Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Biserica creștină a fost fondată pe moartea pe Cruce și Învierea lui Iisus Hristos.
Orice biserică sau facțiune creștină va spune acest lucru ca primordial în
definiția sa. Diferențele apar ulterior în formulări dogmatice, în tradiție, în cult,
în practici etc. Totuși cum s-a ajuns ca de la Cel care a propovăduit iubirea de
aproape și a preferat să moară răstignit în locul unei facile fugi sau a protecției
venită pe fondul unei eventuale revolte populare, dar și în numele Lui să se
producă sute de ani atrocități fără margini în perioada Inchiziție?
Pe cei mai mulți dintre acești martiri creștini morți în secolele aminite îi întâlnim la
loc de cinste în calendare. Ei sunt considerați sfinți pentru că au avut curajul să îl
mărturisească pe Hristos chiar și cu prețul vieții.
Venirea lui Constantin cel Mare la tron, reunificarea Imperiului separat de
Dioclețian, legenda cu semnul crucii apărut în ziua de dinainte de confruntarea
finală cu Maxențiu, rivalul său care domnea în Răsărit, dorința împăratului de a-și
consolida Imperiul, toate acestea au dus, în anul 312, la edictul de la Milan, prin
care creștinismul devine religie permisă în Imperiu. Ulterior, împăratul s-a implicat
și mai mult în treburile Bisericii, încercând să pună capăt disputelor între creștinii
arieni (subordonaționiști -Cele trei Persoane ale divinității Tatăl, Fiul și Sfântul Duh
nu ar fi egale, Fiul fiind subordonat Tatălui) și ceilalți creștini, care considerau cele
Trei Persoane egale. Din acest motiv a fost convocat primul Sinod Ecumenic, ținut
la Niceea în 325. Împăratul Constantin I este cel care face legătura între religie și
stat, folosind metodele de represiune ale statului pentru extirparea ereziei. Printr-
o astfel de măsură a împăratului va fi exilat Arius, după Primul conciliu de la
Niceea, considerat ca un pericol pentru biserică. Din motive asemănătoare a fost
exilat episcopul Atanasiu din Alexandria, un dușman înverșunat al Arianismului,
precum și alți numeroși episcopi ortodocși.
Implicarea tot mai mare a împăratului roman se vede o dată cu venirea pe tron a
lui Teodosie cel Mare. Acesta, împreună cu împreună cu Sfântul Ambrozie al
Milanului, face din creștinism unica religie a Imperiului. Devenind religie de stat,
creștinismul are acces nelimitat și direct la foarte multă putere și la instrumentele
deținute de stat, dar preluând pe deplin și modul acestuia de
exprimare:persecuția până la anihilare a celor care nu sunt de acord cu edictele
imperiale.
Astfel, ereticii, cei care nu propovăduiesc ceea ce biserica stat aprobă, sunt nu
doar prigoniți, ci și uciși. Primul în istorie condamnat pentru părerile sale, altele
decât cele oficiale, a fost teologul Prisciliano de Avila (340-385). Acesta, în anul
385, a fost executat în Trier ca eretic. Până la edictul din 380 a lui Teodosie cel
Mare, cea mai severă pedeapsă a Bisericii era anatema-afurisirea, scoaterea în
afara Bisericii. Comunitatea de creștini nu-l mai recunostea pe eretic ca
aparținând de ea, acesta nu avea voie să intre în Biserică etc, dar sub nicio formă
nu era ucis. Exemple de erezii sunt multiple până în secolul IV, în perioada
timpurie a creștinismului:existau învățături ca „Montanismus” ce provenea de la
Marcion din Asia Mică(85-160) sau „Maniheismus”, întemeiată de persianul Mani
(216-277) în care religia era pregnată de influența gnostică, învățături care au fost
condamnate de biserică drept eretice.
Ulterior anului 380, toate formele de exprimare religioasă diferite de cele ale
Bisericii oficiale au fost interzise, iar practicanții lor persecutați. Unii își găsesc
refugiu în teritoriile pe care popoarele migratoare le controlează. Cei mai mulți
aleg convertirea în locul excluderii sociale sau chiar a morții. Pentru a înlesni
oarecum trecerea și Biserica ”încreștinează” unele zile de sărbătoare păgâne
(Crăciunul este exemplu cel mai cunoscut, dar și Boboteaza este continuatoarea
unei tradiții romane mai vechi). În prima etapă vedem că acțiunile s-au îndreptat
cu precădere spre convertirea păgânilor. Venirea valurilor de migratori păgâni
până în secolul X a concentarat atenția clerului superior în această direcție.
Ereticii din interior erau văzuți ca niște bolnavi spirituali, iar acțiunile de
persecuție nu merg decât foarte rar până la lichidarea lor. După stabilizarea
Europei, dar și după ruptura dintre cele două mari scaune patriarhale (Roma și
Constantinopol, în 1054), lucrurile au început să intre pe o altă turnură. Dacă
Biserica Ortodoxă patronată încă de împărat și-a menținut linia descrisă mai sus
față de eretici, în Apus lucrurile devin mult mai fanatice.
Inchiziția începe să funcționeze prin anii 1100, la apariția în Italia și sudul Franței a
religiei dualiste antifeudale (Bogomilism), care amenința scindarea bisericii
catolice.
Astfel, Heinrich der Löwe (Henric Leul) se oferă în anul 1147 să întreprindă o
cruciadă contra slavilor de Elba creștinizați parțial. Alt exemplu din secolul al XII-
lea este botezarea forțată a evreilor, care a fost ulterior interzisă prin „Decretum
Gratiani”.
Exact ca în vreme prigoanei creștinilor, condamnarea la moarte a ereticilor de
către autoritățile feudale din Franța, Germania și Italia se făcea printr-un
proces ad hoc, urmare a unei declarației venite de la un martor. În anul 1184 a
fost alcătuită o Comisie pentru cercetarea cazurilor de erezie, aceasta fiind o
reacție a mișcării religioase a katharilor (curaților între sec. XI-XIV) pornită din
sudul Franței, împotriva cărora s-au întreprins câteva cruciade. De asemenea,
katharii au fost prigoniți și arși pe rug ca eretici.
Arderea pe rug
Intrigile politice și interesele suveranilor au folosit de multe ori în Evul Mediu
limbajul și instrumentele ecleziastice pentru înlăturarea adversarilor. Decretul de
ardere pe rug a ereticilor vine chiar în contextul disputelor între Frederic al II-lea,
împăratul Sfântului Imperiul Roman, cu orașul Milano. Frederic a elaborat un
edict de ardere a ereticilor, erezia fiind considerată ca o jignire adusă monarhului
pentru care era prevăzută pedepsa cu moartea. Acest edict a fost acceptat de
papa Gregor IX (1167-1241), cu condiția ca numai biserica să poată hotărî care
eretic este recidivant și nu mai poate fi convertit. Papa va refuza să accepte
declararea ca eretic a orașului Milano, care se răzvrătise împotriva împăratului.
„Noi vrem ca să-i corectăm, să-i avem îndreptați și nu omorâți, noi dorim
izbânda educației creștine și nu moartea lor meritată”
https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/inceputurile-inchizitiei-
crestinismul-de-la-martiri-la-tortura