PREDICĂ LA DUMINICA A VII-A DUPĂ RUSALII

Iubiţi fraţi în Hristos, ne aflăm în Duminica a şaptea după Rusalii, zi în care Biserica ne pune în faţă
minunea vindecării a doi orbi şi a unui mut îndrăcit, după ce mai înainte Mântuitorul tămăduise şi pe
paraliticul din Capernaum. Aşadar, Mântuitorul se afla în acelaşi Capernaum, înconjurat de oameni
dornici să-I asculte cuvântul şi să vadă vreo faptă minunată - pentru unii dintre ei nu să-i întărească în
credinţă, ci doar din curiozitate şi gâlceavă. Şi iată-L pe Mântuitorul ieşind din casa în care tămăduise pe
paralitic. În urma Mântuitorului, „doi orbi se ţineau după El şi strigau: Miluieşte-ne pe noi, Fiul lui David”
(Matei 9, 27). Nu ştim dacă cei doi infirmi erau orbi din naştere sau aveau această meteahnă de pe
parcursul vieţii. Dar ceea ce ştim şi afirmăm cu certitudine este că cei doi orbi se apropiau de Mântuitorul
cu ochii inimii, deschişi şi luminaţi de credinţă. Şi aceasta o spun pentru că, în vreme ce majoritatea
semenilor lor vedeau fizic, cu ochii sufletului rămâneau orbiţi datorită necredinţei şi împietririi inimii lor.
De aceea, supărat pe orbirea spirituală a iudeilor, care în zadar cereau semne şi minuni, Mântuitorul le
reproşa: „De n-aţi fi văzut minunile pe care le-am făcut, păcat nu aţi avea. Dar acum nu (mai puteţi să)
aveţi cuvânt de apărare”.

Aşadar, cei doi orbi se apropie de Mântuitorul cu ochii inimii deschişi, şi aşa încep a striga către
Dânsul, cerându-I milă: „Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-ne!” (Matei 9, 27). Şi acum începe un scurt dialog
între Mântuitorul şi cei doi orbi: „Credeţi că pot să fac aceasta (să vă redau vederea fizică)? - întreabă
Mântuitorul. Da Doamne, I-au răspuns ei.” Atunci El S-a atins de ochii lor şi a zis: „După credinţa voastră
fie vouă!” (Matei 9, 28-29). Şi îndată „S-au deschis ochii lor” şi au început să vadă (Matei 9, 30). Era un
fel de verificare a credinţei ce-o aveau, pentru că dacă n-ar fi crezut, ochii lor nu s-ar fi deschis. După
această minune, continuă Evanghelia, cei doi fiind tămăduiţi, au plecat, vestindu-L pe Mântuitorul şi
minunea aceasta, „în tot ţinutul acela” Şi urmează, apoi, încă o minune relatată de Evanghelia acestei zile:
tămăduirea unui „mut, având demon” (Matei 9, 32). Pentru că „fiind scos demonul, mutul a grăit” (Matei
9, 33). Relatarea evanghelică a acestei zile se încheie cu reacţia celor prezenţi: a celor mai mulţi care se
„minunau”, spunând: „Niciodată nu s-a arătat aşa ceva în Israel (nu s-a văzut o asemenea minune)”
(Matei 9, 33); dar şi a câtorva farisei, care din invidie nu făceau altceva decât să-L calomnieze pe
Mântuitorul şi să spună: „Cu domnul demonilor scoate pe demoni” (Matei 9, 34).
 Iubiţi fraţi, cât de grea este orbirea fizică, dar cu atât mai mult cea spirituală, a inimii, întunecată de
necredinţă. Şi acum, gândiţi-vă că fiecare dintre noi avem şansa nespus de mare de-a-L întâlni sau
reîntâlni pe Hristos, în lungul drum al vieţii noastre. Îl putem descoperi mai întâi, în semenii noştri care ne
cer ajutorul, în momentele grele sau „împrejurările concrete ale vieţii” - cum spune Sfântul Maxim
Mărturisitorul. Trebuie să ne punem întrebarea: Îl recunoaştem sau nu pe Hristos?!

Apoi, Evanghelia acestei zile ne prezintă, destul de subtil, legătura strânsă dintre vedere şi vorbire,
respectiv orbire şi muţenie. Pentru că cei doi orbi abia după ce primesc vederea încep să-L vestească pe
Hristos. Această legătură se reflectă în fiecare dintre noi, chiar dacă de cele mai multe ori nu suntem în
stare să observăm aceasta. Dumnezeu ne-a lăsat acest simţ al vederii; nu numai pentru a privi şi observa
în jurul nostru, ci şi pentru a ne vedea mai întâi propriile slăbiciuni şi păcate. Aceasta o spun pentru că de
cele mai multe ori suntem obişnuiţi să avem în faţă „grija” pentru păcatele altora, spre care suntem
„aplecaţi” şi tentaţi să vedem şi de fiecare dată să criticăm, să judecăm, să arătăm cu degetul. Cât
priveşte propriile păcate, nu numai că nu vrem să le vedem, dar le şi ţinem ascunse, fără a avea tăria de a
le mărturisi în Spovedanie. Un astfel de om este mut în ceea ce priveşte păcatele sale şi foarte „grijuliu”
cu păcatele altora. După cum spune o vorbă din bătrâni, că „fiecare om poartă în spate două desage: în
desaga din spate, fiind propriile păcate adunate în viaţă care apasă greu în conştiinţă, devenind de
nesuportat - şi cu toate acestea nu şi le vede; iar în desaga din faţă, păcatele altora, care oricât de mici ar
fi, omul se găseşte să fie cel mai aspru judecător. De aceea, ori de câte ori vedem păcatele semenilor,
suntem tentaţi să-i judecăm şi apoi să-i clevetim. Mici şi mari, de toate vârstele, bărbaţi şi femei,
aparţinând tuturor categoriilor sociale, toţi clevetesc. În casă, pe drum, la serviciu şi, în general, în toate
ungherele societăţii, părând a fi o preocupare nevinovată, ba chiar normală şi la ordinea zilei. „Nicio plagă
nu-i atât de răspândită ca patima clevetirii. Ea vorbeşte toate limbile, toate dialectele... ”, astfel o descrie
un scriitor apusean.

De fapt, ce înseamnă a cleveti? Înseamnă a defăima, a ponegri, a da pe faţă scăderile ce ţin de

intimitatea pe care fiecare este normal să o aibă. Sfânta Scriptură, vorbind despre clevetire, ne spune:
„Gura clevetitorului este mai dulce ca untul, dar în inimă poartă războiul. Cuvintele lui sunt mai
alunecoase ca uleiul, dar când ies din gură sunt ca nişte săbii” (Psalmul 55, 21). Ca să vă daţi seama cât de
rea este patima aceasta a clevetirii, gândiţi-vă puţin la ura ce o aveau iudeii pentru proorocul Ieremia.
Pentru mustrările pe care proorocul Ieremia le făcea poporului care se înstrăina tot mai mult de
Dumnezeu, prevestind dărâmarea Ierusalimului, conaţionalii lui îl batjocoreau - „nebunul” - pentru că nu-l
mai puteau suferi; şi au făcut îndemnul: „Haideţi să-l ucidem cu vorba” (Ieremia 18, 18). Şi, într-adevăr,
clevetirea nu numai că terfeleşte demnitatea unui om, ci ea poate duce la ceartă, duşmănie şi tot felul de
manifestări necontrolate între oameni. Aşa încât ne putem da seama cât de adevărată este vorba din
popor că „gura lumii (clevetirea) n-o astupă decât sapa şi lopata”.Pilda despre clevetire(femeia și
duhovnicul cu scaieții) .
Iată legătura dintre orbire şi muţenie, vedere şi vorbire. Omul care nu-şi vede de păcatele sale, nu numai
că rămâne orb, ci şi mut; pentru că nu-şi va recunoaşte niciodată păcatele şi, evident, nu le va mărturisi.
Iar omul care- şi vede păcatele, este mai mare decât cel care vede pe Dumnezeu, şi-şi va deschide
întotdeauna gura smerit, spunând: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului” (Luca 18, 13)