UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA”

FACULTATEA DE ISTORIE

DIASPORA EVREIASCĂ ÎN PERIOADA

PRINCIPATULUI ROMAN

Student Ionel Buduroi

Anul I, grupa H 111

 Cine sunt evreii?

În jurul anului 1760 a.Hr. un grup de mici triburi din familia popoarelor semitice,
condus de un anume Avraam, trece Eufratul și vine și se instalează între râul Iordan și
litoralul mediteranean, în ținutul numit Canaan.1 Istoria acestei populații, numită evrei de
către popoarele de la acea vreme2, denumire rămasă până astăzi, se întinde pe o perioadă de
două milenii, până în anul 135 d.Hr., când ei sunt ocupați de către Imperiul Roman.3
Etimologia cuvântului evrei nu este sigură. Ea provine fie de la eponimul ‘Eber,
strănepotul lui Sem (Facere 10, 21-24), fie de la prepoziția ‘ēber – dincolo, definind faptul că
ei sunt de peste fluviu, sunt transeufratieni.4
În contextul foametei, din vremea patriarhului Iacov, evreii se întorc în Egipt, care era
țara grâului, rămânând mai multe secole, la început de bunăvoie, ia mai apoi împotriva
voinței lor, până când va apărea figura politico-spirituală a lui Moise, care devine
conducătorul poporului evreu și care avea să-l scoată din țara Egiptului și să-l stabilească din
nou în Canaan. Formarea poporului evreu s-a realizat în jurul credinței lor monoteiste,
credința într-un Dumnezeu care a făcut cu Avraam un Legământ, pe care l-a înnoit cu Isaac,
fiul lui Avraam, apoi cu Iacov, ce va fi numit Israel, fiul lui Isaac. 5 Astfel, poporul ia și el
numele de poporul lui Israel, poporul lui Dumnezeu.

1
Dictionnaire du Judaïsme, Encyclopaedia Universalis, Paris, 1998, p. 316
2
Egiptenii îi numeau în general „evrei”, într-un sens peiorativ, referindu-se la starea lor de robie, de înstrăinare
3
Dictionnaire du Judaïsme, p. 316
4
Josy Eisenberg, O istorie a evreilor, traducere de Jean Roșu, ediția a doua, Editura Humanitas, București, 2006,
p. 12
5
Ibidem, p. 16

2
 Istoria poporului Israel de la intrarea în Canaan și până la cucerirea romană

Începutul propriu-zis al vieții politice și naționale a poporului evreu este caracterizată

de două fapte majore. În primul rând, trebuie vorbit despre evoluția ideilor politice și
religioase, apoi despre încetarea de a mai fi o minoritate și un popor rătăcitor.
Evoluția ideilor politice i-a adus pe evrei, după o anumită trudă, de la starea tribală la
starea de regalitate, formând chiar două regate, la un moment dat, distincte și rivale. În ce
privește dezvoltarea ideilor religioase ale evreilor, ele sunt marcate de izbirea cu păgânismul,
apărând în acest context instituția profetismului iudaic. Astfel, această perioadă este una în
care se înfruntă curentele unitare și centralizatoare cu forțele particulariste și schismatice.6
În momentul în care Israel încetează de a mai fi o minoritate, evreii intră cu adevărat
în Istorie ca popor unitar. Chiar dacă puterea politică și militară nu le-a permis să concureze
cu marile imperii de atunci, întrepătrunderea dintre existența lor națională și cea a altor
popoare ne aduce numeroase informații cu privire la ei. De acum istoria universală a
poporului evreu și istoria sfântă a lor, care erau ca două linii paralele, în anumite puncte cheie
se vor uni.7 Mărturia biblică, unde evreii vorbesc despre ei, este susținută de documente în
care alte popoare vorbesc despre Israel, această legătură fiind una din trăsăturile dominante
ale perioadei lor de început, ca popor.
Odată cu sfârșitul domniei lui Solomon, un guvernator al său, Ieroboam, uneltește o
revoltă, fapt ce va conduce la destrămarea regatului davidic în două regate cu destine diferite.
Primul regat, alcătuit din zece triburi, a luat numele de Israel, ocupând centrul și nordul țării,
iar al doilea ia numele lui Iehuda (Iuda), având capitala la Ierusalim. Regatul lui Israel va
dăinui două sute de ani, până în 721 a.Hr., când va fi cucerit de asirieni, regatul lui Iuda doar
o sută cincizeci de ani.8
Secolul al VI-lea a.Hr. este hotărâtor pentru istoria evreilor, deoarece acum ia sfârșit
perioada vechilor evrei și a ebraismului și începe perioada evreilor moderni și a iudaismului.
În anul 586 a.Hr. Israel își pierde atributele suveranității naționale, țara fiind ocupată, jefuită
și lipsită de conducătorii săi. Odată cu anul 721 a.Hr. apare noțiunea de iudeu și iudaism,
deoarece rămâne pe picioare doar regatul lui Iuda. Iudeu putea fi numit cel care era locuitor al
Iudeii, dar și cel care era membru al unei comunități de exilați. Tot acum apare ideea de
diaspora, care îi cuprindea pe iudeii dispersați.

6
Ibidem, p. 25
7
Ibidem, p. 26
8
Ibidem, p. 29

3
 Etimologic, cuvântul diaspora vine din grecescul diaspora, care înseamnă dispersare.
Acest fenomen la evrei este redat de termenul galut – exilul sau golah – grupul exilat.
Dualitatea terminologiei reprezintă două unghiuri de vedere asupra istoriei. Pentru evrei,
unghiul de vedere este întotdeauna subiectiv, adevărata realitate a lor fiind aceea de exil,
caracterizată de nostalgia Sionului și teologia întoarcerii. 9 Renașterea iudaismului în Babilon
a dus la întoarcerea iudeilor în patria lor, în anul 537 a.Hr., după ce Cirus ocupă Babilonul și
se instaurează imperiul persan. Cu toate acestea, nu toți iudeii s-au întors din exil, ci doar o
mică parte, restul rămânând în Babilonia, dar neîncetând să-i susțină politic și financiar pe
frații lor întorși în Iudeea.10
Odată cu această împărțire a iudeilor, în 537 a.Hr., între cei care au rămas în Babilon
și cei care s-au întors în Iudeea, are loc redeșteptarea sociopolitică a Iudeii, dar și
consolidarea diasporei, unde se va afirma concepția unui popor multinațional.
După cucerirea Iudeii de către Alexandru Macedon, soldații evrei au intrat în
rândurile armatelor sale, ei fiind foarte căutați. Făcând parte dintr-o nouă lume politică și
socioeconomică, evreii s-au aflat în fața unor noi posibilități de afirmare, acum asistând la o
adevărată expansiune a iudaismului. Evreii au colonizat numeroase regiuni, devenind o
adevărată forță internațională în lumea antică și tot acum apare prozelitismul iudaic în rândul
celorlalte popoare. Iudaismul și elenismul s-au descoperit și s-au întrepătruns, dar s-au și
înfruntat. Sub aspect politic și spiritual, evreii din diaspora și cei din Palestina au fost puși în
situația să urmeze drumuri deosebite, fără ca prin aceasta să se rupă unitatea dintre ei. Primii
au pus accentul pe aspectele religioase specifice iudaismului, dezvoltând puternice tendințe
spre universalism, iar cei din Palestina, intrând într-un violent conflict cu elenismul, în
secolul al II-lea a.Hr., au manifestat o reacție specific națională, care a dus la refacerea
statului iudeu11, sub conducerea dinastiei hașmonene reprezentată de Ioan Hircan (134-104),
Aristobul I (104-103), Alexandru Ianea (103-76), Salomeea Alexandra (76-67) și Aristobul al
II-lea (67-63), până la cucerirea de către Roma în 63 a.Hr.12
De acum începe perioada lungă de stăpânire romană, până la destrămarea Imperiului
Roman din secolul al V-lea în fața năvălirilor barbare, evreii din Iudeea, dar și din diaspora
trăind sub legile Romei.
Din anul 63 a.Hr. până în anul 135 rezistența iudaică dusă împotriva autorității Romei
duce la două războaie foarte sângeroase (66-73, 132-135), în cele din urmă structura
9
Ibidem, p. 88
10
Ibidem, p. 46-47
11
Ibidem, p. 52-53
12
Ibidem,, p. 59

4
instituțională iudaică prăbușindu-se, centrul puterii fiind mutat în Palestina. Între 63 și 37
a.Hr. Iudeea este provincie romană de fapt, dar nu de drept, ea fiind sub protectoratul
proconsulului Syriei. Din 37 a. Hr. până în anul 4 p.Hr. puterea este preluată de Irod cel
Mare, care reface regatul și reconstruiește Templul din Ierusalim, dar după moartea lui
regatul este din nou distrus din cauza revoltelor, începând perioada procuratorilor romani în
Iudeea.13
Între 66-73 are loc primul război al evreilor cu puterea romană, Ierusalimul fiind
distrus de romani și Templul la fel, de către Vespasian în anul 70. 14 Mulți au văzut în aceasta
împlinirea profeției lui Iisus Hristos, care îi atenționase pe evrei că nu va rămâne piatră peste
piatră din Ierusalim, din cauza răutății lor( Luca 21, 6). Următorul război din 132-135 i-a
desființat de tot pe evrei. El a început în contextul numirii provinciei iudaice: Colonia Aelia
Capitolina și a interzicerii circumciziei de către împăratul Hadrian 15, acest război fiind poate
mai sângeros dacă nu la fel ca primul. Instituțiile politice și cele religioase tradiționale
dispărând definitiv, conducătorii Israelului pentru aproape 2000 de ani fiind doar niște prinți
ai spiritului.16

13
Ibidem, p. 67-68
14
Originile creștinismului, introducere de Pierre Geoltrain, traducere de Gabriela Ciubuc, Colecția „Plural.
Religie”, Editura Polirom, Iași, 2002, p. 78
15
Ibidem, p. 88
16
Josy Eisenberg, op.cit., p. 80

5
 Diaspora evreiască în perioada Principatului Roman

După distrugerea primului Templu de la Ierusalim, în anul 586 a.Hr., istoria evreilor
nu mai respectă regula unității locului, ea urmând, după cum am spus în capitolul anterior,
două drumuri paralele, unul în Iudeea, iar celălalt în diaspora.
La început, diaspora nu a reprezentat decât câteva ramuri desprinse din trunchiul
poporului evreu, mici grupuri de deportați și exilați, ce au format colonii relativ puțin
importante în Asia Mică, Babilonia și Egipt. Odată cu Alexandru cel Mare, importanța
diasporei crește semnificativ. De acum și până la convertirea împăratului Constantin,
comunitățile evreiești cunosc o expansiune considerabilă, dând dovada unei reale vitalități și
manifestând o splendidă atracție asupra păgânilor. Între întâlnirea sa cu elenismul și triumful
creștinismului, iudaismul cunoaște o adevărată epocă de aur, caracterizată printr-o
multitudine de schimbări de natură politică, demografică, religioasă, intelectuală și socială.17
În contextul apariției creștinismului, numărul țărilor și orașelor în care trăiau evrei
este considerabil. În Imperiul Roman, prezența evreilor este atestată în principalele orașe din
Europa, Asia și Africa.
În Europa evreii erau răspândiți în 43 de localități în Italia, Sicilia și Sardinia, mai ales
Roma, Genova, Milano, Bologna, Ravenna, Neapole, Pompei, Siracuza și Messina. În
Spania, erau găsiți în 18 localități, 19 orașe în Franța, 4 în Germania, printre care Köln și
Bonn, în numeroase localități din Grecia, Macedonia și diverse țări balcanice.
Pentru Asia, răspândirea diasporei era în mai multe zeci de localități din principalele
provincii ale Asiei Mici, cum ar fi Ionia, Misia, Lidia, Frigia, Capadocia, etc., în Antiohia și
Damasc, în Siria, apoi în numeroase centre din Arabia, mai ales Yemen, 9 orașe în
Mesopotamia, dintre care Edesa și Mosul, numit „Turnul Evreilor”.
În Africa se găsesc evrei în 42 de așezări din Egipt, anume în Alexandria, Cairo și
Assuan, apoi 4 localități în Cirenaica, 5 în Numidia, 6 în Mauritania, ș.a.18
Numărul lor, în urma unor cercetări atente a demografiei Imperiului Roman în
Antichitate, este estimat undeva la 8 milioane de locuitori evrei, ei reprezentând un procent
de 7-10 la sută din populația imperiului, 2 milioane în Iudeea, 4 milioane în diaspora și 2
milioane răspândiți în afara imperiului. Așadar, un evreu din patru trăia în afara Iudeii la acea
vreme.19
17
Ibidem, p. 87-88
18
Iulian Moga, Evrei și prozeliți în Europa (secolele I-VI d.Hr.) – interacțiuni etnice și culturale, Editura Stef, Iași,
2011, p. 131-173
19
Josy Eisenberg, op.cit., p. 90

6
 Răspândirea și expansiunea evreilor este datorată unui întreg complex de date
demografice (creșterea naturală a coloniilor evreiești), socio-economice (stabilitatea și
puterea instituțiilor lor: comunitățile evreiești) și spirituale (prozelitismul). Diaspora a
cunoscut o adevărată explozie demografică datorită războaielor, emigrării și natalității
evreiești.
Deportările din urma războaielor cu Roma au modificat semnificativ echilibrul
demografic dintre Iudeea și diaspora, sute de mii de evrei fiind aruncați pe piața de sclavi, iar
prin răscumpărare sau emancipare au îngroșat rândurile numeroaselor comunități din imperiu.
De asemenea, crizele politice și economice au favorizat emigrarea voluntară, iar idealul
familiei evreiești fiind nașterea de prunci, natalitatea crescândă a dus la o creștere
demografică progresivă; în concepția lor cei fără copii erau considerați blestemați de
Dumnezeu.20
Comunitatea evreiască era un adevărat stătuleț în stat, având diferite privilegii,
drepturi și posibilități, asigurate de imperiu, ea fiind un fel de asociație legală. Tulburarea
adunării evreilor reprezenta un delict aspru pedepsit de puterea romană. 21 Ea era condusă de
un sfat al bătrânilor (presbyteroi)22, gerusia23, care se îngrijește de numeroase instituții ca
sinagoga, școala. Biblioteca, baia rituală, cimitirul. Fiecare membru era supus unui impozit
pentru a ajuta comunitatea, ca un fond de asistență pentru bolnavi și săraci. 24 Administrația
era asigurată de un colegiu de arhonți25, ce aveau în subordine anumiți funcționari, cum ar fi
phrontistes-ul26, administratorul proprietății obștești, și grammateus27, secretarul sau grefierul.
Mai întâlnim funcția de prostates28, care era avocatul comunității, și pater și meter
synagoges, „părintele” și „mama” comunității.29 Serviciul religios în cadrul comunității era
asigurat de archisynagogos30, mai-marele sinagogii, hyperetes31, slujitorii, și hiereis32, preoții.
Categoriile sociale existente în Diaspora sunt multiple. Astfel, întâlnim, în primul
rând, sclavii, care erau din rândurile celor deportați, apoi aceștia, prin răscumpărare deveneau

20
Ibidem, p. 92
21
Iulian Moga, op.cit., p. 107-115
22
Ibidem, p. 58
23
Ibidem, p. 57
24
Originile creștinismului, p. 85
25
Iulian Moga, op.cit., p. 59
26
Ibidem, p. 63
27
Ibidem, p. 64
28
Ibidem, p. 65
29
Ibidem
30
Ibidem, p. 66
31
Ibidem, p. 69
32
Ibidem

7
liberți, iar prin emancipare, ajungeau să fie funcționari, comercianți și fel de fel de meseriași,
puținii însă ajungeau să fie militari, romanii fiind rezervați în privința lor.33
Grecii și romanii erau în căutarea unei religii care să se adreseze inimii și spiritului,
iar iudaismul, prin rigoarea, monoteismul, morala, ritualurile și viața comunitară, îi copleșește
pe aceștia, mulți trecând la iudaism. Pentru a deveni o religie deschisă, însă, iudaismul trebuia
să propună o concepție universalistă a Legii într-un limbaj care să deschidă accesul păgânilor
la Revelație. Astfel, în cadrul comunității din Alexandria, apare cea mai prețioasă operă a
acestei literaturi, Septuaginta sau Biblia, tradusă în limba greacă, în cursul secolului al III-lea
a.Hr.34 Chiar dacă în jurul sinagogilor se aflau numeroși păgâni atrași de iudaism, totuși ei nu
se puteau hotărî să se convertească, obstacolul major în calea acesteia fiind de ordin
psihosocial. A deveni evreu însemna să adopți, pe lângă credința lor, destinul, situația și
speranțele lui Israel. Partea cea mai importantă a acestor speranțe era de ordin național mai
mult: întoarcerea în Sion și restabilirea regatului davidic. Cel convertit trebuia să se despartă
de poporul său și să se alăture unui alt grup social, să se identifice cu aspirațiile acestui grup
și să-și împartă cu el viața cotidiană. Această ruptură socio-etnică, pe care o reclamă
convertirea, e adesea un obstacol foarte greu de trecut cu cât specificul iudaic nu avea un
aspect atrăgător, evreii fiind un popor învins și disperat. 35 Peste toate acestea, creștinismul,
prin misionarismul propagat de apostoli, punea foarte mult accentul pe mesianismul
apocaliptic și mai puțin pe spiritul naționalist. Îndeplinea toate condițiile pentru a permite
iudaizanților să acceadă la mântuire, fără a renunța la identitatea lor națională, fără a se
supune întregii rigori a Legii, fără a se circumscrie. În acest fel, creștinismul câștigă teren în
fața iudaismului, iar iudaismul treptat va deveni defensiv și ermetic.

33
Ibidem, p. 42-47
34
Originile creștinismului, p. 102
35
Josy Eisenberg, op.cit., p. 112

8
 Concluzii

Până la creștinism, iudaismul s-a dezvoltat foarte mult. Fiecare criză, fiecare
încercare, nu a făcut decât să le întărească unitatea și comunitatea, devenind uneori o forță de
temut în fața celorlalte popoare. Întotdeauna evreii au știut cum să-și obțină drepturile, cum
să iasă din impasurile abătute asupra lor, cunoscând o expansiune extraordinară în lumea
civilizată a imperiilor, însă apariția creștinismului, cu noua doctrină religioasă a pus capăt
acestei dezvoltări a iudaismului. Tocmai universalismul iudeu a fost ceea ce a favorizat
instalarea și expansiunea creștinismului. Totuși, au trecut multe secole până când statutul
evreilor avea să se schimbe. Relația cu noua Biserică nu a zdruncinat foarte mult elementele
socio-economice ale vieții evreilor, ci doar evoluția psihologică și religioasă a societății din
perioada următoare apariției credinței creștine a dus ca unele hotărâri cu privire la statutul
evreilor să devină opresive.

9
Bibliografie
I. DICȚIONARE
1. Dictionnaire du Judaïsme, Encyclopaedia Universalis, Paris, 1998
2. Enciclopedia civilizației romane, coord. științific D. Tudor, Editura Științifică și
Enciclopedică, București, 1982

II. IZVOARE
1. Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a
PF Teoctist, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului
Sinod, EIBMBOR, București, 1991
2. Eusebiu de Cezareea, Scrieri I, Istoria Bisericească. Martirii din Palestina,
col. „PSB”, vol. 13, traducere, studiu, note și comentarii de T. Bodogae,
EIBMBOR, București, 1987

III. LUCRĂRI GENERALE

1. Achimescu, Nicolae, Istoria și filosofia religiei la popoarele antice, Editura
Junimea, Iași, 1998
2. Bernstein, S., Milza, P., Istoria Europei. Moștenirea Antichității, col.
„Sinteze”, vol. 16, traducere de Ionuț Bița, ediție îngrijită, note și comentarii
de Nelu Zugravu, Editura Institutul European, Iași, 1997
3. Eisenberg, Josy, O istorie a evreilor, traducere de Jean Roșu, ediția a doua,
Editura Humanitas, București, 2006
4. Originile creștinismului, introducere de Pierre Geoltrain, traducere de Gabriela
Ciubuc, Colecția „Plural. Religie”, Editura Polirom, Iași, 2002
5. Moga, Iulian, Evrei și prozeliți în Europa (secolele I-VI d.Hr.) – interacțiuni
etnice și culturale, Editura Stef, Iași, 2011

10