PREDICĂ LA DUMINICA A VII-A DUPĂ PAȘTI

Biserica își are și ea „eroii” ei. Sunt sfinții, iar astăzi se face pomenirea specială a unora
dintre ei − Sfinţilor Părinţi care au participat la Sinodul I Ecumenic, în anul 325.
Abia se eliberase Creştinismul de persecuţiile romane care au căutat să nimicească învăţătura
Mântuitorului Hristos, când Sfântul Constantin cel Mare ― întâiul împărat roman care a înţeles că
religia creştină nu este nici periculoasă şi nici păguboasă pentru imperiu, ci dimpotrivă este o religie
nobilă și superioară ― a chemat în cetatea Niceea 318 reprezentanţi ai lumii creştine din vremea
aceea, ca să se pronunţe asupra primei mari erezii care a zguduit-o. Era vorba de teoria preotului
Arie din Alexandria Egiptului, care pretindea că Domnul Hristos nu este Dumnezeu adevărat, de o
fiinţă cu Tatăl, ci doar o creatură, eventual una superioară sau perfectă.
Între participanții la sinod a fost și Sfântul Ierarh Nicolae, despre care se spune că, auzind
blasfemiile pe care le susținea Arie și aprinzându-se de râvnă sfântă, i-a tras aceluia o palmă – gest
sancționat de împărat, dar nu și de Domnul Hristos, care l-a repus în cinste, în chip minunat. De
asemenea, la Niceea a fost prezent și Sfântul Spiridon, care a „demonstrat” deofiinţimea Tatălui, a
Fiului şi a Sfântului Duh prin cunoscuta minune cu cărămida.
Arie însă nu s-a lăsat înduplecat nici de înţelepciunea, nici de sfinţenia și nici de minunile
Părinţilor. Părăsind sinodul, s-a întors în patria sa și a continuat să răspândească aceeaşi erezie, fapt
pentru care Dumnezeu l-a și pedepsit la scurtă vreme cu sfârşit năprasnic, pentru a pune capăt ereziei
lui.
Cu timpul, teoria lui s-a stins, dar alte erezii s-au năpustit apoi asupra Bisericii lui Hristos. Nenumărate
alte învăţături greşite aveau să tulbure şi să zbuciume liniştea şi sfinţenia Bisericii: către sfârşitul
aceluiaşi secol Pnevmatomahia, apoi, în secolele imediat următoare Nestorianismul, Monofizismul,
Monotelismul, Iconoclasmul – ca să le amintim doar pe cele mai cunoscute dintre cele care au fost
dezbătute în cadrul Sinoadelor Ecumenice.

După acestea, şi alte erezii au continuat să zdruncine Creştinismul, astfel că, la începutul
mileniului al doilea, pe fondul unor acuze reciproce de erezie, a avut loc ruptura care dăinuie până
astăzi între Răsărit şi Apus: între Biserica Ortodoxă, cum s-a numit aceasta de la anul 1054 încoace, şi
Romano-Catolicism, rană care nici până astăzi nu a mai putut fi vindecată. În secolul al XVI-lea, o altă
ruptură, prin Luther şi Calvin, a făcut să apară confesiunile protestante, iar după aceea, un secol mai
târziu, anglicanismul, ca mai apoi, din acestea, odată rupte de rădăcina adevăratului şi temeinicului
Creştinism, să apară puzderie de confesiuni şi secte cu învăţături care mai de care mai străine de
adevăr, dar toate cu pretenţia că deţin adevărul.
 Aşa se face că astăzi există în lume peste 1000 de confesiuni şi secte! Oamenii s-au împărţit şi ei,
pentru fel de fel de motive, în tot atâtea modalităţi de ,,a-L sluji’’ şi ,,a-L înţelege’’ pe Dumnezeu: fie
din ambiţia de a fi şefi religioşi, fie ,,protestând’’ împotriva ,,Bisericilor’’ care i-au dezamăgit, fie din
încăpăţânarea de a renunţa la părerea proprie, ori din rea credinţă, fie din înşelăciune diavolească,
toate finalizându-se astăzi cu această crudă realitate, a existenţei atâtor confesiuni şi secte.

De-a lungul istoriei, Biserica a trebuit să facă față multor atacuri îndreptate împotriva
Întemeietorului ei:
 – Unii s-au îndoit că Iisus Omul a fost și Dumnezeu adevărat (arienii);
 – Alții că Mesia Hristos a fost și om (dochetiștii);
 – Unii L-au crezut un biet profet (iudeii);
 – Alții, un personaj istoric oarecare (ateii).
Mai nou, contemporanii noștri se luptă:
 – să-L evacueze din școli, sub pretextul unei educații libere de prejudecăți;
 – să-I limiteze prezența în spațiile publice, de dragul Multiculturalismului;
 – să-I interzică supranumele de Hristos (Mesia), pentru că nu este politic corect;
 – ba chiar să-L alunge cu totul din biserici, pentru că… „dăunează grav sănătății” (Sfânta
Împărtășanie, în contextul pandemiei de Covid-19).
Până unde se va merge cu persecuția aceasta, oare, fraților? Se vor mai opri vreodată, din prigoane,
dușmanii Lui? Unele cărți sfinte ne prevestesc că, până la urmă, războiul va fi total!…
Sfinții Părinţi participanţi la Sinodul I Ecumenic, veniţi din toate laturile Imperiului Roman, purtau pe
trupurile lor urmele încă nevindecate ale rănilor pe care le suferiseră cu vitejie în timpul persecuţiilor
abia încheiate. Au venit unii cu ochi scoşi, alţii cu braţe tăiate, alţii cu trupurile pline de răni −
mărturisitori care suferiseră pentru Hristos, gata să-şi dea şi viaţa pentru credinţă. Aceștia sunt
„eroii” Bisericii noastre!
Noi oare vom putea răbda prigoanele și presiunile de tot felul la care este supus tot mai mult și
creștinismul nostru? Vom putea sta împotriva persecutorilor cu tărie și curaj, asemenea sfinților de
altădată? Putea-vom mărturisi credința neclătinați și neînfricați? Vom putea fi și noi, adică, la rândul
nostru, „eroi”?
Să ne ajute Bunul Dumnezeu ca, urmând exemplul Sfinților Părinți de astăzi, să fim și noi vajnici și
neclintiți mărturisitori ai învățăturii acesteia sfinte, pentru care a murit Domnul Hristos și pentru
care și-au dat viața atâția mucenici și „eroi” sfinți, peste veacuri!