ERMINEUTICA BIBLICĂ

Noţiuni generale.

Termenul ,, erminein ,, înseamnă a explia (a interpreta).

Ermineutica biblică se împarte în :

- ermineutică biblică generală (care priveşte cărţile Sfintei Scripturi în

ansamblu);

- ermineutică biblică specială ( priveşte o carte a Sfintei Scripturi);

Scopul acesteia este mijlocirea cunoaşterii ale adevărurilor din Sf. Scriptură.

Def: Ermineutica biblică este disciplina teologică ce oferă regulile de

interpretare a textului Sf. Scripturi.

Necesitatea este legată de existenţa în textele Sf. Scripturi a unor pasaje şi texte
cu anevoie de înţeles ( II Petru 3,16).

Sfinţii Părinţi recomandă pe lângă studiu şi viaţă curată şi nevoia unei călăuze
înţelepte în exegeza Sf. Scripturi. Tot ei subliniază faptul că pentru mântuirea
sufletului conţinutul Sf. Scripturi este vital.

Necesitatea e legată şi de faptul că vechimea cărţilor Sf. Scripturi este mai mare
de două mii de ani. Asta înseamnă că limbile în care au fost scrise, contextul
social şi religios precum şi persoana şi expresiile specifice modului lor de a
gândi sunt importante şi relevante pentru exegeza Sf. Scripturi.

Un al motiv pentru care ermineutica biblică este importantă şi necesară este

legat de caracterul figurativ dar şi de caracterul lor revelat.

Rolul ermineuticii biblice este legat de necesitatea de a depista şi evita erorile şi

greşelile.

ÎMPĂRŢIREA:

Euristica parte a ermineuticii biblice care se ocupă cu regulile necesare găsirii

sensului textului scripturistic.

Proforistica care se ocupă cu regulile necesare expunerii sensului textului

scripturistic.

Noematica se ocupă cu teoria sensurilor din Sf. Scriptură.

INTERPRETARE. INTERPRET ŞI CALITĂŢILE INTREPRETULUI.

Interpretarea se referă la pătrunderea înţelesului textului şi este de mai multe

feluri:

- Propriu – zisă / Exegetică, în care se rezumă la sensul propriu – zis dat de

autor.
- Amestecată care are caracter omiletic/ catehetic sau apologetic.
- verbală în care se referă la sensul cuvântului şi relaţia dintre ele
- Reală în care se referă la cuprinsul general al textului.
- Populară care implică explicaţii simple adevărate unor persoane cu nivel
mai puţin pretenţios.
- Ştiinţifică aceasta adresându-se unor persoane cu un nivel cultural elitist.

Limita interpretării: această limită vizează sensul voit de autor fără aprecieri cu
privire la obiectivitatea şi actualitatea textului.

Interpretul şi calităţile lui:

1. Capacitatea intelecutuală care vine din pregătire şi studiu dar şi din trăire.
2. Interpretarea morală pentru o interpretarea adecvată a textului Sf.
Scripturi este nevoie: I. de o cunoaştere minimă a limbilor în care s-au
scris aceste texte, adică ebraică, aramaică şi greacă. II.Este nevoie de
cunoaşterea izvoarelor textului biblic. III. Este nevoie de cunoaşterea
arheologiei biblice, care aduce repere geografice de tradiţii s-au alte
caracteristici specifice destinatarilor cărţilor Sf. Scripturi. IV. Nevoie de
cunoaştere a vieţii Bisericii.

Interpretul trebuie să de-a dovadă de următoarele însuşiri morale: SMERENIA,

EVLAVIA, ŞTIINŢA( iubirea lui Dumnezeu şi a aproapelui),
TĂRIA(ataşamentul de cele veşnice), SFATUL MILOSTIVIRII(zel pentru
iubirea aproapelui), CURĂŢIA INIMII, ÎNŢELEPCIUNEA şi RUGĂCIUNEA.

Sfântul Irineu spune că interpretul Sf. Scripturi trebuie să aibă o judecată

sănătoasă şi dreptă, o inimă pioasă şi înţelegătoare de adevăr.

Origen spune despre interpret că trebuie să fie sfânt cu trupul şi cu duhul

 NOEMATICA

Teoria sensurilor Sfintei Scripturi

Sensul este ideea, gândirea s-au concepţia cuiva exteriorizată prin intermediul
gestionărilor, simbolurilor cuvintelor s-au a textului scris.

Sensul Sf. Scripturi se referă la adevărurile pe care Sf. Duh şi autorii inspiraţi le-
au trimis oamenilor prin intermediul limbajului prin comunicarea lor obişnuită.

I. Sensul literal istoric se referă la sensul prim al literei, conform cu

regulile gramaticale sinctatice şi logice: ,,Dacă voieşte cineva să vină
după Mine,,.

Sensul literal istoric este de două feluri:

1. Sensul literal propriu în care cuvintele s-au expresiile sunt folosite cu

sensul lor obişnuit, aici se disting mai multe figuri de stil şi producere
literală.
- Emfaza se referă la accentuarea afectivă a cuvintelor pentru a sublinia
sensul lor obişnuit.
- Hiperbola care vizează exagerarea intenţionată a caracteristicilor unei
fiinţe s-au a unui obiect.
- Litota o figură de stil pentru a exprima contrariul celor
exprimate( afirmate)
- Ironia se referă la expresii folosite sub formă de glumă pentru a exprima
contrariul.
- Elipsa este o figură de stil ce constă în omiterea intenţionată a unei
cuvinte.
- Comparaţia este o figură de stil prin care se alătură doi s-au mai mulţi
termeni pentru a evidenţia asemănări s-au deosebiri.

2. Sensul literal figurat se referă la cuvinte s-au expresiile ce nu sunt folosite

cu semnificaţia lor obişnuită.
- Sinecdoca e un procedeu literal prin care unui cuvânt i se dă un înţeles
mai larg decât cel pe care îl are în mod obişnuit.
- Metonimia se referă la înlocuirea unor cuvinte s-au termeni cu altele într-
un raport logic.
- Metafora este procedeul ştiinţific prin care se înlocuieşte un termen
propriu cu unul figurat.
- Alegoria este o metaforă continuă foarte dezvoltată ce se poate întinde de
la câteva faze la o carte întreagă.
 - Parabola este o istorisire fictivă, dar aplicabilă la normele vieţii
omeneşti.
- Fabula este o povestire alegorică ce exprimă prin intermediul unor
simboluri, învăţăturii s-au principii morale.
- Ghicitoarea este o alegorie bazată pe comparaţii subtile.
- Gnomul este o sentinţă scurtă, ce reprezintă o cugetare morală s-au un
sfert practic.
- Simbolul este un obiect o imagine sau o acţiune care evocă, prin analogie
altceva decât este el.

II. Sensul tipic se referă la persoanje, evenimente acţiuni sau o realitate

istorică cu caracter profetic, reprezentat fiind ridicat la seminficaţia lui
deosebită prin lucrarea Sfântului Duh.

Exemplu.

Persoane ca Avraam sau Melchisedec îl prefigurează pe Mântuitorul Hristos.

Lucruri ca mana din pustie sau şarpele de aramă, prefigurau mielul pascal.

Tipul este o realitate prin care în mod tainic se transmit adevăruri mai înalte.

! Prezenţa tipului în Sfânta Scriptură .

În Vechiul Testament numeroasele profeţii mesianice conturează o imagine

foarte completă depre Mesia. Tot în Vechiul Testament marile evenimenete ca
eliberarea din Robia Egipteană sau trecerea prin Marea Roşie, prefigurează
evenimente ce se vor împlini prin Întruparea Mântuitorului Iisus Hristos.

În Noul Testament, Mântuitorul mărturiseşte. El Înseşi rolul său de plinitor al

Legii(Matei 5,17). Un astfel de exemplu este momentul în care Hristos răspunde
ucenicilor, Sfântul Ioan Botezătorul ,, Spuneţi lui Ioan cele ce auziţi şi vedeţi:
orbii îşi capătă vedrea şi şchipoii umblă, leproşii se curăţesc şi surzii aud,
morţii înviază şi săracilor li se binevesteşte ,, (Matei 11, 4-5). Aici Mântuitorul
răspunde cu cuvintele proorocului Isaia, capitolul 29, versetul 18-19 şi capitolul
35 versetul 5.

Tot în Noul Testament Evanghelistul Matei afirmă că lucrarea Mântuitorului

Iisus Hristos este o împlinirea a Scripturilor Vechiului Testament (Matei 1,22).
De asemenea, Sfântul Pavel le socoteşte pe cele două soţii ale lui Avraam ca
reprezentând cele două testamente.

Sfântul Iustin Martirul şi Filozoful în lucrarea ,,Dialogul cu iudeul Trifon ,,

spune că multe din cele prescrise de Moise sunt tipuri ale acelor ce trebuiau să
se întâmple în Hristos.

Clement Alexandrinul îl consideră pe Isaac a fi tipul Mântuitoruluie se aduce ca

Jertfă.

Sfinţii Părinţi subliniază adesea şi faptul că Sfânta Liturghie este o recapitulare a

vieţii pământeşti a Mântuitorului.

Se poate concluziona că sensul tipic se referă la semnificaţia deosebită pe care

anumite pers. acţiuni sau precepte o primesc de la Sfântul Duh în economia
mântuirii.

Sensul tipic poate fi:

-propriu

-impropriu

-profetic

-alegoric

-moral

EURISTICA

Este o parte a ermineuticii biblice care se ocupă cu regulile necesare pentru

descoperirea sensului textului biblic.

Ea este:
1) Generală (literară), aceasta ocupându-se cu regulile ştiinţifice de aflare a
sensului unui text literar.

2) Specială (dogmatică), ocupându-se cu normele şi cu regulile speciale,

teologice, necesare descoperirii aceluiaşi sens.
Euristica generală analizează relaţiile dintre gândurile şi expresiile ei într-o
anumită epocă ţinând cont de limbajul şi limba folosită, contextul şi scopul
textului.

În fiecare epocă între gândire şi exprimarile ei a existat o anumită relaţie.

Semnificaţia de bază a cuvintelor putând primi un alt sens în funcţie de epocă
sau context. În acest sens trebuie subliniat faptul că limba este semnificativ de
dezvoltat, economică , istorică şi culturală a societăţii.

Din acest motiv anumite sensuri ale unor cuvinte dispar în alte epoci făcând lor
unor sensuri mai noi conforme cu treansformările epocii respective.

Un alt aspect important este faptul că unele cuvinte au o circulaţie limitată la un

anumit loc (regionalisme) cu sens specific acestuia. De asemenea sensul
cuvintelor este influenţat de concepţiile religioase ale unui popor sau ale unei
comunităţi, acelaşi cuvânt putând avea nuanţe sau sensuri diferite în funcţie de
contextul religios în care e folosit.

Limbajul biblic este un bun exemplu, în acest sens. Autorii inspiraţi de Sf. Duh
au transmis Revelaţia Dumnezeiască într-o formă de gândire şi a limbilor
cunoscute destinatarilor . Aşa se explică faptul că, deşi cei mai mulţi dintre
autori erau evrei, Sf. Scriptură a fost scrisă în aramaică, ebraică şi greacă. La
fiecare dintre autori se pot observa influenţe s-au particularităţi în exprimare.

În limba Sfintei Scripturi descoperim prezenţa multor ebraisme ca:

neamurile(păgâni), fraţi(rudenii), inimă(minte), vas(trup), a ridica mâinile(a te
ruga), a strânge mâinile(a înceta rugăciunea).

Alături de ebraisme în limbajul Sfintei Scripturi întâlnim şi rabinisme ca:

Sfântul lui Dumnezeu, mângâierea lui Israel, a se naşte de sus.

Alături de acestea întâlnim şi asamaisme: a lega şi a dezlega.

Grecisme: ,, a răspunde ,, -a lua cuvântul.

De asemenea şi învăţătura creştină şi-a pus amprenta asupra limbii Noului

Testament, multe cuvinte primind sens creştin: ,,apostol,, - trimisul lui
Hristos, ,,evanghelie,, - vestea cea bună a lui Hristos sau ,,Euharistia,, care se
referă la Sfânta Împărtăşanie.
IZVOARELE PRINCIPALE ŞI SECUNDARE PENTRU CUNOAŞTEREA
SENSULUI LIMBAJULUI BIBLIC

1. Directe sunt chiar cărţile V.T. şi N.T. , acestora adăugându-se

Septuaginta şi alte traduceri greceşti, scrierile Sf. Părinţi şi a Părinţilor
Apostolici sau scrierile lui Filon şi Iosif Flaviu, contemporan cu
apariţia creştinismului.

Nu mai puţin important sunt scrierile apocrife ale V.T. şi N.T. precum
şi scrierile unor autori păgâni.

2. Indirecte acestea cuprind traduceri după originalul grec, cele mai

importante fiind Vulgata (traducere latină), şi Pesito (traducere siriacă).
Se adaugă şi traducerile targumim, în aramaică pentru evreii care nu
cunoşteau ebraica.

Între izvoarele secundare se numără şi mijloacele lingvistice ca:

- Etimologia , ramură a lingvisticii ce se ocupă cu istoria, originea şi

evoluţia sensului cuvintelor.

- Analogia limbii, procedeeu lingvistic ce compară două s-au mai multe

cuvinte pentru a lămuri sensul gramatical al unui cuvânt.

- Dialectele sau limbile înrudite, care prin rădăciniile comune ale

cuvântului pot contribui la lămurirea sensului cuvântului.

CONTEXTUL.

Este un mijloc de investigaţie a sensului Sfintei Scripturi. El reprezintă relaţia

existentă între ideile unui text, dar şi raportul logic dintre acestea şi părţile
care-l preced sau îl urmează.

Sfântul Ioan Hrisostom spune: ,, Nu trebuie să rostim la întâmplare cuvintele

Sfintei Scripturi. Nu trebuie sa le scoatem din contextul lor, nici să le
desprindem de legătura dintre ele, nici să le lăsăm lipsite de ajutorul
cuvântului ce le urmează sau le preced,, .

Contextul poate fii:

 1. Extern – se referă la modul în care autorul şi-a organizat materialul ce
doreşte să-l expună. Acesta poate fi istoric, real, tematic, sau sistematic.

2. Intern – se referă la modul în care s-au născut ideile, dar şi la logica

expunerii lor în text.

- Logic – se referă la raporturile ce se stabilesc între părţile unei propoziţii

sau ideile unui text.

- Psihologic – se referă la asocierea unor idei pentru dezvoltarea unui

context nou sau a unor idei.

- Profetic – se referă la viziunile profetice ce depăşesc limitele de timp şi

spaţiu.

Pentru cunoaşterea contextului erminetatul trebuie să realizeze o lectură atentă a

pericopei; să stabilească ideea principală, pe cele secundare, scopul şi raportul
dintre ele.

Este important de stabilit intenţia autorului şi semnificaţia cuvintelor şi este

interzisă scoaterea din context a unor fragmente pentru a fi interpretate izolat.

Acele texte din Sf. Scriptură care folosesc cuvinte şi expresii asemănătoare sau
tratează lucruri şi subiecte înrudite se numesc locuri paralele. În acest sens există
un paralelism verbal care se referă la o asemănare privitoare la cuvinte şi
expresii, la construcţia lexicală şi gramaticală a textulu; un paralelism istoricce
se referă la texte cu un conţinut asemănător; există şi un paralelism didacic
referitor la texte cu acelaşi conţinut doctrinar.

EURISTICA SPECIALĂ (DOGMATICĂ ŞI TEOLOGICĂ)

Pentru descoperirea textului revelat este nevoie pe lângă regulile ştiinţifice şi de

norme teologice.

I. Sfânta Tradiţie ca interpretă a Sfintei Scripturi.

Sfânta Tradiţie este în esenţă viaţa bisericii în Hristos şi în acelaşi timp

mediul în care s-a format şi s-a fixat în scris Sfânta Scriptură.
 În epoca primară a Bisericii, lecturile liturgice din Sf. Scriptură erau urmate
de tâlcuirea lor pentru aceasta se apela la tradiţie, la Predania Apostolică , la
contextul Scripturii.

Sfinţii Părinţi au continuat interpretarea Sf. Scripturi, în acest mod făcând

apel la Tradiţia Apostolică. Sfântul Epifanie de Salamina spune că: ,, Sfinţii
apostoli ne-au transmis unele prin Scriptură iar altele prin Tradiţie,, .

Preluarea şi predarea Tradiţiei apostolică în interpretarea Sf. Scripturi se

făcea în acord cu nevoile pastorale ale timpului sau cu diferite împrejurări în
forme diferite de exprimare şi predare.

Rolul esenţial al Sfintei Tradiţi în interpretarea sensului textului biblic este

subliniat şi de Sfântul Vasile cel Mare. ,, Printre învăţăturile şi definiţile
dogmatice păstrate în Biserică se menţin unele din cele ce le-am primit în
scris şi altele pe care le-am primit transmise în mod tainic, din Tradiţia
Apostolică,,. Ambele au aceeaşi autoritate pentru evlavie.

Interpretarea Sf. Scripturi trebuie să se facă în sensul Tradiţiei fără a se vorbi

de o eventuală supremaţie a uneia dintre ele.

II. Biserica şi rolul ei de păstrătoare şi tâlcuitoare a Sfintei Scripturi.

Scriptura, Tradiţia şi Biserica constituie pentru credincios o unitate ce

exclude ideea superiorităţii vreuneia între detrimentul altora.

Această unitate este susţinută de lucrarea Sf. Duh. Biserica este cea care în
primele secole a ales din literatura religioasă cărţile inspirate care reprezintă
cuvântul autentic a lui Dumnezeu . Această alegere s-a făcut sub inspiraţia
Sfântului Duh.

Biserica nu a fost doar păstrătoare a scripturilor ci şi interpreta lor autorizată.

Sfântul Irineu afirmă că : ,, Scripturile sunt păstrate în trasmitere fidelă, nimic nu

este adăugat nimic nu este omis. Aici esle sunt proclamate nefalsificat şi sunt
explicate legitim, cu băgare de seamă fără pericol şi cu frică de Dumnezeu,, .

În Biserică trebuie să se actualizeze şi să se interpreteze Sfânta Scriptură în viaţa

ei prin Sfânta Liturghie şi prin Sfânta Tradiţie. Acolo unde se binevesteşte
Scriptura este şi Biserica şi acolo unde este Biserică se binevesteşte şi Cuvântul
lui Dumnezeu.
 III. Sfinţii Părinţi şi rolul lor în interpretarea Sfintei Scripturi.

Sfinţii Părinţi au interpretat Sfânta Scriptură fără a urmări să pună în evidenţă

opinia lor şi au făcut-o din poziţia de moştenitori ai tradiţiei apostolice.

Astfel explicarea şi propovăduirea Scripturii este făcută de Sfinţii Părinţi în

consens cu conţinutul primit de la Sdinţii Apostoli dar şi cu ceea ce crede
Biserica Universală.

Aceasta se traduce prin principiul ermineutic ,,quod ubique, quod semper, quod
ab emnibus creditum est,,

Foarte important pentru autoritatea Sfinţilor Părinţi în interpretarea Sfintei

Scripturi este faptul că unii dintre ei au trăit în epoca apostolică şi
postapostolică.

Un astfel de exemplu este Sfântul Irineu care în sec. II spune că: ,, Sfântul Ioan
ucenicul Domnului a scris o evanghelie în timpul şederii lui în Efes,,. El deţinea
informaţii de la Sfântul Policarp care a avut lefături cu Sfântul Ioan. În condiţiile
în care evanghelia a patra nu este implicat autorul, mărturia Sfântului Irineu
devine foarte importantă.

Interpretarea făcută de Sfinţii Părinţi este obligatorie la textele dogmatice s-au

cu valenţe morale.