Privire generala

Exilul oamenilor de cultură români începe în perioada

1945-1949, o dată cu prigoana regimului comunist, aflat în faza sa stalinistă,
împotriva a tot ce reprezenta „trecut burghezo-mosieresc”. Cei mai multi
oameni de cultură care au părăsit România prin exil au apartinut lumii
literelor, unde cenzura opera la modul cel mai concret, pe textul literar,
nelăsând o altă posibilitate celor ce doreau să îsi exprime crezurile artistice si
sociale clar si la lumina zilei.

Cifrele arată că, în perioada 1972 – 1989, au părăsit teritoriul României peste
200 de oameni de litere, un procent de 12% din toti cei existenti pe teritoriul
tării si cu mult mai mare decât în orice tară comunistă a acelei vremi.

Diaspora
Diaspora este un termen care provine din vocabularul
istoriei bisericii si defineste dispersarea unei etnii în lume. Desi de multe ori se
face referire la oamenii de cultură români exilati ca făcând parte din diaspora
românească, încadrarea lor în acest cerc terminologic este gresită înainte de
finalizarea fenomenului exilului românesc.

Diaspora presupune existenta unor legături constante si a unor raporturi

normale cu tara de origine, ceea ce este cunoscut că nu a putut fi posibil în
relatie cu România regimului comunist, decât cu rare exceptii de relaxare a
normelor rigide de închidere fată de lumea occidentală, exceptii datorate
intereselor propagandistice ale regimului ceausist, asa cum s-a întâmplat în
cazul lui Mircea Eliade.
Emigranți
Emigratia de după 1989 se împarte în mai multe segmente –
emigratia economică, emigratia politică din 1990 de după mineriade, bursierii
rămasi după studii si emigrantii săturati de sistemul românesc. Cele mai mari
si mai vechi comunităti românesti se află în Canada si SUA. Grupuri autohtone,
izolate si de o mărime redusă, sunt răspândite însă pe tot globul. Africa de Sud,
Australia, Mexic, Argentina, Macedonia sau Grecia sunt câteva dintre locurile
în care românii au ales să locuiască.

Exilul românesc
Câteva delimitări de termeni se cer a fi făcute
atunci când se vorbeste despre exil. În primul rând, nu există o echivalentă de
sens între emigrare si exil, emigrarea purtând în primul rând o conotarie
economic-financiară, exilul având în schimb valente de ordin politic, ideologic
si liberă exprimare. Cauzele exilului nu fac referire la nicio componentă
material-economică, ci tin de discriminare, urmărire, amenintări, chiar
închisoare.

La polul opus celor ce au ales exilul / autoexilul se află reprezentantii

disidentei românesti, adică oamenii de cultură care au ales să rămână în tară,
s-au supus, au protestat în tăcere, au scris literatură de sertar: jurnale,
memorii, biografii, creatii în proză sau versuri. De multe ori, disidentii români
au practicat un exil interior, ce a razbătut în scrierile lor prin scris subversiv,
revendicare a dreptului individual, interpretări religioase proprii. Constiinta
si spiritul erau în acest caz exilate în trup.

Azilul politic are la origine o idee de îndepărtare temporară de tara de

origine, datorată unor probleme de natură politică, urmată de revenirea în
tară la ameliorarea sau disparitia problemelor. Multi dintre exilatii culturii
române au crezut initial că absenta lor din România va fi întinsă doar pe o
perioadă de câtiva ani, neluând în calcul din start conditia de exilat.

Teoretic, putem vorbi despre o încheiere a exilului oamenilor de cultură

română de abia în 1996, când în România apare alternanta la guvernare. Desi
încheiat istoric, efectele exilului românesc ca fenomen nu încetează încă a îsi
produce efectele pentru cultura română contemporană.

Atitudinea culturala:
Cea mai cunoscută periodizare a exilului românesc, acceptată în general de
specialisti, este cea pe care o face Eva Behring în "Scriitori români din exil
(1945-1989)". O perspectivă istorico-literară, unde periodizarea exilului
românesc este realizată pe trei mari valuri, astfel:

 Anii ’40 – ’50, cu plecarea lui Mircea Eliade, C-tin Virgil Gheorghiu, Vintilă
Horea, Aron Cotruș, Pamfil Șeicariu, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Alexandru
Ciorănescu, George Ciorănescu, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu etc, în
general valorile perioadei interbelice;

 Anii ’60 – ’70, cu plecarea lui Dumitru Țepeneag, Paul Goma, Petru Popescu,
Matei Călinescu, Virgil Nemoianu, Ioan Petru Culianu, Gabriela Melinescu,
Sanda Golopenția etc;

 Anii ’80, cu plecarea lui Norman Manea, Ion Caraion, Dorin Tudoran, Matei
Vișniec, Bujor Nedelcovici, Nicolae Balotă, Mircea Iorgulescu.

În ceea ce priveste legătura exilului românesc cu viata culturală a României, s-

au conturat trei atitudini principale ale exilatilor:

 Continuarea a creatiei în limba română si orientarea ei către publicul din

România, neexistând la nivel ideatic capacitatea exilatilor de a se integra în
cultura tării de exil si către un nou public. Astfel au procedat Paul Goma, Ion
Caraion si Ion Negoitescu.

 Desprinderea de rădăcinile românesti în totalitate, integrarea în mediul

cultural de adoptie si creatia în limba tării respective, astfel fiind cazurile lui
Emil Cioran si Petru Popescu.

 Dubla identitate culturală, atât orientată către România si publicul românesc,

căt si către tara de adoptie si publicul acesteia, creatia acestor scriitori fiind
caracterizată de plurilingvism. Astfel au fost Eugen Ionescu, Mircea Eliade,
Dumitru Tepeneag si Vintilă Horea.

Romani celebri din diaspora:

1.Italia: Sergio Nicolesco, (1919-1989), din Bucuresti, neurochirurg

2. Germania: Radu Cretu, (1929-1998), din Oradea, profesor de

fizica nucleara

3. Vera Atkins, (1908-2000), din Iasi, celebra spioana britanica

 Bibliografie:

 https://prezi.com/p/_jyn2lencddd/
diaspora-si-exilul-romanesc/
 https://ro.wikipedia.org/wiki/
Diaspora_rom%C3%A2n%C4%83
 https://adevarul.ro/blogurile-adevarul/
despre-exilul-si-diaspora-romaneasca-
din-1675318.html