinoadele de la Ujhorod (1649 și 1652) și Muncacs (1690/1691) au decis
unirea rutenilor cu Roma. Prin intervenția cardinalului Leopold Kollonich s-a înfiin țat
episcopia unită de Muncacs.
3. Unirea din Transilvania
- În 1698 a fost hirotonit la Târgoviște Atanasie Anghel, noul mitropolit al
Transilvaniei.

26
- În 1699 împăratul Leopold I a dat prima diplomă leopoldină prin care se prevedea
înființarea Bisericii unite și privilegiile acordate clerului român.
- În 1701 este dată a doua diplomă leopoldină, socotită a fi actul de întemeiere propriu-
zisă a Bisericii unite din Transilvania. Atanasie Anghel va fi rehirotonit de cardinalul
Kollonich și va reveni ca episcop în Transilvania, însoțit de un teolog iezuit.
- Deși a fost desființată Mitropolia Transilvaniei, cea mai mare parte a românilor a
respins unirea și a rămas fidelă credinței ortodoxe a Răsăritului. Opoziția nu a întârziat
să apară, iar revolta românilor a dat neamului nostru sfinți mărturisitori ca Visarion
Serai, Sofronie de la Cioara, Nicolae-Oprea Miclăuș din Săliște etc.
4. Uniatismul la alte popoare ortodoxe
- În Croația, Slovenia și Istria, datorită opresiunii turce ști, s-au refugiat cca. 10.000 de
vlahi. Ei au aderat la uniatism, având ca centru bisericesc episcopia de Marcea.
- Uniatismul a avut aderenți și dintre sârbii și românii din Banat, la care s-au adăugat
bosniacii și herțegovinenii emigrați în sec. XVII în Slovenia și Bacika.
- Italo-grecii din Calabria și Sicilia s-au unit cu Biserica Romei în jurul anului 1600. În
marile orașe comerciale Triest și Veneția grecii ortodocși au desfășurat o
impresionantă activitate culturală și filantropică, mai ales sub coordonarea
arhiepiscopului Gavriil Seviros.
- Prima misiune unită printre albanezi a fost întreprinsă de monahul Neofit Rodin
(1628), care trecuse la catolicism. În 1660, chiar arhiepiscopul Atanasie II al Ohridei a
trecut la uniatism.
- Propaganda uniată a fost extinsă și asupra Orientului ortodox, dar fără rezultate
spectaculoase. În 1662 Egli de Alep a fost invitat la Roma să depună o profesiune de
credință. Actul era personal și nu angaja întreaga patriarhie a Antiohiei.
5. Uniatismul la vechii-orientali
- La Florența s-au încheiat uniri separate și cu Bisericile Vechi Orientale: Armeană
(1439), Iacobită (1442), Coptă și Etiopiană (1444) și Nestoriană din Cipru (1445).
- Iacobiții sirieni s-au opus prozelitismul uniat, însă la jumătatea sec. XVII patriarhul
Simon a semnat un act de unire.
- Armenii, răspândiți în mai multe state catolice, au fost mai ușor atrași la unia ție. În
anul 1624 catolicosul Melchisedec al Armeniei s-a refugiat în Polonia, hirotonind
episcop de Lwow pe Nicolae Torosievici. Amândoi au semnat un act de unire a
armenilor polonezi cu Biserica Romei.
- Deși sprijiniți de italieni și portughezi, copții și etiopienii au rezistat presiunilor
uniate. Cu toate acestea patriarhul copt Gavriil VIII a semnat în 1597 un document de
unire cu Biserica Romei.

27
 CONCILIUL I VATICAN

- Conciliul I Vatican (1869-1870) constituie un eveniment major în viața Bisericii

Catolice, care, prin proclamarea dogmelor primatului și infailibilității, a atins apogeul
dezvoltării ultramontane a instituției papale.
- Conciliul trebuie analizat și din perspectiva contextului politico-religios existent în
Europa după Revoluția franceză. Centralismul și absolutismul promovate de marile
imperii li se opunea dorința de emancipare națională și independență statală.
- Prin intermediul concordatelor, papalitatea a reușit să-și exercite controlul asupra
catolicilor din diferite state.
- Se constată o puternică tendință de laicizare, care a contribuit la profilarea unui
curent antipapal manifestat și în Italia. Trupele lui Garibaldi au ocupat Roma și au
desființat Statul papal (1870).
- Papa Pius IX a proclamat la 1854, fără convocarea sinodului, dogma Imaculatei
concepții a Sfintei Fecioare Maria (Immaculata conceptio Beatae Mariae Virginis).
Această concepție a fost combătută de Bernand de Clairveaux și Toma d'Aquino. Tot
în acest program se înscrie enciclica Ad Orientales, in Suprema Petri Sede (1848).
- Patriarhii răsăriteni și sinoadele Bisericilor lor au răspuns la 6 mai precizând că
primatul papal este înțeles în consens cu cele stabilite de Sinoadele ecumenice.
- La 9 martie 1865 era instituită Congregația directoare, care urma să se ocupe de
pregătirea conciliului și elaborarea celor 50 de schemata (proiecte de definiții).
- Prin enciclica Aeterni patris 1868, papa Pius IX a convocat la Vatican conciliul
general. Din cei 1050 de episcopi cu drept de vot, s-au prezentat mai puțin de 700.
- Pentru a crea mai mult spațiu discuțiilor, regulamentul prevedea ca fiecare schemata
să fie aprobată sau respinsă prin vot. Lucrările conciliului s-au derulat în congrega ții
generale, urmărind discutarea și votul provizoriu al unui proiect.
- Discuțiile s-au concentrat asupra a două scheme sau constituții dogmatice: De
Doctrina Christi și De Ecclesia.
- La discutarea schemei De Ecclesia, cardinalii Manning, Dechamps și Martin au cerut
papei să treacă pe ordinea de zi și problema infailibilității papale. Ca urmare, comisia a
adăugat capitolul despre Romanum pontificem in rebus fidei et morum definiendis
errare non pose.
- Pe parcursul discuțiilor s-a delimitat: grupul episcopilor opozanți: Ignațiu Dollinger –
demonstrează cu argumente scripturistice și patristice netemeinicia acestui demers;
istoricul Ch. J. Hefele – atrăgea atenția asupra faptului că unii papi au fost condamna ți
de sinoadele ecumenice; alți episcopi au precizat că dogma infailibilită ții desfigurează
ființa adevărată a Bisericii.
- La toate aceste reproșuri papa Pius IX a ripostat energic, afirmând: La tradizione
sono io; Io sono la Chiesa (Eu sunt tradiția, eu sunt Biserica).
- Încercând încă o dată să împiedice aprobarea dogmei, opozanții au cerut papei
asigurări că infailibilitatea nu se poate exercita decât cu acordul episcopatului,
respectiv al conciliului.

28
- În ședința 4 din 1870 a fost aprobată cea de-a doua definiție dogmatică Pastor
Aeternus, care conținea 4 capitole referitoare la dogma primatului papal și a
infailibilității papale:
1. Sf. Ap. Petru a fost investit cu calități primațiale de către Mântuitorul Iisus
Hristos;
2. Primatul Sf. Petru s-a transmis urmașilor lui pe scaunul apostolic din Roma;
3. Sunt expuse argumentele primatului;
4. Papa în materie de credință și morală este infailibil prin sine și nu prin
consensul Bisericii, iar cei care ar contrazice această definiție să fie loviți de anatemă.
- Prin definiția dogmatică Pastor Aeternus, s-a acordat papei nu numai putere supremă
în Biserica Romano-Catolică, ci și puterea spirituală de a proclama în mod infailibil
adevărul în materie de credință și morală.
- Izbucnirea războiului franco-german, oboseala participanților și căldura verii au
împiedicat continuarea lucrărilor conciliului.
- Deși pierdea puterea politică, papalitatea câștiga enorm în cea spirituală prin
proclamarea dogmelor primatului și a infailibilității.
- Respins de ortodocși și protestanți și criticat chiar de unele grupuri din interiorul
catolicismului, Conciliul I Vatican a contribuit substanțial la creșterea reputației și
autorității papei. Dacă sub aspect doctrinar și ecleziastic nu s-a schimbat nimic, ci a
fost clarificată învățătura de secole a Bisericii romane, sub aspect jurisdic țional
devenea imposibilă pentru totdeauna o reînviere a vechilor idei galicane, febroniene
etc.
- Ortodocșii au respins consecvent învățătura despre infailibilitate și primatul papal,
considerând-o un obstacol de neînvins în calea aproprierii dintre cele 2 Biserici.

29
 CONCILIUL II VATICAN

- Catolicismul a fost zguduit de cel de-al doilea război mondial. Pe căi diplomatice,
papa a reușit în 1944 să evite bombardarea centrului orașului unde erau comasate
trupele germane, fapt pentru care i-a crescut prestigiul în fața populației.
- Papa Pius XII a stârnit multe controverse privind atitudinea sa din timpul războiului.
În plus, apar schimbări în sânul catolicismului privind cultul și via ța religioasă, dar
mai ales mișcarea de adaptare a Bisericii la problemele lumii moderne
(aggiornamento) evidențiată de papa Ioan XXIII și promovată de Conciliul II
Vatican.
- Prima manifestare concretă a infailibilității papale a fost proclamarea dogmei
Înălțării Sfintei Fecioare cu trupul la cei (Asumptio corporea Beatae Mariae Virginis
in coelum) de către papa Pius XII (1950).
- În enciclica Ad Petri Cathedram din 1959 papa preciza că scopul principal al
conciliului va consta în promovarea dezvoltării credinței catolice, reînnoirea morală a
vieții creștine a credincioșilor, adaptarea disciplinei bisericești la necesitățile și
metodele timpului nostru.
- Conciliul s-a deschis oficial în 1962 în prezența papei Ioan XXIII și a peste 2500 de
episcopi și s-a închis în 1965 de papa Paul VI.
- Pe lângă episcopii catolici, Secretariatul pentru Unirea Cre știnilor a reușit să ob țină
participarea reprezentanților unor Biserici necatolice (ortodoxă, veche-catolică,
anglicană și protestantă).
- În prima sesiune s-a discutat Despre Liturghie, aprobată în 1963. S-a admis oficierea
Sfintei Liturghii în limba națională și competențe mai mari conferin țelor episcopale
naționale, pentru aprobarea formelor liturgice proprii.
- Sesiunea II a fost deschisă de noul papă Paul VI, care s-a angajat să continue direc ția
trasată de predecesorul său.
- Au fost discutate schemele: Despre Biserică, Despre ecumenism și Despre episcopat
și conducerea diocezelor. Cele mai controversate capitole din textul Despre Biserică
au fost legate de sacramentalitatea și colegialitatea episcopatului. S-au conturat 3
direcții:
1. Curentul înnoitor, majoritar, susținea că episcopii formează un colegiu în
frunte cu papa. Papa este primul dintre episcopi, dar nu deasupra lor.
2. Curentul conservator susținea că fiind imposibil de demonstrat existen ța unui
colegiu apostolic, nu există nici unul episcopal.
3. Curentul de centru recunoștea un colegiu apostolic și unul episcopal de
origine apostolică, dar afirma că activarea dreptului episcopilor de a face parte din el
aparține papei.
- Discuțiile aprinse au făcut ca schema Despre Biserică să fie reluată în sesiunea
următoare.
- În cap. III referitor la Colegialitatea episcopală și primatul papal, se afirma că
sinodul sau colegiul episcopilor deține puterea supremă și deplină în Biserică numai în

30
unire cu pontiful roman și niciodată fără el. În virtutea oficiului de vicar al lui Hristos
și de Păstor al Bisericii Universale, papa are asupra sa puterea deplină, supremă și
universală, pe care o exercită totdeauna în mod liber.
- Din aceste afirmații reiese clar accentuarea primatului papal în detrimentul
colegialității.
- În strânsă legătură cu acest raport, s-a definit infailibilitatea papei.
- Referitor la apartenența episcopilor răsăriteni neuniți cu Roma, se preciza: Acolo
unde nu există comuniune cu Roma, funcția sacramentală nu poate fi exercitată.
- Decretul despre Bisericile Orientale Catolice, emis de papa Paul VI în 1964, arată
că Bisericile particulare numite și rituri sunt supuse în egală măsură cârmuirii
pastorale a pontifului roman care, prin hotărârea divină, este urma șul Sfântului Petru
în primatul asupra Bisericii universale…
- Intercomuniunea cu Bisericile Orientale este oprită.
- Sesiunea IV s-a axat pe definitivarea și votarea textelor abordate în sesiunile
anterioare privind declarațiile Despre libertatea religioasă și Despre religiile
necreștine, precum și constituția pastorală Despre Biserica și lumea contemporană și
cea dogmatică Despre revelație.
- În cuvântarea inaugurală, papa anunța hotărârea sa de a institui Sinodul episcopilor.
Cu toate acestea, sinodul emana din bunăvoința papei și nu rezulta din structura
Bisericii, fiind inferior papei și curiei papale.
- În schema Biserica și lumea contemporană au fost abordate mai multe probleme
privind demnitatea persoanei umane, ateismul, comunitatea oamenilor, activitatea
umană în lume, demnitatea căsătoriei și a familiei, valorificarea culturii, via ța
economică și socială, comunitatea politică, promovarea păcii etc.
- În privința ateismului, care se afirma tot mai mult după cel de-al doilea război
mondial în centrul și estul Europei, se preciza că își are cauza în comportamentul
credincioșilor.
- În problema familiei, discuția s-a axat pe scopurile căsătoriei. S-a menținut în
continuare interdicția absolută a divorțului și avortului.
- Un accent deosebit s-a pus pe promovarea păcii în lume.
- Un alt document important aprobat este Apostolatul laicilor. Se recunoaște acestora,
individual sau colectiv, participarea la oficiul sacerdotal, profetic și împărătesc al lui
Hristos prin ascultare față de papă și ierarhie.
- În dezbaterea schemei Ministeriul și viața sacerdotală unii sinodali intenționau să
abordeze problema celibatului. Papa și-a impus prerogativele, declarând că nu este
oportună o dezbatere publică asupra acestei teme.
- La sesiunea festivă din 1965, papa a promulgat documentele conciliului și a anunțat
schimbarea numelui Congregației Sfântului Oficiu în Congregația pentru doctrina
credinței. În cadrul aceleași sesiuni din basilica Sfântului Petru din Roma și a unei
ceremonii religioase oficiată în biserica Sfântul Gheorghe din Fanar/Istanbul, a fost
citită concomitent Declarația comună, semnată de papa Paul VI și patriarhul
ecumenic Athenagoras I. În urma dialogului au hotărât ridicarea anatemelor rostite
reciproc la 16/24 iulie 1054.

31
- Receptarea deciziilor Conciliului II Vatican se reflectă în măsurile concrete luate de
papa Paul VI. Se observă o mai intensă colaborare cu episcopatul și o
internaționalizare a membrilor Curiei.
- În acest spirit reformator, și-au găsit loc și laicii prin integrarea în Curie a Consiliului
laicilor și a Comisiei pentru studiu Justitia et Pax.
- A fost instituit sinodul episcopilor convocat de papa Paul VI în 1967. În anul 1971 s-
a hotărât ca după vârsta de 80 de ani cardinalii să nu mai participe la alegerea papei,
colegiul electoral fiind format din 120 de membrii.
- Deschiderea ecumenică a Bisericii Romano-Catolice s-a concretizat în întâlnirile
papei Paul VI cu patriarhul ecumenic Athenagoras I la Ierusalim (1964), Istanbul
(1967) și Roma (1967), punându-se astfel bazele pregătirii dialogului teologic dintre
cele două Biserici.
- Inițiativele papei Paul VI au fost continuate de Ioan Paul II.

32