CRUCIADELE SI INCHIZITIA

Inchizitia a fost o instanta judecatoreasca instituita de biserica catolica, prin decretul papei
Gregor IX in anul 1231, in scopul depistarii si reprimarii sângeroase a asa-zisilor "eretici".
Sarcina interogatoriilor, persecutiilor, torturilor si arderilor pe rug a fost preluata de catre
ordinele calugaresti ale Franciscanilor si Dominicanilor. In fruntea inchizitiei a stat un Mare
Inchizitor. Inchizitia a constituit una din cele mai grave erori savârsite de Biserica Romano-
Catolica, care a dus la crime pe scara de masa impotriva umanitatii.
Dupa ce Romano-Catolicismul si-a consolidat puterea in Evul Mediu, cetatenii cu vederi
liberale, care nu se aliniau cu dorintele, nu intotdeauna biblice, ale Bisericii oficiale, au
inceput sa fie priviti ca eretici", ca inamici ai societatii. La doi ani dupa masacrarea ereticilor
albigenzi, Papa Grigore IX publica documentul apostolic Excommunicamus (20 aprilie 1231)
prin care anunta infiintarea unui tribunal supranational care sa judece cazurile de erezie.
Intentia Papei Grigore IX stabilea ca obligatorie efectuarea unei anchete care sa confirme sau
sa infirme temeinicia acuzatiei de erezie.
Tribunalul a primit numele de inchizitie (l.lat. *inquisitio* = *cercetare*, *ancheta*).
Inchizitia a functionat mai mult in tarile din sudul si vestul Europei, in special in Spania si a
inceput a judeca pe toti aceia care au ncercat sa raspândeasca printre credinciosi invataturi
asa-zise false in materie religioasa, in dauna credintei. Biserica a considerat firesc sa aiba si ea
un for care sa ceara socoteala celor care se amestecau in probleme religioase fara a fi - dupa
parerea ei - competenti; aceasta a fost
Inchizitia. Ea a jucat un mare rol mai ales in istoria Evului Mediu.
Condamnarile care s-au facut se datoreaza principiilor considerate optime pentru a apara
ordinea publica lezata prin invataturile asa-zise eretice.
Când era semnalata prezenta ereziei intr-o regiune, se anunta o ancheta: ori se deplasa
tribunalul la fata locului, ori erau convocati suspectii, in corpore, la centru. Când era vorba de
cazuri particulare, celui in cauza i se trimitea o citatie prin parohia teritoriala. Neprezentarea
la locul stabilit in termen de 30 de zile atragea dupa sine excomunicarea, fapt care reducea
sansele la proces. Adus in fata Tribunalului, suspectul era pus sa jure ca va spune adevarul,
dupa care era interogat si un notar consemna intrebarile si raspunsurile. Mijloacele dure de
constrângere fizica erau folosite in cazul in care cel anchetat refuza sa raspunda la intrebari.
Asa-zisul eretic care isi retracta erorile primea o sanctiune ispasitoare, dupa gravitatea
constatata arbitrar.
Categorii de pedepse degradante date de Inchizitie inculpatilor:
- posturi indelungate, opere de binefaceree, zidirea unei biserici,
pelerinaje la locurile sfinte.
- participarea la celebrari liturgice comuunitare stând intr-un colt al bisericii, descult si cu o
lumânare aprinsa in mâna.
- purtarea unui semn distinctiv, cusut pe haine, ori purtarea unor vesminte de culoare speciala.
- amenzi, confiscarea bunurilor, interdicttia indeplinirii anumitor functii publice.
- inchisoarea pe un timp determinat sau pee viata.
- condamnarea la moarte.
Cei care aveau legaturi cu diferite secte ori cu eretici erau excomunicati. Când un eretic refuza
sa retracteze sau când recidiva, Tribunalul inchizitorial il incredinta judecatorului civil, care,
de regula, ii
pregatea rugul. Majoritatea inchizitorilor au dat Inchizitiei o fata monstruoasa (Thomas de
Torquemada, Conrad de Marbourg, Robert cel Mic, Pierre Cauchon, Jean le Maitre, Bernard
Gui s.a.), compromitând masiv Biserica. Au existat si inchizitori ceva mai corecti, unii dintre
ei fiind declarati ulterior de Biserica chiar sfinti (Sf. Petru din Verona, Sf. Fidelis de
Sigmaringen, Sf. Ioan Capistran). Biserica a declarat sfinti si martiri si pe unii dintre cei pe
care Inchizitia i-a chinuit, condamnat la
ani grei de temnita sau i-a ars pe rug (Tereza de Avila, Ioana d'Arc, arhiepiscopul de Toledo
s.a.). Oricât ar parea de straniu, Biserica Romano-Catolica nu a renuntat formal la Inchizitie
decât in 1908, prin reorganizarea eclesiastica produsa sub papa Pius al X-lea. Dar nici pâna
azi Biserica Romano-Catolica nu a condamnat Inchizitia ca institutie criminala.

*Cruciadele* au fost campanii militare ale crestinismului catolic, cu scopul de ocupare ale
unor teritorii din Palestina, cu lacasuri de cult biblice, teritorii care nu au apartinut niciodata in
trecut vreunei tari
europene. La declansarea Cruciadelor au mai contribuit si urmatorii factori:
   - Penetrarea turcilor seldciuci in anul 1071 in Asia Mica (care au ingreunat liberul pelerinaj
al credinciosilor crestini in Palestina).
   - Apelul împaratului bizantin ortodox Alexios Komnenos, care se simtea acut amenintat de
turci.
   - Zelul confesional si spiritul belicos al epocii.
   - Ideea de *razboi sfânt *pusa in circulatie de papalitate, cuplata cu false promisiuni de
iertare a pacatelor in caz de moarte în timpul Cruciadelor (*indulgente*).
   - Dorinta de îmbogatire usoara si rapida a aventurierilor europeni.
   - Interese comerciale in zona estica a Bazinului Mediteranian.

Cruciadele au constituit (alaturi de încrestinarile fortate din primele secole dupa Edictul de la
Milano din anul 313, de Reconquista iberica din secolele 14-15, de Conquista spaniola a
Americii Latine din secolele 15-16, de razboaiele si persecutiile contrareformei catolice din
secolul 16, de
vânatorile medievale de vrajitoare si de Inchizitie) cele mai mari crime savârsite de Biserica
impotriva umanitatii. Istoricii apreciaza ca in total au fost ucisi de catre Biserica in 1500 ani
(între secolele 4-19) circa 10 milioane oameni nevinovati, in timp ce alte câteva milioane de
oameni nevinovati au fost persecutati, torturati, mutilati, exilati, distrusi psihic. In timpul celor
sapte Cruciade, trupele de aventurieri crestini catolici au devastat peste tot pe unde au trecut
(Europa si Asia), au ucis
zeci de mii de crestini ortodocsi (razbunare pentru *Marea Schisma din 1054*) si zeci de mii
de locuitori civili necrestini ale regiunilor asiatice.

Cruciada 1 (1096-1099): a dus la cucerirea Ierusalimului in anul 1099 si la întemeierea

Regatului Ierusalimului, cu orasele vasale Akkon, Antiochia, Edessa, Tripolis, Beirut, Sidon,
Tyros. Cu ocazia ocuparii Ierusalimului, Cruciatii au macelarit peste 20.000 mii locuitori
(inclusiv copii, batrâni,
femei).

Cruciada 2 (1147-1149): ocuparea Edessei de catre turcii seldciuci a provocat cea de a doua
Cruciada. Cruciada, condusa de trupele imparatilor Konrad al III-lea (Germania) si Ludovic al
VII-lea (Franta), s-a incheiat cu un total esec.

Cruciada 3 (1189-1192): si-a propus recucerirea Ierusalimului (intrat din anul 1187 in
stapânirea musulmanilor). Cruciada nu a avut succesul scontat, incheindu-se numai prin
recucerirea Akkonului si printr-un armistitiu, prin care musulmanii au permis accesul
pelerinilor neînarmati si pasnici in
Ierusalim.
Cruciada 4 (1201-1204): initiata de papa Innocentiu al III-lea impotriva Egiptului (stapânul
Ierusalimului), si-a abandonat rapid telul primar, degenerând intr-un razboi fraticid, indreptat
contra Constantinopolului ortodox, unde aventurierii catolici vestici au instaurat temporar in
1204 un
regat neviabil pro-catolic, deasemenea numeroase mici principate catolice pe teritoriul Greciei
ortodoxe, principate la fel de neviabile. Peste tot au comis crime pe scara larga.

Cruciada 5 (1228-1229): condusa pe cale maritima de imparatul german Friedrich al II-lea,

recucereste pentru ultima data Ierusalimul, oras care va fi pierdut de Cruciati definitiv in anul
1244.

Cruciada 6 (1248-1254): ajunge in impas in anul 1250, prin luarea ca prizonier a regelui
francez Ludovic al IX-lea, conducatorul ostilor catolice, rascumparat cu mari sume de bani.
Cruciada reuseste numai mentinerea unor posesiuni izolate dinafara Ierusalimului.

Cruciada 7 (1270): condusa de regele francez Ludovic al IX-lea, esueaza rapid.

In anul 1291 cad si ultimele bastioane ale crestinilor catolici in mâinile musulmanilor (Akkon,
Sidon, Tyros, Beirut).