Începuturile inchizitiei - crestinișmul de la martiri la tortură

Biserica creștină a fost fondată pe moartea pe Cruce și Învierea lui Iisus Hristos.
Orice biserică sau facțiune creștină va spune acest lucru ca primordial în
definiția sa. Diferențele apar ulterior în formulări dogmatice, în tradiție, în cult,
în practici etc. Totuși cum s-a ajuns ca de la Cel care a propovăduit iubirea de
aproape și a preferat să moară răstignit în locul unei facile fugi sau a protecției
venită pe fondul unei eventuale revolte populare, dar și în numele Lui să se
producă sute de ani atrocități fără margini în perioada Inchiziție?

Sfânta Scriptură (Biblia) vorbește în Noul Testament despre iubire, dragoste de

aproape, iertare, dar și despre atrocități care vor avea loc în Numele Lui.
Scripturile le condamnă și nu pomenesc nicăieri de necesitatea unui război sau a
unor persecuții pe care creștinii ar trebui să le facă. Cu toate acestea, sute și mii
de oameni au ars pe rug, au fost torturați în cele mai oribile moduri cu putință de
personalul Bisericii catolice în perioada Inchiziției. Nici cealaltă Biserică, cea
Ortodoxă, nu poate spune că nu a încuviințat persecuții:ale musulmanilor, evreilor
și schismaticilor de orice fel (chiar și catolici uneori). Însă organizarea de care s-a
dat dovadă în Occident este una macabru de exemplară.

O modificare majoră în istoria creștinismului  

Până în secolul al IV-lea creștinismul era o religie urbană, răspândită pe tot

cuprinsul Imperiului Roman, uneori tolerată de autorități, alteori persecutată.
Începând cu împăratul Nero și până la Dioclețian, predecesorul lui Constantin cel
Mare, întâlnim destul de multe campanii generale de persecutare a creștinilor din
imperiu. Aceștia erau de cele mai multe ori socotiți drept țapi ispășitori pentru
multe evenimente neplăcute. Cel mai cunoscut este arderea Romei, act săvârșit
de fapt de Nero. 

Pe cei mai mulți dintre acești martiri creștini morți în secolele aminite îi întâlnim la
loc de cinste în calendare. Ei sunt considerați sfinți pentru că au avut curajul să îl
mărturisească pe Hristos chiar și cu prețul vieții.
Venirea lui Constantin cel Mare la tron, reunificarea Imperiului separat de
Dioclețian, legenda cu semnul crucii apărut în ziua de dinainte de confruntarea
finală cu Maxențiu, rivalul său care domnea în Răsărit, dorința împăratului de a-și
consolida Imperiul, toate acestea au dus, în anul 312, la edictul de la Milan, prin
care creștinismul devine religie permisă în Imperiu. Ulterior, împăratul s-a implicat
și mai mult în treburile Bisericii, încercând să pună capăt disputelor între creștinii
arieni (subordonaționiști -Cele trei Persoane ale divinității Tatăl, Fiul și Sfântul Duh
nu ar fi egale, Fiul fiind subordonat Tatălui) și ceilalți creștini, care considerau cele
Trei Persoane egale. Din acest motiv a fost convocat primul Sinod Ecumenic, ținut
la Niceea în 325. Împăratul Constantin I este cel care face legătura între religie și
stat, folosind metodele de represiune ale statului pentru extirparea ereziei. Printr-
o astfel de măsură a împăratului va fi exilat Arius, după Primul conciliu de la
Niceea, considerat ca un pericol pentru biserică. Din motive asemănătoare a fost
exilat episcopul Atanasiu din Alexandria, un dușman înverșunat al Arianismului,
precum și alți numeroși episcopi ortodocși.

Implicarea tot mai mare a împăratului roman se vede o dată cu venirea pe tron a
lui Teodosie cel Mare. Acesta, împreună cu împreună cu Sfântul Ambrozie al
Milanului, face din creștinism unica religie a Imperiului. Devenind religie de stat,
creștinismul are acces nelimitat și direct la foarte multă putere și la instrumentele
deținute de stat, dar preluând pe deplin și modul acestuia de
exprimare:persecuția până la anihilare a celor care nu sunt de acord cu edictele
imperiale.

Astfel, ereticii, cei care nu propovăduiesc ceea ce biserica stat aprobă, sunt nu
doar prigoniți, ci și uciși. Primul în istorie condamnat pentru părerile sale, altele
decât cele oficiale, a fost teologul Prisciliano de Avila (340-385). Acesta, în anul
385, a fost executat în Trier ca eretic. Până la edictul din 380 a lui Teodosie cel
Mare, cea mai severă pedeapsă a Bisericii era anatema-afurisirea, scoaterea în
afara Bisericii. Comunitatea de creștini nu-l mai recunostea pe eretic ca
aparținând de ea, acesta nu avea voie să intre în Biserică etc, dar sub nicio formă
nu era ucis. Exemple de erezii sunt multiple până în secolul IV, în perioada
timpurie a creștinismului:existau învățături ca „Montanismus” ce provenea de la
Marcion din Asia Mică(85-160) sau „Maniheismus”, întemeiată de persianul Mani
(216-277) în care religia era pregnată de influența gnostică, învățături care au fost
condamnate de biserică drept eretice.

Ulterior anului 380, toate formele de exprimare religioasă diferite de cele ale
Bisericii oficiale au fost interzise, iar practicanții lor persecutați. Unii își găsesc
refugiu în teritoriile pe care popoarele migratoare le controlează. Cei mai mulți
aleg convertirea în locul excluderii sociale sau chiar a morții. Pentru a înlesni
oarecum trecerea și Biserica ”încreștinează” unele zile de sărbătoare păgâne
(Crăciunul este exemplu cel mai cunoscut, dar și Boboteaza este continuatoarea
unei tradiții romane mai vechi). În prima etapă vedem că acțiunile s-au îndreptat
cu precădere spre convertirea păgânilor. Venirea valurilor de migratori păgâni
până în secolul X a concentarat atenția clerului superior în această direcție.
Ereticii din interior erau văzuți ca niște bolnavi spirituali, iar acțiunile de
persecuție nu merg decât foarte rar până la lichidarea lor. După stabilizarea
Europei, dar și după ruptura dintre cele două mari scaune patriarhale (Roma și
Constantinopol, în 1054), lucrurile au început să intre pe o altă turnură. Dacă
Biserica Ortodoxă patronată încă de împărat și-a menținut linia descrisă mai sus
față de eretici, în Apus lucrurile devin mult mai fanatice.

Începuturile Inchiziției și argumentele acestora

Inchiziția începe să funcționeze prin anii 1100, la apariția în Italia și sudul Franței a
religiei dualiste antifeudale (Bogomilism), care amenința scindarea bisericii
catolice.

Deși transformarea Inchiziției într-o instituție se va petrece prin secolul XIII,

folosindu-se interpretări din Biblieși citate din teologul antic Augustinus din Hippo
(354-430) (care susținea că ereticii numai cu forța pot fi aduși pe calea cea bună
spre biserică), constatăm că acțiunile de persecuție și violențele sunt mult mai
timpurii.

Astfel, Heinrich der Löwe (Henric Leul) se oferă în anul 1147 să întreprindă o
cruciadă contra slavilor de Elba creștinizați parțial. Alt exemplu din secolul al XII-
lea este botezarea forțată a evreilor, care a fost ulterior interzisă prin „Decretum
Gratiani”.
Exact ca în vreme prigoanei creștinilor,   condamnarea la moarte a ereticilor de
către autoritățile feudale din Franța, Germania și Italia se făcea printr-un
proces ad hoc, urmare a unei declarației venite de la un martor. În anul 1184 a
fost alcătuită o Comisie pentru cercetarea cazurilor de erezie, aceasta fiind o
reacție a mișcării religioase a katharilor (curaților între sec. XI-XIV) pornită din
sudul Franței, împotriva cărora s-au întreprins câteva cruciade. De asemenea,
katharii au fost prigoniți și arși pe rug ca eretici.

La început, papalitatea a fost luată prin surprindere de zelul acestor acțiuni și a

încercat să impună o parte din vechile măsuri. La Concilul din Tours (1163) ținut
de Papa Alexandru III, s-a accentuat necesitatea unei pedepse adecvate pentru cei
ce se abat de la calea adevărată arătată de biserică. Astfel, papa Lucius III (1181–
1185), în colaborare cu Frederic I, Sfânt Împărat Roman (Barbarossa), la Concilul
din Verona (1183), prin Bula papală „Ad Abolendam” se hotărăște modul în care
va fi pedepsit un eretic (excomunicarea defintivă, cu pierderea tuturor drepturilor
și proprietăților).

În anul 1199, Papa trimite doi călugări cistercieni cu o împuternicire deplină de a

supune katharii din sudul Franței. Concilul al IV-lea Lateran a hotărât în 1215
împotriva celor osândiți de erezie de pierdere a avutului, excomunicare și
interzicerea îngropării în pământ sfințit.

În paralel, Papa Inocențiu al III-lea, care origanizează cruciada Albigensiană (1209–

1229), oferă și un model monstruos de persuasiune a ereticilor:la 22 iulie 1209
trupele catolice ocupă localitatea Béziers, urmând porunca „Caedite eos! Novit
enim Dominus qui sunt eius” „Să fie toți omorâți, Dumnezeu cunoaște pe aleșii
săi”. Locuitorii orașului vor fi așadar măcelăriți (20 000 de morți). La puțin timp
urmează orașul Carcassonne, care capitulează, locuitorii refugiindu-se în păduri.
Din cei rămași aproape 500 de bătrâni, bolnavi sau copii, 400 sunt spânzurați și o
sută sunt lăsați să părăsească orașul goi, despuiați de haine, luând cu ei „numai
păcatele lor”.

Arderea pe rug
Intrigile politice și interesele suveranilor au folosit de multe ori în Evul Mediu
limbajul și instrumentele ecleziastice pentru înlăturarea adversarilor. Decretul de
ardere pe rug a ereticilor vine chiar în contextul disputelor între Frederic al II-lea,
împăratul Sfântului Imperiul Roman, cu orașul Milano. Frederic a elaborat un
edict de ardere a ereticilor, erezia fiind considerată ca o jignire adusă monarhului
pentru care era prevăzută pedepsa cu moartea. Acest edict a fost acceptat de
papa Gregor IX (1167-1241), cu condiția ca numai biserica să poată hotărî care
eretic este recidivant și nu mai poate fi convertit. Papa va refuza să accepte
declararea ca eretic a orașului Milano, care se răzvrătise împotriva împăratului.

La hotărârea Conciliui din Toulouse (1229), s-au înăsprit măsurile de pedepsire a

ereticilor prin descoperirea locurilor unde s-au refugiat, a celor care le ofereau
adăpost sau pomană. Casele le erau dărâmate, bunurile confiscate, iar oamenii
puteau fi chiar uciși. Pentru a obține informațiile necesare, s-a recurs  și la
încurajarea denunțiilor secrete.

Motivul însărcinării dominicanilor cu combaterea ereziei este explicată prin faptul

că erezia apare mai ales în rândul populației sărace, unde dominicanii aveau cele
mai bune contacte. Astfel, în anul 1235 inchiziția este declarată oficială de către
papă.

Printre metodele de investigație ale Inchiziției se număra „chestionarea penibilă”,

care consta de fapt din diferite metode de tortură a acuzatului, prin care se căuta
după cele spuse îndepărtarea influenței viciilor lumești și obținerea unei
mărturisiri. Impăratul Friedrich II ordonă în 1238 pedeapsa cu moartea
prin arderea pe ruga ereticilor, în anul 1252 cu interogarea prin schingiuire pentru
aflarea adevărului, metodă uzuală a justiției din aceea vreme. La sfârșitul secolului
XIII inchiziția funcționa ca instituție deja în mai multe regiuni din Europa
apuseană.

Teologul italian Toma de Aquino (Tommaso d'Aquino) (1225-1274) a stabilit

teoretic prin fraza „Accipere fidem est voluntatis, sed tenere fidem iam acceptam
est necessitatis”-„pentru acceptarea și păstrarea credinței este necesară o
hotărâre liberă și voluntară” piatra de temelie a inchiziției din Evul Mediu.
Pedeapsa aplicată pentru erezie, cere teologul, să fie excomunicarea sau
pedeapsa cu moartea. În anul 1231 formează papa Grigorie al IX lea o comisie
permanentă pentru erezie, subordonată mai ales călugărilor din ordinul
dominican. Pedeapsa pe care o cere papa Gregor pentru eretici este închisoarea
pe viață, cu o pedeapsă maximă pentru eretici recidivanți.

„Noi vrem ca să-i corectăm, să-i avem îndreptați și nu omorâți, noi dorim
izbânda educației creștine și nu moartea lor meritată”

Între argumentele folosite adesea în justificarea acțiunilor Inchiziției sunt acțiunile

teologului antic Augustin de Hipona, care a avut dispute înveșunate cu „donatiștii”
(o fracțiune creștină nord-africană). Acesta a încercat metoda convingerii, dar mai
târziu el va recomanda utilizarea forței prin maximele sale:„compelle intrare“ și
„temperata severitas”, care va deveni treptat mai severă utilizând biciuirea și în
cazurile extreme pedeapsa cu moartea. Totuși Inchiziția a trecut cu vederea o
precizare a lui Augustinus, și anume „Corrigi eos volumus, non necari, nec
disciplinam circa eos negligi volumus, nec suppliciis quibus digni sunt exerceri”-
„noi vrem ca să-i corectăm, să-i avem îndreptați și nu omorâți, noi dorim izbânda
educației creștine și nu moartea lor meritată” sau afirmația lui Ioan Gură de Aur
„Condamnarea la moarte a unui eretic este o greșeală ireparabilă”, această
părere fiind împărtășită și de Ambrosius din Milano și Martin din Tours.

Procesele inchiziţiei s-au extins ajungând uneori să depăşească orice imaginaţie.

Vânătoarea de vrăjitoare, denunţarea duşmanilor proprii drept eretici,
interzicerea oricăror practici medicinale suspecte de vrăjitorie etc sunt câteva din
zonele unde Inchiziţia a acţionat. În pofida atrocităţilor petrecute, cele mai multe
dintre condamnarile ereticilor nu vizau decât mai rar moartea. Pedepsele constau
în a lua parte la slujbe, pelerinaje, cruciade, pedepse financiare, sau legarea de
stâlpul infamiei.

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/inceputurile-inchizitiei-
crestinismul-de-la-martiri-la-tortura