Moise şi renaşterea poporului evreu

Proorocul Moise este pomenit la începutul anului bisericesc, pe 4 septembrie, ca

dreptul care, aparţinând unui popor, vremii sale, unei epoci aspre, caracterizată prin bucurii,
împliniri alese, dar mai ales lupte, viclenie şi superstiţie, a fost şi rămâne o personalitate care
îşi transcende propriul popor, sfidează timpul şi spaţiul şi rămâne în fapt al tuturor, aşa cum
în mod obiectiv, C. F. Potter arată că: ”autoritatea lui Moise se face încă simţită, la trei mii
de ani de la moartea sa. Cuvintele sale au stat la originea legilor lumii creştine şi milioane
de oameni, care nu arată nici un sentiment religios faţă de el sau pentru Dumnezeul său,
urmează încă, în relaţiile lor sociale, vechile reguli pe care Moise le-a rostit în umbra
Sinaiului” (...); ”Altfel spus, dacă respectă cele Zece Porunci consideră că se comportă
destul de bine” (...); ”Nu facem mare caz de Moise, dar trăim sub semnul legilor lui”.1
Naşterea lui Moise se înscrie în istorie pe timpul asupririi fiilor lui Israel, în Egipt,
unde mânaţi de foametea care s-a abătut peste ţinutul Canaanului, în timpul patriarhului
Iacob, s-au strămutat, prin voia lui Dumnezeu şi au petrecut aproximativ 430 de ani. Vremea
lui Moise este cea a robiei, căci fiind cu trecere şi cu funcţii în administraţia egipteană, pe
vremea stăpânirii hiksoşilor, odată cu alungarea acestor stăpânitori străini, in anul 1.580, fiii
lui Israel vor fi robiţi pentru o lungă vreme, până la ieşirea lor din Egipt sub conducerea lui
Moise. Cu toată robia, fiii lui Israel par a se fi înmulţit îngrijorător de mult, fapt ce atrage
măsura drastică a interzicerii creşterii de prunci de parte bărbătească, dintre cei născuţi ai lor
(Ieşire 1: 22).
Tocmai atunci, într-o familie oarecare, din seminţia lui Levi (Amram şi Iochebed), s-a
născut în taină al treilea copil, după Mariam şi Aron. Şi pentru că după legea faraonului
trebuiau să-l arunce în apele Nilului, l-au ţinut o vreme, apoi au făcut cu pruncul după voia
lui Dumnezeu, care era alta decât aceea a lui faraon: ”a luat mama lui un coş de papură, l-a
uns cu catran şi cu smoală, şi punând copilul în el, l-a aşezat în păpuriş, la marginea
râului”(Ieşire 2: 3), unde fiica lui faraon obişnuia să coboare “să se scalde” (Ieşire 2: 5), iar
Mariam, care-i urmărea destinul, privea de departe.
Pe când se scălda, fiica lui faraon a auzit un scâncet ca de copil şi căutând în aceea
parte ea a zărit coşul în păpuriş şi a trimis pe roabele sale să-l aducă şi acelea aducându-l, în
clipa în care au deschis coşul, li s-a arătat înaintea ochilor un copil de toată frumuseţea şi
voinic de nu-ţi venea să-l dai pradă apelor. Şi deşi îşi zicea fiica lui faraon: ”acesta este
dintre copii evreilor” ( Ieşire 2: 6) totuşi înţelegând dragostea maternă, care l-a aşezat nu în
coşciug de ape, ci în legănel între păpuriş chiar în calea ei, l-a socotit un fiu şi un dar al
Nilului2, pentru ea însăşi, ceea tot probabil socotită stearpă, şi l-a primit ca o mamă. Şi pentru
ca să nu-i lipsească hrana cea trebuitoare, ea s-a aplecat la îngerescul glas al surorii pruncului
aflat şi a îngăduit ca acesta să fie alăptat chiar de mama lui, însă cu preţ de bani, ca pe unul
dintre egipteni. Astfel a ajuns Moise salvat şi crescut la curtea împărătească, ca un fiu de
rege.
Autorul biblic, cunoscând că tradiţia egipteană şi ebraică cerea să i se pună numele
copilului după împrejurările vieţii, ale naşterii, cât şi potrivit cu destinul său în lume, ne
spune că: “După ce a crescut copilul, doica l-a dus la fata lui Faraon şi i-a fost ca un fiu şi i-
a pus numele Moise, pentru că îşi zicea :”Din apă l-am scos!” ( Ieşire 2: 10).
Acest nume se potriveşte şi cu destinul lui Moise, acela de a scoate, prin apele Mării
Roşii, pe poporul său din robie.
De asemenea trebuie să ţinem seama şi de starea sa regească întru care a fost aşezat,
prin înfiere. Şi potrivit cu această stare, el trebuia să poarte un nume, ca şi bunicii săi. Iar
1
Potter, C. F., Fondatori de mari religii, Editura Prietenii Cărţii, Bucureşti, 1997, pag. 42-43.
2
Nilul era considerat un zeu de către egipteni, pentru că prin revărsările periodice ale apelor sale el aducea
bogăţie tuturor.
numele preponderent în Dinastia a XVIII-a din care făcea parte era de Mosis ( Ahmosis,
Tuthmosis I; II; III; IV ). Aşa se explică din trei direcţii numele de Moise.
Despre formarea sa în casa lui faraon, un sfânt părinte3 ne spune că : ”Petrecându-şi
copilăria în casa împărătească, deci primind cultura din afară, ceea ce era socotit de cei din
afară ca o pricină de slavă, el nu a voit să mai primească după o vreme a mărturisi ca mamă
pe cultivata împărăteasă, care-l înfiase, ci s-a întors la mama sa după fire şi s-a amestecat
printre cei de un neam cu el”.
Nu sosise încă vremea rânduită pentru ca să-şi slujească poporul şi credinţa. De aceea
prin unele întâmplări potrivnice lui ajunge pribeag în pământul madianiţilor şi slugă la
preotul Ietro Raguel. Ca oarecând Iacob, din slugă el devine ginere şi i se naşte primul fiu,
care prin numele său Gherşon = “am ajuns pribeag în ţară străină” (Ieşire 2: 22) explică
starea sa sufletească.
Dar aici greşea puţin, pentru că, deşi pribeag, el n-a fost niciodată singur. Dumnezeu
era cu el. Avea să-i dovedească curând, pe când în Egipt se stingea din viaţă faraonul
înrobitor Ramses II (Usermare, 1.304-1.236 î. Hr.), iar în locul lui urca pe tron fiul acestuia
Mereneptah (Baenre, 1.236-1.222, î. Hr.), cu care Moise a copilărit şi a fost, prin adopţie,
verişor, căci pe aceea vreme, în masivul Sinai, pe muntele Domnului Horeb 4, ”i s-a arătat
îngerul Domnului într-o pară de foc, ce ieşea dintr-un rug (...) rugul ardea şi nu se mistuia”
(Ieşire 3: 2). Acest rug avea caracteristicile teofaniei : era în flăcări. Ce fel de arbust era nu se
ştie precis. Textul vechi ebraic foloseşte doar în acest loc termenul de seneh, ce semnifica
boschet, tufă de spini sau rug sălbatec. S-a mai spus că ar fi vorba de o specie de azalee cu
flori de un roşu aprins, ceea ce ar explica viziunea lui Moise.5Ce fel de arbust era cel în care
s-a manifestat teofania are mai mică importanţă. De mare importanţă este mandatul, pe care
Moise îl primeşte : să conducă poporul Israel, din Egipt în Ţara Făgăduinţei (Ieşire 3: 7-22).
După scoaterea poporului din Egipt, pe când încă petreceau pe drum spre pământul
fagăduinţei, Moise primeşte tot pe acest munte “norma credinţei”.
Crescut la curtea faraonului şi format la şcoala religioasă şi de ştiinţe de la
Heliopolis6, despărţit de poporul, ideile religioase şi durerile neamului său de sânge, Moise va
primi descoperirea divină, într-un pământ pustiu şi muntos, pe culmea Horebului, în
Peninsula Sinai, de unde egiptenii se aprovizionau cu minereu de aramă de secole. În masivul
muntos, Moise credea că nu-l mai putea ajunge nici mânia egiptenilor, nici problemele grave
ale poporului său, ci putea petrece ca într-o ruptură de nivel, detaşat de toţi şi de toate, ei
bine, tocmai aici el avea să-şi complice cel mai mult existenţa.
În scurtă vreme, în acest loc pustiu, s-a întâlnit cu Yahveh, Cel ce este (Ieşire 3: 14).
Moise nu-l cunoştea prea bine. În Egipt el se confruntase cu cel puţin 73 de zei. Era greu să
crezi dintr-o dată că toţi aceia nu existau, că exista doar Yahveh. Dar Yahveh, care-l cunoştea
pe Moise şi-i ştia carenţele religioase, se descoperă ca un apropiat : ”Eu sunt Dumnezeul
tatălui tău, Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Isac şi Dumnezeul lui Iacov!” (Ieşire 3:
6). Şi Moise se lasă copleşit şi convins de puterea divină : ”Şi şi-a acoperit Moise faţa sa, că
se temea să privească pe Dumnezeu”(Ieşire 3: 6).
Au fost unii care au spus că Moise ştia foarte bine că Dumnezeul suprem pe care-L
văzuse în mijlocul flăcărilor şi pe care hotărâse să-l facă cunoscut evreilor, din Egipt, ca pe
Dumnezeu unic, şi al lor, nu era Dumnezeul străbunilor lor 7, că acest nume Yahveh este cu
totul nou. Dar nu este aşa. În episodul aducerii lui Isac spre jertfa arderii de tot, pe muntele
3
Sfântul Grigore de Nyssa, Viaţa lui Moise, în P. S. B. nr. 29/ 1982, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, pag. 25.
4
Azi “Har Karkom”, a se vedea în “Magazin”, jurnal, nr. 30 ( 2177 ), din 20 iulie, 1999, pag. 9
5
Potter, C. F., Fondatori de mari religii, pag. 64.
6
Stan, Al. şi Rus, Remus, Istoria religiilor, pag. 64.
7
Potter, C. F., Fondatori de mari religii, pag. 67-68.
Moria, Avraam foloseşte acest nume, atunci când pune nume locului în care îngerul
Domnului îi oferă, spre jertfă, un berbec în locul fiului său :”Avraam a numit locul acela
Yahve-ire, adică, Dumnezeu poartă de grijă şi de aceea se zice şi astăzi : ”În munte Domnul
se arată”(Facere 22: 14).
Yahweh şi darul lui ca bază a religiei mozaice
Yahweh este singurul Dumnezeu, Dumnezeu dintotdeauna şi al tuturor (Ieşire 3: 1-
15), dar partea lui este Israel (Isus Sirah 14: 17). Acest adevăr de credinţă l-a cunoscut
Avraam şi urmaşii săi, pe care-i aminteşte Yahweh în dialogul cu Moise pe înălţimea
Horebului (Ieşire 3: 15). Acest adevăr îl va consacra pe Moise cu puteri dumnezeieşti, iar pe
fratele său Aaron cu puteri profetice în mijlocul seminţiilor evreieşti din Egipt şi în faţa
faraonului: “Iată fac din tine un dumnezeu pentru Faraon, iar Aaron, fratele tău, îţi va fi
prooroc” (Ieşire 7: 1).
Acest adevăr este punctul de la care porneşte religia mozaică din masivul muntos al
Sinaiului.
Când va urca Moise pentru a doua oră pe acest masiv muntos, muntele nu va mai fi o
înălţime în Peninsula Sinai ca loc pustiu, ci va fi o înăţime înconjurată de cele treisprezece
seminţii ale lui Israrel, în care Moise se urcă pentru a primi din mâna lui Yahveh “norma
credinţei şi norma moralei”.
Dacă acum Moise este pregătit să se întâlnească cu Yahweh, nu-i pregătit poporul său,
de curând eliberat din Egipt. Poporul încă trăia sub deprinderile vieţii casnice şi sociale din
Egipt. Acest fapt se observă când, primind de la Yahweh tablele cu dumnezeieşti slove,
Moise se întorce la popor şi constată cu amărăciune că poporul se întorsese la ritualurile
idolatre şi, prin urmare, nu este pregătit să primească aceste table dumnezeieşti, de aceea el le
sparge, iar poporului îi dă o lecţie aspră, pedepsindu-l (Ieşire 32: 19-20).
Moise urcă încă odată, ca să primească de la Yahweh cele “Zece Porunci”, ca normă a
credinţei mozaice şi a comportamentului între oameni, în societate. Deşi nu le redefineşte, se
înţelege că este vorba de poruncile rostite de Domnul Dumnezeu înaintea lui Moise, şi care se
găsesc la: Ieşire 20: 2-17; Deuteronom 5:6-21, precum şi de poruncile, mai puţin cunoscute,
de la Ieşire 34: 14-26. Întors la popor, Moise va forma prin ele, treptat, treptat un nou popor,
poporul ales sau Israel.
Din această normă a credinţei rezultă că Israelul trebuia să se afirme ca un popor
exclusiv monoteist, nu numai în pământul Canaanului, ci în întreaga lume. Ei trebuiau să
dovedească tuturor că “Dumnezeu este unul singur şi fără egal”8.

Decalogul ca normă a credinţei (Ieşire 20: 2-11; Deuteronom 5: 6-15)

1. Eu sunt Domnul Dumnezeul tău (...) să nu ai alţi Dumnezei în afară de mine!
2. Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare (...) să nu te închini lor!
3. Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert!
4. Aduţi aminte de ziua odihnei ca să o sfinţeşti. Lucrează şase zile şi_ţi fă în acelea
toate treburile tale, iar ziua a şaptea este odihna Domnului Dumnezeului tău: să nu faci în
acea zi nici un lucru!
Decalogul ca normă a moralei (Ieşire 20: 12-17; Deuteronom 5: 16-21)
1. Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe
pământul pe care Domnul Dumnezeul tau ţi-l va da ţie!
2. Să nu ucizi!
3. Să nu fii desfrânat!
4. Să nu furi!
5. Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău!
6. Să nu doreşti casa aproapelui tău!”
8
Stan, Alexandru ~ Rus, Remus, Istoria religiilor, pag. 308.
 Dragostea faţă de Dumnezeu primează ca sentiment uman, după porunca ascultării:
“Ascultă, Israele, Domnul Dumnezeu nostru este singurul Domn. Să iubeşti pe Domnul
Dumnezeul tău, din toată inima ta, din tot sufletul tău, din toată puterea ta. Cuvintele acestea,
pe care ţi le spun eu astăzi, să le ai în inima ta şi în sufletul tău; să le sădeşti în fiii tăi şi să
vorbeşti de ele când şezi în casa ta, când mergi pe cale, când te culci şi când te scoli. Să le
legi ca semn la mână şi să le ai ca pe o tăbliţă pe fruntea ta. Să le scrii pe uşorii casei tale şi
pe porţile tale” (Deuteronom 6: 4-9).
În aceas “Decalog” se cuprinde norma credinţei şi norma moralei mozaice. Este
adevărat că, în “Decalogul” mai cunoscut nouă, această normă a moralei este delimitată în
ultimele şase porunci : cinsteşte pe tatăl tău, să nu ucizi, să nu fii desfrânat, să nu furi, să nu
pui mărturie mincinoasă şi să nu pofteşti. Nu-i mai puţin adevărat că norma moralei mozaice
nu se limitează doar la atât. Ea cuprinde cel puţin încă trei aspecte: legea talionului, legea
leviratului şi a comportamentului faţă de străini, a iubirii de Dumnezeu. Acestea sunt
implicite în decalogul de la Ieşire 20: 2-17 şi Deuteronom 5: 6-21; Deuteronom 6: 4-9.

Lăcaşul de cult, pornind de la obiceiul de a zidi din douăsprezece pietre necioplite

altar sau jertfelnic (Ieşire 20: 24-26; Iosua 4: 3, 9, 20; 3Regi 18: 31-32), Moise va construi,
după modelul care i-a fost arătat în munte (Ieşire 24: 4) şi potrivit poruncii divine un “Cort al
Mărturiei” sau al Adunării, un Tabernacol al credinţei, care va ţine vie credinţa monoteistă şi
pe popor unit, în jurul lui, secole de-a rândul (Ieşire 25; 26; 27; 28; 30; 31; 36; 37; 38; 39;
40; 1Regi 1: 3-6).
Mai târziu, în vremea regilor, acest cort va fi înlocuit cu un templu deosebit (3Regi 5;
6; 8; 1Paralipomena 9; 13; 15; 16; 17; 21; 22; 2Paralipomena 2; 3; 4; 5; 6; 7).

Sacerdoţiu
Porneşte de la nevoia de exprimare a voii lui Dumnezeu, mai întâi către faraonul din
Egipt pentru slobozirea poporului din robie (Ieşire 4: 14-16; 7: 1), iar mai apoi din nevoia de
a mijloci iertarea poporului deosebit de cârcotaş ( Numeri 14).
Pentru slujirea preoţească, în urma minunii odrăzlirii toiagului, a fost rânduită
seminţia lui Levi, din care făcea parte însuşi Moise, iar ca Mare Preot a fost rânduit Aaron,
fratele lui Moise (Numeri 17). Pentru această slujire, Aaron a fost consacrat în mod special :
”pe cap i-a pus chidarul, în partea lui de dinainte, i-a prins tăbliţa de aur, diadema
sfinţeniei, cum poruncise Domnul lui Moise ( Levitic 8: 9).
Acest sacerdoţiu va aduce jertfe : de ardere de tot (‘olah), de mâncare, de împăcare,
pentru păcat, pentru vinovăţie şi alte jertfe (Levitic 1-8); va păstra peste veacuri legea, iar
peste toate acestea întreg poporul a fost socotit “preoţie împărătească, neam sfânt”(Ieşire
23: 22).
Moise “a fost regele lui Israel”(Deuteronom 33: 5). Pentru timpul când el avea să nu
mai fie, a rânduit judecător, pentru ca poporul să aibă un conducător în lupte şi un judecător
al pricinilor lui.
Acest judecător a fost Iosua Navi : ”a chemat Moise pe Iosua şi înaintea ochilor
tuturor Israeliţilor i-a zis : ”Fii tare şi curajos, că tu vei intra cu poporul acesta în pământul
pe care Domnul S-a jurat părinţilor lui să i-l dea şi tu îl vei împărti în părţi de
moştenire”( Deuteronom 31: 7).
Tot Moise urmând tradiţiile părinţilor săi (Facere 49) încredinţează poporului
speranţa mesianică: ”prooroc, din mijlocul tău şi din fraţii tăi, ca mine, îţi va ridica Domnul
Dumnezeul tău: pe acela să-l ascultaţi! (...). Eu le voi ridica prooroc din mijlocul fraţilor lor,
cum eşti tu, şi voi pune cuvintele Mele în gura Lui şi El va grăi tot ce-i voi spune Eu. Iar cine
nu va asculta poruncile Mele, pe care Proorocul acela le va grăi în numele Meu, aceluia îi
voi cere socoteală”(Deuteronom 18: 15-19).
Ajuns la hotarul pământului făgăduit, Moise a ajuns şi la hotarele vieţii sale. El şi-a
încheiat opera. Putea deci să se stingă cu pace, convins că focul credinţei monoteiste, pe care
l-a luat din rugul de pe Horeb şi l-a predat poporului său, nu se va stinge niciodată, ci va arde
în inimile acelora şi a multor popoare.
Dumnezeu i-a oferit şi dreptul de aş scrie normele de credinţă şi morală şi toate
rânduieleile de cult şi de viaţă (Deuteronom 31:19; 33: 4) înainte de a se urca “pe şesurile
Moabului, în Muntele Nebo, pe vârful Fazga, care este în faţa Ierihonului, şi i-a arătat
Domnul tot pământul Galaad până la Dan, tot pământul lui Neftali, tot pământul lui Efraim
şi Manase şi tot pământul lui Iuda până la marea cea de la asfinţit. Partea de miazăzi a ţării,
şesul Ierihonului, cetatea Palmierilor, până la Ţoar. Şi a zis Domnul: ”Iată pământul pe
care M-am jurat lui Avraam, lui Isac şi lui Iacov, zicând : Seminţiilor tale îl voi da. Te-am
învrednicit să-l vezi cu ochii tăi; dar în el nu vei intra! ”Şi a murit Moise, robul lui
Dumnezeu, acolo, în pământul Moabului, după cuvântul Domnului; şi a fost îngropat în vale,
în pământul Moabului, în faţa Bet-Peurului, dar nimeni nu ştie mormântul lui nici până în
ziua de astăzi. Şi era Moise de o sută douăzeci de ani, când a murit; dar vederea nu-i slăbise
şi puterea nu i se împuţinase”(Deuteronom 34: 4-7).
Dacă se acceptă scrierea celor cinci cărţi ale Torei de către Moise, atunci trebuie să se
accepte şi faptul că Dumnezeu l-a învrednicit, pe acesta, să-şi scrie cu exactitate propriul
epitaf.
”Rabinii evreii afirmă cu o gravitate, care nu este lipsită de poezie, că Dumnezeu a
luat ultima răsuflare a lui Moise într-un sărut. Alţii preferă legenda antică pe care ne-a
transmis-o Iosif şi în care se spune că un nor l-a învăluit pe Moise în timp ce stătea de vorbă
pe munte cu Yahweh şi cu marele preot Eliazar şi când norul s-a risipit, profetul dispăruse”.9

Cultul iudaic 10

O sărbătoare evreiască sau un festival este o zi sau câteva zile în care evreii fac o
comemorare sfântă sau laică a unui eveniment din istoria existenţei lor. În ebraică, sărbătorile
şi zilele festive, în funcţie de natura lor, pot fi numite yom tov, adică o zi bună, în dialectul
idiş: yontif sau hag, adică festival şi taanit, adică post.
Originile sărbătorilor evreieşti stau în poruncile biblice numite miţvot, în prescripţiile
rabinice, şi în istoria Israelului modern.
Cuvântul ebraic pentru sărbătoare, însemna la început, cor de dans, denumire care
scotea în evidenţă bucuria evidentă în sărbătorile israelite.
Ca şi la alte popoare, şi la poporul israel, cel mai vechi calendar al sărbătorilor era
determinat de ciclul natural al anotimpurilor, iar specificul lor ulterior, cât priveşte obiectul şi
datarea lor mai precisă, era legat de anumite evenimente istorice memorabile, cum este în
cazul Sărbătorii Paştelui şi a Sărbătorii Azimelor, în care semnificaţia lor naturală şi
primordială a fost complet eclipsată de amintirea şi celebrarea eliberării din Egipt. De
asemenea, semnificaţia naturală a Sărbătorii Corturilor, sărbătoare de toamnă, a dispărut
aproape complet. Numai Sărbătoarea Săptămânilor sau a Primelor recolte, Cincizecimea
sau 50 de zile după Paşti, a păstrat semnificaţia originară de sărbătoare de mulţumire, de
recunoştinţă pentru recoltă. Sărbătoarea Cincizecimei se prăznuieşte la 7 săptămâni după
Paşti; Sărbătoarea Paştelui unită cu cea a Azimelor dura 7 zile. Acelaşi lucru se întâmpla şi cu
Sărbătoarea Corturilor. Marea zi a ispăşirii şi Sărbătoarea Corturilor cădeau din 2 în 2 ani în
9
Potter, C. F., Fondatori de mari religii, pag. 91-92; Joseph Flavius, Antichităţi iudaice.
10
După Jimmy Wales, Wikipedia, enciclopedia liberă; Theologisches Wörterbuch zum Alten Testament, II, 730-
744.
cea de-a şaptea lună. O trăsătură importantă a calendarului sărbătorilor evreieşti este
importanţa dată numărului de „7”. Sabatul era şi este celebrat o dată la fiecare şapte zile; luna
nouă a celei de-a şaptea luni era celebrată cu solemnitatea cea mai mare (Levitic 23: 24 şi
următoarele; Numeri 29:1-6; Neemia 8: 2-9); Anul sabatic era prăznuit la fiecare şapte ani iar
Anul jubiliar la fiecare 50 de ani (7x7).
Sărbătorile erau celebrate, de obicei, prin odihnă sau repaus şi prin vizită la templu
sau sinagogă (Ieşire 20:10; Levitic 32: 3, 31) Legea a poruncit expres că fiecare om trebuie să
apară înaintea Domnului în cele trei mari sărbători ale anului (Ieşire 23:14-17; 34: 23;
Deuteronom 16:16). Această lege devenea obligatorie începând cu cel de-al 12-lea an de viaţă
(Luca 2: 42); mai târziu însă rabinii au precizat o vârstă mai mică. Nu era suficient ca poporul
să ţină aceste zile de sărbătoare pe plan pur formal şi ritual, profeţii au avut cuvinte de
mustrare împotriva acelora care le reduceau la aceste aspecte. Marile sărbători aveau ca ţinte
spirituale întâlnirile solemne şi intense între Yahweh şi poporul său. Foarte posibil să fi
existat mul mai multe sărbători locale (Judecători 21: 21); însă de trei ori pe an, toţi fii lui
Israel trebuiau să participe la marile celebrări naţionale. Aceste trei timpuri erau ale
recunoştinţei faţă de Dumnezeu şi încorporau zile sfinte în care poporul se abţinea de la
activităţile obişnuite.
Ele sunt:
Paştele şi Sărbătoarea Azimelor (Ieşire 12:1-20; 23:15). Aceste două sărbători, care
conţineau elemente pastorale şi agricole, erau celebrate împreună în amintirea eliberării prin
Moise din Egipt (Ieşire capitolele 11-12). Sărbătorile încep în ziua a 14-a a primei luni Nisan
şi ţin o săptămână.
Shavuot (9-10 iunie 2000/ 6-7 Sivan).  Shavuot comemorează darea Torei către
evrei pe muntele Sinai. Shavuot este cunoscută ca Yom Habikkurim sau Ziua primelor fructe,
pentru că este momentul când fermierii din Israel aduc ca ofrandă la Ierusalim prima lor
recoltă. Sărbătoarea Săptămânilor sau Sărbătoarea Recoltei (Ieşire 23:16; Levitic 23:15-21).
Cunoscută mai mult cu numele de Shavuot, este celebrată 50 de zile după începutul Paştelui.
În mod esenţial, este o sărbătoare agricolă, în care sunt oferite Domnului primele roade din
recoltă.
Sărbătoarea Corturilor, Sukkot (14-21 octombrie 2000/ 15-22 Tishrei) este o
sarbatoare de opt zile, dintre care primele si ultimele doua implica stricta respectare a
regulilor religioase (Ieşire 23: 16; Levitic 23: 33-43). Este o sărbătoare de toamnă celebrată la
sfârşitul recoltei. În timpul ei se locuieşte 7 zile într-o sukkah, o locuinţă temporară, un cort
confecţionat din ramuri. Se aminteşte astfel de zilele şederii poporului în corturi în timpul
peregrinării în Pustiul Sinai (Levitic 23: 43) şi se mulţumeşte pentru recoltă. Se comemoreaza
călătoria de 40 de ani a evreilor pin deşert, perioada în care Israel nu au putut să-şi
construiască un adapost permanent. Pereţii acestei sukkah sunt în mod normal făcuţi din lemn
sau din pânză şi tavanul este făcut din crengi tăiate. Trebuie lăsate găuri între crengi pentru ca
oamenii dinăuntru să poată vedea stelele. Toate mesele trebuie mâncate în sukkah şi se spune
o binecuvantare specială. De asemenea, se binecuvantează cele patru specii: palmier, mirt,
salcie şi lămâi. Shemini Atzeret (21 octombrie 2000/ 21 Tishrei)  este a opta zi din Sukkot. În
Israel, Shemini Atzeret şi Simchat Torah sunt combinate într-o singură zi. Ele culminează cu
celebrarea mulţumirilor pe care le aducem lui Dumnezeu pentru că i-a întreţinut pe evrei în
deşert.
Celelalte sărbători erau, într-un fel sau altul, în legătură cu aceste trei mari şi solemne
sărbători.
Rosh Hashanah (30 septembrie 2000/ Tishrei 1-2) este anul nou evreiesc, marcat
încă de la început prin celebrarea marilor sărbători în cinstea Domnului. Unele dintre acestea
coincideau cu schimbarea anotimpurilor şi aminteau poporului providenţa constantă a lui
Yahweh în favoarea poporului său. Aceste timpuri speciale ofereau poporului ocazia de a
restitui Domnului ceva în semn simbolic din tot ceea ce mâna Sa milostivă a dat oamenilor
asupra cărora El binevoieşte. Alte sărbători comemorau marile evenimente ale istoriei lui
Israel, ocaziile în care Yahweh a intervenit cu puterea Sa ca să elibereze poporul din diferite
tipuri de sclavii. Toate erau zile de mare bucurie şi de împărtăşire de darurile pe care i le-a
dat bunăvoinţa divină şi, în acelaşi timp, zile în care comunitatea de credinţă se aduna cu
demnitate să ceară iertare şi purificare de păcate. Spre deosebire de celelalte sărbători
evreieşti, Rosh Hashanah este de natură foarte personală. Multe sărbători evreieşti celebrează
sau comemorează evenimente care au afectat poporul evreu la nivel naţional. În timpul
acestei sărbători, evreii reflectă asupra experienţelor din anul precedent şi îşi evaluează în
mod atent faptele bune, mai puţin bune şi cele rele. Rosh Hashanah este un moment în care se
reevaluează viata din punct de vedere etic şi religios, şi se aduc rugăciuni lui Dumnezeu
pentru iertarea faptelor nepotrivite cu legea săvârşite în anul, totodată se fac angajamente
intime de schimbare, unde este cazul, în bine în anul nou care abia incepe. Rosh Hashanah se
sărbătoreşte într-un spirit de optimism. Se mănâncă lucruri dulci care simbolizează dorinţele
pentru un an nou bun şi dulce. Cele o sută de sunete impresionante produse de suflatul din
shofar (corn de berbec) în fiecare din cele două zile de Rosh Hashanah sunt destinate să
trezească, în mod simbolic, reflecţia şi dorinţa de a deveni mai buni. Roş Hashanah, Anul
Nou evreiesc, este şi o zi de judecată în care Dumnezeu judecă fiecare persoană individual, în
funcţie de faptele ei, şi-i face un decret pentru anul următor.
Postul lui Gedaliah (2 octombrie 2000/ 3 Tishrei) e o zi de post pentru a comemora
moartea lui Gedaliah, ultimul guvernator evreu din regatul Iudeei, asasinat în 586 î. H..
Moartea lui a fost începutul unei perioade de persecuţie pentru evrei.
Yom Kippur (9 octombrie 2000/10 Tishrei) sau Ziua Ispăşirii (Levitic 16) celebrată
în cea de-a 10-a zi a celei de-a 7-a luni ca o sărbătoare anuală specială a mărturisirii şi
ispăşirii păcatelor. Este în acelaşi timp şi Ziua Răscumpărării, stabilită pentru a aduce
împăcare între oameni, şi pentru a reafirma relaţia dintre oameni şi Dumnezeu. Regretele
sincere exprimate în această zi vor răscumpăra orice greşală a oamenilor împotriva
creatorului lor. Întreaga zi este interzis să mănânci, să bei, să porţi pantofi de piele, să
foloseşti machiaj, parfum sau loţiuni, să ai relaţii sexuale şi să te speli. Ziua se încheie cu
suflatul din shofar. Se obişnuieşte ca în săptămânile de dinaintea postului să-ţi ceri iertare de
la toţi cei pe care i-ai fi putut jigni de-a lungul anului care a trecut. Yom Kippur este
considerată de evrei ca cea mai solemnă zi a anului. Tema sa centrală este ispăşirea şi
reconcilierea. Postul începe de la apusul de soare şi se încheie după căderea nopţii în ziua
următoare. Serviciul divin de Yom Kippur începe cu rugăciunea cunoscută sub numele de
Kol Nidrei, care se recită înainte de apus. Ca nume, Kol Nidrei, provine din aramaică şi
înseamnă anularea ca-ntr-un act public a tuturor jurămintelor religioase nerealizate făcute în
timpul anului precedent între o persoană şi Dumnezeu, dar nu anuleză sau eliberează orice
jurăminte făcut între oameni.
Simchat Torah (22 octombrie 2000/ 23 Tishrei) este ziua bucuriei pentru Torah,
momentul în care se termină ciclul anual al citirii Torei şi se începe citirea din nou pentru
anul următor. Încheierea citirii şi începutul citirii se fac în aceeaşi zi  pentru a arăta că nu poţi
niciodată termina de învăţat Tora. Simchat Torah este una din zilele cele mai fericite ale
iudaismului. Seara, toate  sulurile Torei sunt scoase din arcă şi sunt date membrilor marcanţi
ai congregaţiei în timp ce aceştia păşesc într-un hakafah sau circuit în jurul sinagogii. Ceilalţi
membrii ai congregaţiei dansează şi cântă în timp ce se străbate acest circuit. Când grupul
ajunge înapoi la arcă, un nou grup are onoarea de a ţine sulurile Torei. În cursul serii se fac
şapte hakafah. Dimineţa, toţi sunt chemaţi să binecuvinteze Tora. Cele mai multe congregaţii
se împart în grupuri mai mici pentru rugăciuni în scopul de a face loc la cât mai mulţi
oameni. Se îndeplinesc alte sapte hakafah, într-o atmosferă de bucurie.
 Chanukah (21-29 decembrie 2000/ 25 Kislev - 2 Tevet).  În prima seară se aprinde o
lumânare şi se adaugă câte una în fiecare din cele opt seri. Chanukah e praznicul rededicării
Templului din Ierusalim din 167 î. H., din vremea macabeilor şi comemorează şi victoria lor
impotriva grecilor şi a evreilor elenişti. Sărbătoarea dedicării, celebra purificarea Templului
după profanarea pe care a suferit-o din partea lui Antioh Epifanul în anul 168 î. H. (Ioan 10:
22). Pentru a rededica Templul în întregime, macabeii au fost nevoiţi să reaprindă menora cu
ulei pur de măsline, dar grecii îl contaminaseră în întregime. Macabeii au găsit în sfârşit o
singură sticlă, dar aceasta nu ar fi ajuns decât pentru o zi. A avut însă loc un miracol şi uleiul
a rezistat de-a lungul celor opt zile necesare pentru a produce ulei proaspăt. Prin tradiţie,
oamenii se joacă cu titirezi cu patru fete, numiţi dreidles. Se mănâncă mâncăruri prăjite, ca de
exemplu chifteluţe de cartofi sau lotkes, gogoşi cu jeleu sau safganiot, datorită asociaţiei
miracolului de Chanukah cu uleiul. În cea de-a zecea zi de Tevet (5 ianuarie 2001/ 10 Tevet)
este o zi de post care comemoreaza inceputul atacului babilonienilor asupra Ierusalimului
(sec. 6 i.e.n.). In statul Israel, Kaddish (rugaciunea evreieasca pentru morti) se recita in
aceasta zi pentru oamenii carora nu li se cunoaste ziua decesului.
Tu B'Shevat (8 februarie 2001/ 15 Shevat) este anul nou al pomilor. Se obişnuieşte să
se mănânce din cele şapte specii care cresc în Israel: grâu, secară, struguri, smochine,
curmale, rodii şi măsline şi se plantează pomi.
Tisha B'Av (10 august 2000/ 9 Av). Tisha B'Av este o zi de post care comemorează
distrugerea primului şi a celui de-al doilea Templu sfânt din Ierusalim, precum şi alte tragedii
ale evreilor.
Alte sărbători, care nu sunt menţionate în legile ebraice.
Una dintre ele este Purim, care comemora eliberarea evreilor de planul ucigaş al lui
Aman (Estera capitolul 9).
O altă sărbătoare, instituită mulţi ani mai târziu, era Şabat, cea de-a 7-a zi, în care
toate muncile erau absolut interzise iar oferta zilnică de sacrificii era dublată. Sabatu amintea
desăvârşirea operei de creaţie făptuită de Yahweh (Ieşire 20: 11), eliberarea din Egipt
(Deuteronom 5: 15) ca şi trebuinţa naturală a omului de a se odihni şi mai ales de a-şi
tempera relaţia cu ceea ce era doar creat (Ieşire 23:12). După exil normele observării
Sabatului au devenit şi mai rigide (Neemia 13: 15-22) şi au constituit una din trăsăturile
caracteristice ale Iudaismului.
Luna nouă, deseori menţionată împreună cu Sabatul (Isaia 1:13), era caracterizată de
sacrificii specifice (Numeri 28:11-15) şi de sunetul trâmbiţelor (Numeri10:10). În timpurile
mai vechi era însoţită şi de banchete speciale şi de sacrificii familiale (1 Samuel 20: 5, 24),
uneori, pe timpul celebrării ei erau consultaţi şi profeţii (2 Regi 4: 23). Cu ocazia Lunii noi
din luna a 7-a era celebrată o sărbătoare a trâmbiţelor specială (Numeri 29:1).
Anul sabatic în care pământul era lăsat să se odihnească la fiecare 7 ani odată
(Levitic 25: 1-7), îar odată la 50 de ani (7x7) era Anul jubiliar (Levitic 25: 8-34): în acel an
pământurile ipotecate erau restituite proprietarilor lor dinainte, iar sclavii (cel puţin cei evrei)
erau eliberaţi.
Lag B’Omer este cea de-a 33-a zi de când se număra Omer. Este o sărbătoare veselă
care povesteşte faptele rabinului Akiva, ale rabinului Shimon bar Yochai şi Bar Kochba în
încercarea lor de a câstiga independenţa şi suveranitatea evreilor din Israel faţă de romani. Se
obişnuieşte să se facă focuri de tabară şi să se cânte.
Yom Hashoa este Ziua Memorială a Holocaustului, cănd evreii îşi amintesc de
milioanele de oameni ucişi în Holocaust. În Israel, o sirenă sună timp de două minute la ora
11; atunci toată lumea se opreşte din lucru şi păstrează un moment de linişte.
 Cosmologia mozaică11

Lumea a fost creată în timp, după o anumită ordine, şi toate ale ei au un anume scop.
Mai întâi a fost creată lumea cerească, înteligibilă, apoi a fost creată lumea sensibilă. Între
acestea nu există separaţie, cu toate că ele se pot delimita. Aşa se descoperă, fără egal în
textele cosmogonice prin Moise.
Lumea nevăzută a îngerilor
Cuvintele « la început a creat Dumnezeu cerul » semnifică lumea nevăzută a
îngerilor.12 Această lume a îngerilor e nevăzută şi a fost creată cu mult înainte de crearea
cerului înstelat, la a cărui facere îngerii au lăudat pe Domnul: “Când s-au făcut stelele,
lăudatu-M-au cu glas mare toţi îngerii Mei” (Iov 38: 7).
Îngerii au fost creaţi din nimic. Dumnezeu i-a adus la lumină doar prin voinţa,
bunătatea, iubirea şi puterea Sa. Îngerii sunt fiinţe spirituale fără de trupuri sau cu o natură ca
“para de foc” (Psalmul 103 : 4), dar fiinţe care au facultăţi îngereşti de raţiune, voinţă şi
simţire şi pot lua, la porunca lui Dumnezeu, aspect omenesc (Facere 18 : 16). Ei locuiesc în
cer, adică în locuri uşoare, sus, dar pot fi şi pe pământ, însă nu în acelaşi timp, fiind
circumcişi în timp şi-n spaţiu.
Îngerii vorbesc între ei fără de cuvinte nemateriale, în grai spiritual îngeresc, dar prin
lucrarea lui Dumnezeu glasul lor se poate înţelege în grai omenesc, ca de exemplu, cântarea
îngerească de la naşterea Domnului.13
Ei au deplina libertate, dobândită prin stăruinţa în bine, de unde nu mai pot să cadă,
sfinţenia lor nu este însă ca cea a Duhului Sfânt, ci e primită de la Duhul Sfânt prin harul ce-i
luminează.
Au o cunoaştere mai desăvârşită decât a oamenilor, dar mărginită faţă de atotştiinţa lui
Dumnezeu (Psalmul 8).
Rolul lor este de a fi vestitorii, printre oameni, a voii lui Dumnezeu, de a sluji lui
Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor, de unde şi numele lor de “înger” ce înseamnă
vestitor, de exemplu Arhanghelul Gavriil vesteşte Fecioarei Maria bucuria mântuirii. 14 De
asemenea fiecare om îşi are îngerul său păzitor.
Numărul îngerilor este neştiut de oameni.15
Texte care dovedesc existenţa şi lucrarea îngerilor
După scoaterea din Rai a primilor oameni, îngerii păzeau drumul spre Pomul Vieţii:
“Şi l-a izgonit pe Adam şi l-a aşezat în faţa raiului Edenului; şi heruvimi a pus, şi sabia de
pară vâlvăietoare să păzească drumul către Pomul vieţii” (Facere 3: 24).

11
Cosmologia vechitestamentară, ca expresie a revelaţiei pe care Moise a avut-o, este preluată şi în creştinism.
Moise n-a participat la facerea lumii dar, prin descoperire dumnezeiască, el descrie facerea întregului univers ca
şi cum ar fi de faţă la această lucrare exclusiv dumnezeiască.
12
În scrierea paulină noutestamentară o cunoaştem, în parte, pe nume : “scaune, domnii, începătorii” (Coloseni
1 : 16).
13
Luca 2: 10-14.
14
Luca 1 : 26-38.
15
Sfântul Dionisie Pseudo Areopagitul i-a stratificat în grupe de trei ori trei astfel: Serafimi, Heruvimi, Tronuri;
Domnii, Puteri, Stăpânii; Începătorii, Arhangheli şi Îngeri. Creştinismul mărturiseşte că pe lângă aceşti îngeri
mai există şi o grupă de îngeri, numiţi diavoli, ca îngeri căzuţi din starea de bine, căzuţi în starea de păcat faţă de
Dumnezeu Tatăl, o stare care se arată ca ură faţă de creaţia cea bună a lui Dumnezeu. Numele lor era iniţial
Luciferieni, ca îngeri ai luminii, dar prin păcatul egoismului şi al mândriei au căzut din starea de har în starea de
păcat, şi deci răutate, devenind demoni sau fii ai întunerecului, după întunerecul cel mai din afară (Iuda 1 : 6), în
care Dumnezeu i-a izgonit de la faţa Sa, întunerec unde vor petrece până la judecata din urmă, când vor fi
arncaţi în iezerul de foc. Ei ispitesc pe oameni, caută să-i abată de la bine la rău, să-i înghită în răutate (1 Petru
5 : 8), de unde sunt numiţi “ucigători de oameni” (Ioan 8 : 44), dar se subliniază că nu pot face nimic fără
îngăduinţa lui Dumnezeu, nici măcar în animale să intre nu pot fără această îngăduinţă (Iov capitolul 1 şi Matei
8 : 31-32).
 Îngerul Domnului i se arătase lui la Agar, pe care stăpâna sa Sarai, femeia lui
Avraam, o alungase: “Şi îngerul Domnului a găsit-o la un izvor de apă în pustiu, la izvorul
de lângă calea ce duce spre Şur. Şi i-a zis îngerul Domnului: Agar, slujnica Saraii, de unde
vii şi unde te duci? Iar ea a răspuns: Fug de la faţa Saraii, stăpâna mea. Şi îngerul
Domnului i-a zis: Întoarce-te la stăpâna ta şi supune-te sub mâinile ei ! Şi i-a mai zis îngerul
Domnului: Atât de mult îi voi înmulţi pe urmaşii tăi, încât nu vor putea fi număraţi din
pricina numărului. Şi i-a zis îngerul Domnului: Iată, tu ai zămislit şi vei naşte un fiu şi-i vei
pune numele Ismael, pentru că Domnul ţi-a auzit necazul” (Facere 16: 7-11).
Agar, roaba egipteancă, este mângâiată şi încurajată de un înger: “Şi Dumnezeu a
auzit glasul copilului de acolo unde era, şi îngerul lui Dumnezeu a chemat-o din cer pe Agar
şi a zis: Ce e, Agar? Nu-ţi fie teamă, fiindcă Dumnezeu a auzit glasul copilului din locul
unde este!” (Facere 21: 17).
Patriarhii vechitestamentari s-au făcut vrednici de arătările îngerilor. Avraam a
găzduit doi trimişi dumnezeieşti şi pe Fiul lui Dumnezeu, care a venit cu aceştia sub chip de
înger: “Domnul i S-a arătat (lui Avraam) la stejarul Mamvri, pe când el şedea în pragul
cortului său sub zăduful amiezei. Şi ridicându-şi el ochii, s-a uitat; şi iată, trei Oameni îi
stăteau în faţă; şi de cum I-a văzut, a alergat din pragul cortului său în întâmpinarea Lor şi
s-a închinat până la pământ” (Facere 18: 1-2).
Îngerii s-au arătat şi lui Lot cu ocazia nelegiuirilor şi a nimicirii Sodomei: “Cei doi
îngeri au ajuns la Sodoma spre seară; iar Lot şedea la poarta Sodomei. Şi văzându-I, Lot s-a
ridicat să-I întâmpine şi s-a plecat cu faţa până la pământ” (Facere 19: 1). Iar în revărsatul
zorilor, îl zoreau îngerii pe Lot, zicând: “Scoală, ia-ţi femeia şi pe cele două fete ale tale pe
care le ai (aici) şi ieşi, ca nu cumva să pieri odată cu nelegiuirile cetăţii”! Cum însă el
zăbovea, “îngerii l-au apucat de mână, pe el şi pe femeia lui şi pe cele două fete ale lui,
Domnul având milă de el” (Facere 19: 15-16).
Avraam este împiedicat de un înger de a-l aduce ca jertfă pe fiul său, Isaac: “Atunci
îngerul Domnului a strigat către el din cer şi a zis: Avraame, Avraame! El a zis:Iată-mă!
(Ingerul) a zis: Să nu-ţi ridici mâna asupra băiatului, nici să-i faci vreun rău, căci acu ştiu
că te temi de Dumnezeu şi de dragul Meu nu l-ai cruţat nici pe fiul tău cel iubit!” (Facere 22:
11-12).
Avraam îl pune pe slujitorul Eliazar, cel mai bătrân al casei sale, să jure că îi va lua
femeie fiului său Isaac din ţara unde s-a născut el şi la nedumerirea acestuia, privind locul în
care e trimis, Avraam îi răspunde că va fi ghidat de un înger al Domnului: “El îl va trimite pe
îngerul Său înaintea ta, şi de acolo îi vei lua tu femeie fiului meu” (Facere 24: 7).
În scara din vis, Iacob a văzut îngerii lui Dumnezeu, ca simbol de comunicare între
cer şi pământ, care se suiau şi se pogorau pe ea, iar la capătul acesteia, în vârf, stătea
Dumnezeu: “Şi a avut un vis. Iată, o scară era sprijinită pe pământ, al cărei vârf atingea
cerul, iar îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se coborau pe ea. Şi iată că Domnul stătea drept
în vârful ei şi a zis: “Nu-ţi fie teamă! Eu sunt Domnul, Dumnezeul lui Avraam, părintele tău,
şi Dumnezeul lui Isaac” (Facere 28: 12-13).
Când Iacob a plecat de la unchiul său Laban, îşi relatează visul Rahelei şi Liei, vis în
care un înger al Domnului i-a grăit: “Iacobe! Şi eu am răspuns: Ce este? Zis-a El: Ridică-ţi
ochii şi vezi: toţi ţapii şi berbecii care sar pe capre şi pe oi sunt vărgaţi şi bălţaţi şi cenuşii;
căci eu am văzut tot ce ţi-a făcut ţie Laban” (Facere 31: 11-12).
Îngerii i s-au arătat lui Iacob şi în locul numit Mahanaim: “Iar Iacob s-a dus în
drumul său. Şi cătând el cu ochii, a văzut oştirea lui Dumnezeu adunată-ntr-o tabără; şi
îngerii lui Dumnezeu i-au ieşit în întâmpinare. Şi dacă i-a văzut Iacob, a zis: Asta-i tabăra
lui Dumnezeu! Şi i-a pus acelui loc numele Mahanaim, adică Două tabere” (Facere 32: 1-2).
Moise, în timp ce păştea oile pe Muntele Horeb, a fost chemat de Dumnezeu într-o
pară de foc din mijlocul unui rug şi-n chip de Înger, pentru a-i fi accesibil, “îngerul
Domnului i s-a arătat într-o pară de foc din mijlocul unui rug; şi (Moise) a băgat de seamă
că rugul ardea, dar nu se mistuia” (Ieşire 3: 1-3).
Când israeliţii erau urmăriţi de egipteni la trecerea prin Marea Roşie, un înger îi
însoţea, ca o protecţie ocrotitoare a lui Dumnezeu: ”Atunci îngerul lui Dumnezeu, care
mergea înaintea taberei fiilor lui Israel, s-a mutat şi mergea în urma lor; şi s-a mutat şi
stâlpul norului de dinaintea lor şi le-a stat în urmă” (Ieşire 14: 19).
Un înger i-a însoţit pe fiii lui Israel în pustie şi i-a călăuzit pe pământul făgăduinţei:
“Iată, Eu îl trimit pe îngerul Meu înaintea feţei tale, ca să te păzească pe cale, să te ducă-n
ţara pe care ţi-am gătit-o” (Ieşire 23: 20).
Aproape de Ierihon, în Ghilgal, i se descoperă lui Iosua voievodul oştilor Domnului:
“Şi a fost atunci când Iosua era la Ierihon, s-a uitat cu ochii săi şi a văzut un om stând în
faţa lui, având în mână o sabie goală. Şi, apropiindu-se Iosua, i-a zis: Eşti de-al nostru, sau
dintre duşmanii noştri? Iar acela i-a zis: Eu sunt voievodul oştilor Domnului; acum am
venit...Iar Iosua a căzut cu faţa la pământ şi i-a zis: Stăpâne, ce-i porunceşti robului tău?”
(Iosua 5: 13-14).
Ghedeon şi ceilalţi judecători ai lui Israel au îndeplinit poruncile Domnului prin
călăuzirea îngerilor lui Dumnezeu: “Dar îngerul Domnului s-a întors spre el şi i-a zis: Du-te
cu această putere pe care o ai, şi-l vei mântui pe Israel din mâna lui Madian! Iată, Eu te-am
trimis!” (Judecători 6: 14).
Îngerul Domnului i se arată şi femeii lui Manoe, care era stearpă şi îi dă vestea că va
zămisli şi va naşte un fiu: “Dar îngerul Domnului i s-a arătat femeii şi i-a zis: Iată, tu eşti
stearpă şi n-ai născut, dar vei zămisli şi vei naşte un fiu” (Judecători 13: 3).
Fiind ameninţat, Ilie a fugit pe Muntele Horeb şi acolo a fost hrănit de un înger: “Şi s-
a culcat şi a adormit acolo, sub copac. Şi, iată, Cineva S-a atins de el şi i-a zis: Scoală-te şi
mănâncă! Iar îngerul Domnului s-a întors şi l-a atins din nou şi i-a zis: Scoală-te şi te
hrăneşte, că lungă îţi este calea!” (3 Regi 19: 5-7).
Ilie Tesviteanul este cel care este sfătuit de îngerul Domnului, să iasă în întâmpinarea
solilor lui Ohozia, regele Samariei: “Atunci îngerul Domnului a grăit către Ilie Tesviteanul,
zicând: Ridică-te şi ieşi în întâmpinarea solilor lui Ohozia, regele Samariei şi spune-le:
-Oare de aceea mergeţi voi să-l întrebaţi pe Baal-Zebub, dumnezeul Ecronului, că nu este
Dumnezeu în Israel?” (4 Regi 1: 3).
La rugămintea fierbinte a celui de-al treilea căpitan, de a-i cruţa viaţa lui şi a celor
cincizeci de oameni ai lui, Ilie este sfătuit de înger astfel: “Atunci îngerul Domnului a grăit
către Ilie, zicând: Coboară-te cu el, nu-ţi fie teamă de ei! Iar Ilie s-a sculat şi s-a coborât cu
el la rege” (4 Regi 1: 15).
David laudă şi cinsteşte numele Domnului, care este mai presus de ceruri, raportându-
l cu modestie pe om la Marea Creaţie şi fiind mai prejos de îngeri: “Micşoratu-l-ai pentru-o
clipă mai prejos de îngeri, cu slavă şi cu cinste l-ai încununat şi l-ai pus peste lucrul
mâinilor Tale, pe toate le-ai supus sub picioarele lui” (Psalmul 8: 5-6).
Când David şi-a schimbat înfăţişarea în faţa lui Ahimelec şi i s-a dat drumul şi a
plecat, el îl laudă şi îl binecuvântează pe Domnul, spunând: “Ingerul Domnului îşi va pune
tabăra împrejurul celor ce se tem de El, şi El îi va izbăvi” (Psalmul 33: 7).
Tot într-o cântare de laudă, David afirmă că “îngerilor Săi le va porunci pentru tine
ca să te păzească în toate căile tale; pe mâini te vor înălţa, ca nu cumva piciorul tău să ţi-l
izbeşti de piatră” (Psalmul 90: 11-12).
La chemarea lui Dumnezeu, Isaia vede cerurile deschise şi pe Dumnezeu stând pe un
tron înalt, iar pe serafimi şezând împrejurul Său şi cântând un imn de slavă Domnului:
“Serafimi şedeau împrejurul Său; fiecare avea câte şase aripi: cu două îşi acopereau faţa,
cu două îşi acopereau picioarele şi cu două zburau. Şi strigau unul către altul şi ziceau:
Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Atotţiitorul, plin e tot pământul de slava Sa!” (Isaia 6: 2-3).
 Pe când evreii se aflau în robia babilonică, trei tineri evrei au fost trimişi într-un
cuptor încins, pentru că au refuzat să jertfească idolilor, dar a apărut un chip de înger în
mijlocul văpaiei, ocrotindu-i de dogoarea flăcărilor: “Şi a zis regele: Eu văd acum patru
oameni dezlegaţi, mergând prin mijlocul focului fără ca ceva să-i vatăme; iar chipul celui
de-al patrulea este asemenea Fiului lui Dumnezeu!” (Daniel 3; 25).
Când profetul Daniel se afla în groapa cu lei, a fost păzit de cruzimea leilor de un
înger: “Dumnezeul meu l-a trimis pe îngerul Său şi a închis gurile leilor, iar ei nu m-au
sfâşiat: că întru mine s-a aflat dreptate faţă de El. Dar nici faţă de tine, o rege, greşeală n-
am făcut” (Daniel 6: 23).
Arhanghelul Mihail este descoperit profetului Daniel de către îngerul Gavriil, într-o
vedenie; a apărut pentru a-i comunica profetului unele prevestiri nefavorabile neamului:
“Dar voievodul regatului Perşilor mi-a stat împotrivă timp de douăzeci şi una de zile; când,
iată, Mihail, unul din voievozii fruntaşi, a venit să mă ajute; şi l-am lăsat acolo, cu voievodul
regatului Perşilor” (Daniel 10: 13).
În prima vedenie a sa, în care Zaharia vede călăreţi, îngerul îi prezintă: “Şi am zis: Ce
sunt aceştia, Doamne? Iar îngerul care vorbea întru mine mi-a zis: Îţi voi arăta ce sunt
acestea. Şi a răspuns bărbatul care stătea între munţi şi mi-a zis: Aceştia sunt cei pe care
Domnul i-a trimis să dea ocol pământului. Iar ei i-au răspuns îngerului Domnului care
stătea între munţi, şi i-au zis: Am dat ocol pământului întreg şi, iată, tot pământul e locuit şi
se odihneşte” (Zaharia 1: 9-11).
Profetului Zaharia i se arată marele preot Iosua, de către Domnul, stând în faţa
îngerului Domnului, care-i mărturiseşte lui Iosua: “Aşa grăieşte Domnul Atotţiitorul: Dacă
vei umbla în căile Mele şi vei păzi poruncile Mele, atunci tu vei cârmui casa Mea; şi dacă-Mi
vei păzi curtea, atunci Îţi voi da oameni care să umble prin mijlocul acestora care stau aici”
(Zaharia 3: 6).
Tobie se pregăteşte pentru a porni la drum spre Media şi este însoţit de îngerul Rafael,
fără a avea însă conştiinţa provenienţei acestuia, conştiinţă care capătă relief în intuiţia tatălui
său, Tobit: “Tobie a ieşit să caute pe cineva care cunoaşte bine drumul, ca să meargă cu el
în Media. Aşadar, a ieşit şi l-a aflat pe Rafael- îngerul care-i mergea înainte-, dar nu şi-a dat
seama că acesta este un înger al lui Dumnezeu” (Tobit 5: 4).
Îngerul Rafael îşi recunoaşte însă, în cele din urmă, identitatea: “Eu sunt Rafael, unul
din cei şapte îngeri care aduc şi duc înaintea slavei Domnului.” Atunci amândoi s-au
tulburat şi au căzut cu faţa la pământ şi s-au înspăimântat. Dar el le-a zis: Nu vă temeţi! Pace
vouă! Binecuvântaţi-L în veci pe Dumnezeu! Cât despre mine, atâta vreme cât am fost cu voi,
nu de bunăvoia mea am fost cu voi, ci din voia lui Dumnezeu; în toate zilele binecuvântaţi-L
şi cântaţi-I laude!” (Tobit 12: 15-18).
Într-o scrisoare, Ieremia le face cunoscut celor ce aveau să fie duşi robi în Babilon, de
către regele babilonienilor, ceea ce îi fusese lui poruncit de Dumnezeu, pomenind de prezenţa
protectoare a îngerului Mihail ,,marele voievod”, patronul fiilor lui Israel: “ci ziceţi în inima
voastră: Ţie, Doamne, trebuie să ne închinăm! Căci îngerul Meu e cu voi; el este cel ce va
avea grijă de vieţile voastre” (Epistola lui Ieremia 6).
În fragmentul “Bel şi Balaurul” se pomeneşte de profetul Avacum, care trăia în
Iudeea şi căruia i-a apărut un înger al Domnului, în timp ce ducea mâncare secerătorilor.
Acest înger îl sfătuieşte să ducă mâncarea în Babilon, la Daniel, care se afla în groapa leilor:
“Iar un înger al Domnului a zis către Avacum: Prânzul pe care îl ai, du-l în Babilon, la
Daniel, care se află în groapa leilor.” Dar Avacum a zis: Doamne, eu niciodată n-am văzut
Babilonul şi nici nu ştiu unde se află groapa. Atunci îngerul Domnului l-a prins de creştet şi,
ţinându-l de păr, în repeziciunea duhului său, l-a aşezat în Babilon, deasupra gropii. Şi s-a
sculat Daniel şi a mâncat; iar îngerul Domnului l-a dus de îndată pe Avacum acolo de unde-l
luase” (Bel şi balaurul: 34-39).
 Macabeul, cere ajutor de la Dumnezeu, să-i trimită un înger, pentru a-i învinge în
luptă pe Nicanor şi oamenii lui: “Şi, rugându-se, a zis aşa: Stăpâne, Tu l-ai trimis pe îngerul
Tău în vremea lui Iezechia, regele Iudeii, şi el a nimicit ca la o sută optzeci şi cinci de mii din
oastea lui Senaherib; stăpâne al cerului, trimite şi acum înaintea noastră un înger bun, care
să semene groaza şi cutremurul, în aşa fel încât, prin măreţia braţului Tău, loviţi să fie de
spaimă cei ce năvălesc cu blasfemii împotriva poporului Tău celui sfânt! Şi aşa a încheiat”
(2 Macabei 15: 22-24).
La trecerea în timpul sacru al Noului Testament, îngerii ocrotesc pe Fiul lui
Dumnezeu întrupat în sânul fecioarei şi apoi născut în mediul ostil al regatului lui Irod
Idumeul. Când Iosif, nevoind s-o dea în vileag pe Maria că are în pântece de la Duhul Sfânt şi
vrând s-o lase pe ascuns, un înger i s-a arătat în vis, zicându-i: “Iosife, fiul lui David, nu te
teme s-o iei pe Maria drept femeia ta , fiindcă ceea ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul
Sfân” (Matei 1: 20). Îngerul Domnului i se arătă în vis lui Iosif, zicându-i să ia Pruncul şi pe
Maica Sa şi să fugă în Egipt, pentru a-L feri de Irod care îl căuta să-L omoare: “Iar după ce
au plecat magii, iată îngerul Domnului i se arătă în vis lui Iosif, zicând: “Scoală-te, ia
Pruncul şi pe Maica Sa şi fugi în Egipt şi stai acolo până când îţi voi spune eu, fiindcă Irod
vrea să caute Pruncul ca să-L omoare” (Matei 2: 13). Ingerul Domnului i se arătă în vis lui
Iosif şi în Egipt, după moartea lui Irod, zicându-i: “Scoală-te, ia Pruncul şi pe Maica Sa şi
mergi în ţara lui Israel, căci au murit cei ce căutau să ia viaţa Pruncului” (Matei 2: 20).

Lumea văzută
Lumea văzută înseamnă întregul cosmos observabil ca frumuseţe creată treptat,
treptat, începând cu: apele primordiale, lumina lucrurilor, aerul sau tăria cerului văzut, uscatul
şi apele, ierburile de pe uscat şi din ape, luminătorii cerului sau bolta cerească, cerul înstelat,
peştii şi păsările, animalele de tot felul şi omul (Facere 1 şi 2 , Psalmul 103 : 1-17).
Istorisirea creaţiei după Cartea Facere 1: 1-2, 4 se reia în poezia Psalmului 103:
“Doamne, Dumnezeul meu, măritu-Te-ai foarte! Într-u strălucire şi în mare podoabă Te-ai
îmbrăcat; Cel ce Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină; Cel ce întinzi cerul ca un cort; Cel
ce acoperi cu apele cele mai de deasupra ale lui; Cel ce pui norii suirea Ta; Cel ce umbli
peste aripile vânturilor; Cel ce faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale pară de foc; Cel
ce ai întemeiat pământul pe întărirea lui şi nu se va clătina în veacul veacului. Adâncul ca o
haină este îmbrăcămintea lui; peste munţi vor sta ape; de certarea Ta vor fugi, şi de glasul
Tău se vor înfricoşa. Se suie munţi şi se coboară văi în locul în care le-ai întemeiat pe ele.
Hotar ai pus, pe care nu-l vor trece şi nici nu se vor întoarce ca să acopere pământul. Cel ce
întinzi izvoarele în văi, prin mijlocul munţilor vor trece ape; adăpa-se-vor toate fiarele
câmpului, asinii sălbatici setea îşi vor potoli. Peste acelea păsările cerului vor locui; din
mijlocul stâncilor vor da glas. Cel ce adăpi munţii din cele mai de deasupra ale Tale, din
rodul lucrurilor Tale se va sătura pământul. Cel ce răsai iarbă dobitoacelor şi verdeaţă spre
slujba oamenilor; […]Făcut-ai luna spre vremi, soarele şi-a cunoscut apusul său. Pus-ai
întuneric şi s-a făcut noapte[…]Ieşi-va omul la lucrul său şi la lucrarea lui până seara. Cât
sau mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut! Umplutu-s-a pământul de
zidirea Ta”.
Aici, împărţirea în zile nu este păstrată, actele creaţiei sunt în general aceleaşi,
adăugându-se, în versetele 27-35, o proslăvire a chipului minunat în care Dumnezeu conduce
creaţia Sa, astfel încât ea devine un monument al slavei lui Dumnezeu.16
Că Dumnezeu este creatorul cerului şi al pământului, cel care a chemat lumea la fiinţă
din nefiinţă, numai prin cuvântul Său cel creator, arată 17 şi alţi Psalmii: „El a vorbit şi s-a
16
Athanase Negoiţă, Gândirea feniciană în texte, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, pag. 68.
17
A se vedea şi locurile: 120: 2; 123: 8; 133: 3, cf. Gheoghe Băbuţ, Dumnezeieştile dogme ale credinţei,
Editura Pelerinul român, Oradea, 2001, pag. 207.
făcut, el a poruncit şi s-a zidit „ (Psalmul 32: 9); “Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit
şi cu duhul gurii Lui toată puterea lor” (Psalmul 32: 6); “Ale Tale sunt cerurile şi al Tău este
pământul; lumea şi plinirea ei Tu le-ai întemeiat. Miazănoapte şi miazăzi Tu ai zidit”
(Psalmul 88: 12-13); “A Ta este ziua şi a Ta este noaptea, Tu ai întărit lumina şi soarele. Tu
ai întărit toate marginile pământului; vara şi primăvara Tu le-ai zidit” (Psalmul 73: 17, 18 şi
103: 19-20).
Profeţii îl arată pe Dumnezeu ca pe creatorul cel atotputernic al cerului şi al
pământului, Yahveh este cel care a întemeiat universul, împodobind cerul cu stelele cele
numeroase, care nu se împiedică una pe alta. El a creat apele şi uscatul, mările şi oceanele,
munţii şi văile; plantele, peştii, animalele şi păsările, toate sunt sunt făpturile Sale.
Toate câte există, fie nevăzute, fie văzute, au chemate la viaţă de Dumnezeu
Creatorul din nimic18: “Doamne Savaot, Dumnezeul lui Israel, Care stai pe heruvimi, numai
Tu singur eşti Dumnezeu al tuturor regatelor de pe pământ. Tu ai făcut cerul şi pământul”
(Isaia 37: 16); “Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu, care a făcut cerurile şi le-a întins, care a
întins pământul şi cele de pe el, care a dat suflare celor ce-l locuiesc şi suflet celor ce merg
pe el” (Psalmul 42: 5); “Eu am făcut pământul şi pe om şi vieţuitoarele cele de pe faţa
pământului cu puterea Mea cea mare şi cu braţul Meu cel puternic şi l-am dat cui am vrut”
(Ieremia 27: 5); “Mâna Mea a întemeiat pământul şi dreapta Mea a desfăşurat cerurile”
(Isaia 48: 13).
Irineu Mihălcescu apropie descrierea cosmogonică a lui Moise de unele scenarii pe
care le găsim în civilizaţiile ancestrale ale Orientului.19
Despre forma pământului Psalmii 74: 4; şi 103: 5; Iov 9: 6; şi 38: 6; arată că
pământul are ţâţâni şi stâlpi; Psalmii 24: 2; şi 135: 6; că pământul este întemeiat pe ocean ori
se clatină în haos (Iov 26: 7); că pământul are patru laturi (Isaia 11: 2).20

Aşteptarea unui mântuitor este redată în textele profetice pentru că ele arată
descoperiri dumnezeieşti ca realităţi ce se vor petrece în viitor. Cea dintâi descoperire
dumnezeiască ca profeţie mesianică este rostită de însuşi Dumnezeu către şarpe, la izgonirea
Evei din Rai: “Duşmănie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta
îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul” (Facere 3: 15). În această profeţie, Mesia
apare ca urmaş al femeii.
Că se va naşte din femeie arată şi profetul Isaia: “Iată fecioara va lua în pântece şi va
naşte fiu şi vor pune numele Lui Emanuel” (Isaia 7: 14).
Că se va naşte din seminţia lui Avraam, din Casa lui David arată profetul Valaam şi
Miheia: “ Îl văd, dar acum încă nu este; îl privesc, dar nu de aproape; o stea răsare din Iacov;
un toiag se ridică din Israel”(Numerii 24: 17); “Şi tu Betleeme, Efrata, deşi mic între miile
lui Iuda, din tine va ieşi Stăpânitor peste Israel, iar obârşia Lui este dintru început, din zilele
veşniciei” (Miheia 5: 1).
Timpul în care se va naşte este îndepărtat: “Şaptezeci de săptămâni sunt hotărâte
pentru poporul tău şi pentru cetatea ta cea sfântă până ce fărădelegea va trece peste margini şi
se va pecetlui păcatul şi se va ispăşi nelegiuirea, până ce dreptatea cea veşnică va veni,
vedenia şi proorocia se vor pecetlui şi se va unge Sfântul Sfinţilor” (Daniel 9: 24).
Despre jertfa cea nevinovată a lui Iisus arată acelaşi daniel: “Cel-Uns va pieri fără să
se găsească vreo vină în El, iar poporul unui domn va veni şi va dărâma cetatea şi templu. Şi
sfârşitul cetăţii va veni prin potopul mâniei lui Dumnezeu şi până la capăt va fi război-
prăpădul cel hotărât” (Daniel 9: 26).

18
Athanase Negoiţă, Gândirea feniciană în texte, pag. 69.
19
I. Mihălcescu, Dogmatica pentru seminarii, Ediţia a IV, Bucureşti, 1988, pag. 122.
20
Athanase Negoiţă, Gândirea feniciană în texte, pag. 70.
 Despre aceeaşi jertfă nevinovată arată şi profetul Isaia: “A fost pus lângă cei
fărădelege şi cu cei făcători de rele, după moartea Lui, cu toate că nu săvârşise nici o
nedreptate şi nici înşelăciune nu fusese în gura Lui ... Dreptul, Sluga Mea, va îndrepta pe
mulţi, şi fărădelegile lor Le va lua asupra Sa”. (Isaia 53: 9-11).

Cronică:
Avraam şi urmaşi săi în Canaan şi Egipt
2.100 î.Hr., peste Sumer şi Akkad domneşte regele din Ur.21
2.004 î. Hr., clătinat de revolta oraşului Mari, Sumerul este invadat de amoriţi şi cade sub
loviturile elamiţilor.
Are loc chemarea lui Avraam. Avraam face parte din familia princiară a Dinastiei a III-a din
Ur. La invazia amoriţilor, această familie: Terah, Avraam, Nahor, Haran, se strămută în
părţile nord-mesopotamiene, în sus pe râul Eufrat, în Ţinutul Haran (Facere 11: 27-32).
1950 î. Hr., Avraam se strămută în Canaan, mai întâi în zona Sichem, apoi mai la răsărit, între
Betel şi Hai, iar după o vreme s-a coborât cu turmele spre miazăzi.
1900 î. Hr., familia lui Avraam este pentru o vreme în Egipt, unde Sarra, soţia lui Avraam, va
fi primită printre reginele lui faraon (Facere 12: 10-20), şi întrocându-se în Canaan, “bogat în
vite, în argint şi în aur” (Facere 13: 2) s-a aşezat în Hebron (Facere 13: 18). Aici el va fi
numit, de canaaniţi, Avram Evreul (Facere 14: 13). Mai pe urmă îl găsim sădind o dumbravă
la Beer-Şeba (Facere 21: 33).
1.900 - 1760 î. Hr., Avraam şi urmaşii săi trăiesc în pământul Canaanului.
1760 - 1290 î. Hr., Iacob, fii săi şi urmaşi lor trăiesc pentru 430 de ani în Egipt, în Ţinutul
Goşen (Ramses) (Facere 47: 11).

Constituirea poporului evreu şi aşezarea lui în Ţara Făgăduinţei

1.290-1.250 î. Hr., Seminţiile evreilor, în număr de 13, perigrinează prin Peninsula Sinai.
1.250 î. Hr., evreii ajung din nou în Canaan, şi învingând pe regii, preiau tot Canaanul ca pe o
Ţară a Făgăduinţei, rânduită lor de Dumnezeu.
1.250-1.020 î. Hr., este vremea judecătorilor, timp în care se cristealizează etnic şi se
pregătesc să se constituie în regat unic.
1.230 î. Hr., numele de Israel apare pentru prima dată pe o stelă a faraonului egiptean
Merneptah.
Regatele evreeşti
1.020 î. Hr., evreii se constituie în regat unic, condus de Saul, din familia lui Beniamin.
1.000 î. Hr., îşi începe domnia regele David. Regatul lui Israel cunoaşte apogeul întinderii
sale teritoriale.
965 – 928 î. Hr., domneşte Solomon, regele înţelept, care va ridica primul templu de zid,
minune a vremii.
926 î. Hr., Regatul se divide în Israel şi Iudeea.
722 î. Hr., asirienii invadează Regatul lui Israel.
587 î. Hr., babilonienii distrug oraşul Ierusalim şi duc în robie pe majoritatea locuitorilor din
Regatul Iudeea.
538 î. Hr., evreii iudei se reîntorc din robia babilonică şi reclădesc templul, oraşul Ierusalim
şi Regatul Iudeea.
332 î. Hr., se consemnează campania lui Alexaandru Macedon.
323 - 200 î. Hr., Israel este inclus în Regatul Lagid (Ptolemeic elenistic).
200 î. Hr., Antioh IV anexează Israelul în Regatul Seleucid; se interzice practicarea religiei în
numele lui Iahveh.
21
În cadrul dinastiei I-a din Ur, în jurul anului 2450 se consemnează numele regelui ELULU; în cadrul celei de-
a II-a dinastie, în jurul anului 2350 se consemnează numele regelui ELILI al II-lea.
167 î. Hr., Matatia din Modein, din familia Hasmoneilor sau Macabeilor, declanşează o
răscoală populară.
167-129 î. Hr., răscoala este continuată de fiii lui Matatia: Iuda, Ionatan şi Simeon.
129 î. Hr., Ioan Hircan I, fiul lui Simeon, dobândeşte recunoaşterea deplinei independenţe de
stat a Iudeei.
63 î. Hr., Iudeea este încorporată în Provincia romană Siria, dar are o autonomie limitată.
37 – 4 î. Hr., regele idumeu Irod cel Mare este rege clientelor şi peste Iudeea.
4 î. Hr. Se naşte în Iudeea, la Betleem, Iisus Hristos, Fiul lui Iosif, din seminţia lui David,
Fiul Mariei, din seminţia lui Levi, ceata preoţească a lui Abia, Fiul lui Dumnezeu întrupat
pentru răscumpărarea întregului neam omenesc din robia păcatului strămoşesc, a păcatelor şi
a morţii, pentru nădejdea învierii şi a vieţii veşnice.

Bibliografie:
Daniel Constantin, Scripta aramaica, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980.
Daniel, Constantin, Civilizaţia feniciană, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1978.
De Vaux, R., Histoire ancienne d’Israel, I.
Eliade, Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol., Editura Universitas, Chişinău,
1992, traducerea Cezar Baltag.
Fericitul Augustin, Patrologia greacă, colecţia Migne, XXXV, col. 2096.
Harden, Donald, The Phoenicians, London, 1962.
Harris, Z. S., Grammar of the Phoenician Language, Philadelpphia, 1936. Friedrich, J.,
Phonizisch-Punische Grammatik, Romae, 1951.
Laertios, Diogene, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, Editura Academiei, Bucureşti,
1963, traducere de C. I. Balmuş.
Negoiţă, Athanasie, Gândirea feniciană în texte, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1979.
Oldenburg, Ulf, The Conflict between El and Baal in Canaanite Religion.
Potter, C. F. “Fondatori de mari religii”, Editura Prietenii Cărţii, Bucureşti, 1997.
Sf. Grigore de Nyssa “Viaţa lui Moise”, în P. S. B. nr. 29/ 1982, trad. Stăniloae, Dumitru ~
Buga, Ioan.
Stan, Al. şi Remus Rus, Istoria religiilor, Editura Institutului Biblic şi de misiune al B. O. R.
Bucureşti, 1991.
Tăbliţele de argilă, traducere Constantin Daniel şi Ioan Acsan, Edit. Minerva, Bucureşti,
1981.
Toynbee, Arnold J., Study of History, Oxford University Press, 1956, vol. I.
Vasilescu, Emilian, Istoria religiilor”, Editura Inst. Biblic, Bucureşti, 1975.
W. Gesenius, Scripturae linguaeque Phoeniciae Monumenta, Lipsiae, II.