Exilul românesc după al Doilea Război Mondial

Student: Petre Maria- Denisa

Master, anul II
Specializarea: Multilingvism și interculturalitate în context european

Câteva delimitări de termeni se cer a fi făcute atunci când se vorbește despre exil. În
primul rând, nu există o echivalență de sens între emigrare și exil, emigrarea purtând în primul
rând o conotație economic-financiară, exilul având în schimb valențe de ordin politic, ideologic
și liberă exprimare. Cauzele exilului nu fac referire la nicio componentă material-economică, ci
țin de discriminare, urmărire, amenințări, chiar închisoare.
La polul opus celor ce au ales exilul/ autoexilul se află reprezentanții disidenței
românești, adică oamenii de cultură care au ales să rămână în țară, s-au supus, au protestat în
tăcere, au scris literatură de sertar: jurnale,memorii, biografii, creații în proză sau versuri. De
multe ori, disidenții români au practicat un exil interior, ce a razbătut în scrierile lor prin scris
subversiv, revendicare a dreptului individual, interpretări religioase proprii. Conștiința și spiritul
erau în acest caz exilate în trup.
Diaspora este un termen care provine din vocabularul istoriei bisericii și definește
dispersarea unei etnii în lume. Deși de multe ori se face referire la oamenii de cultură români
exilați ca făcând parte din diaspora românească, încadrarea lor în acest cerc terminologic este
greșită înainte de finalizarea fenomenului exilului românesc. Diaspora presupune existența unor
legături constante și a unor raporturi normale cu țara de origine, ceea ce este cunoscut că nu a
putut fi posibil în relație cu România regimului comunist, decât cu rare excepții de relaxare a
normelor rigide de închidere față de lumea occidentală, excepții datorate intereselor
propagandistice ale regimului ceaușist, așa cum s-a întâmplat în cazul lui Mircea Eliade.
Azilul politic are la origine o idee de îndepărtare temporară de țara de origine, datorată
unor probleme de natură politică, urmată de revenirea în țară la ameliorarea sau dispariția
problemelor. Mulți dintre exilații culturii române au crezut inițial că absența lor din România va
fi întinsă doar pe o perioadă de câțiva ani, neluând în calcul din start condiția de exilat.
Teoretic, putem vorbi despre o încheiere a exilului oamenilor de cultură română de abia
în 1996, când în România apare alternanța la guvernare. Deși încheiat istoric, efectele exilului
românesc ca fenomen nu încetează încă a își produce efectele pentru cultura română
contemporană.
Fenomenul exilului românesc postbelic reprezintă o parte a istoriei noastre care a început
în timpul și imediat după sfârșitul Celui De-al Doilea Război Mondial pe măsură ce comuniștii,
sprijiniți de puterea de ocupație sovietică, cucereau tot mai mult puterea politică din România.
Majoritatea documentelor istorice fac o radiografie a exilului, care s-a încheiat o dată cu căderea
regimului ceaușist din România, în 1989, nu doar din punctul de vedere al organizării și relațiilor
din interiorul acestuia, ci și al gradului de implicare activă și de opoziție față de regimul din țară.
Acțiunile și mesajele exilului anticomunist au avut un anumit impact în lumea
Occidentului Liber, reușind să sensibilizeze opinia publică internațională, mai ales din anii 1980,
pe fondul deteriorării situației din țară și într-un context istoric specific. Deși se pot identifica
mai multe cauze adiacente ale schimbării opticii statelor occidentale asupra regimului din
România, totuși, exilul politic românesc a jucat un rol în această ecuație, în special, prin postul
de radio „Europa Liberă”. Cei care au ales calea exilului, din motive politice, s-au făcut purtătorii
de cuvânt ai milioanelor de români rămași în țară sub un regim totalitar. Funcția de reprezentare
a exilului a fost direct legată de funcția de informare, care a avut în vedere sensibilizarea opiniei
publice occidentale despre situația din România și, în același timp, să găsească surse de
informare alternativă pentru românii din țară prin posturile de radio: „Europa Liberă”, „BBC”,
„Vocea Americii” etc.
O altă funcție de o importanță deosebită a exilului a fost aceea de păstrare a tradiției
democratice, concomitent cu delegitimarea regimului comunist. Ca atare, exilul românesc a
întreținut ideea unei Românii alternative, democratice și a reprezentat conștiința vie a românilor.
Supraviețuirea „României democratice”, pluraliste, în exil are nu doar o semnificație istorică,
politică, ci și una simbolică. Ea înseamnă delegitimarea unui regim totalitar care a înăbușit
participarea și opoziția (cele două coordonate fundamentale ale democrației) și a suprimat toate
formele de pluralism. În consecință, personalități de seamă ale exilului, din care au făcut parte și
foști membri ai partidelor istorice, atașate valorilor și principiilor democrațiilor occidentale, au
militat și și-au asumat, prin toate mijloacele, lupta împotriva regimului ilegitim din România.
Ca urmare a constituirii la 6 septembrie 1940 a dezastruoasei guvernări Ion Antonescu-
Horia Sima, mai mulți diplomați români aflați în diferite capitale ale lumii, au rupt legătura cu
guvernul oficial de la București. Este vorba, în special, de diplomați aflați în capitalele țărilor
democratice, aliate tradițional ale României, cum ar fi:Anglia, S.U.A., Elveția etc. Exemplu cel
mai cunoscut este cazul ambasadei României de la Londra, în care atât ministrul plenipotențiar al
României, V. V. Tilea și consilierul său de presă, Ion Rațiu „au ales libertatea”, adică au rupt
legăturile cu România oficială (devenită „stat national-legionar”după 14 septembrie 1940; pentru
prima dată în istorie o mișcare politică își punea amprenta pe chiar denumirea statului român!),
cerând azil politic în Marea Britanie sau în Statele Unite (Citta-Carol Davila, Brutus Coste) O
parte a ambasadei din Londra, însă, de exemplu, Mircea Eliade, atașat cultural, va rămâne fidel
noilor autorități de la București și vor primi posturi, după ruperea relațiilor diplomatice, în 1941,
în alte țări cu care regimul de la București a avut legături (Mircea Eliade va ajunge la Lisabona,
în decembrie 1941). Diplomații care au ales libertatea refuzau atât guvernarea de tip legionaro-
antonesciană, septembrie 1940-ianuarie 1941, cât și cea „doar” antonesciană (ianuarie 1941-
august 1944) și au refuzat colaborarea cu Germania nazistă. În general, acești diplomați erau ori
diplomați de carieră ori, în unele cazuri, apropiați ai regelui al Carol al II-lea. Au existat și cazuri
de diplomați aflați într-o situație mult mai dificilă deoarece acreditați pe lângă țările ale Axei și
aliații săi și care și-au părăsit posturile și au fugit către țări democratice în care și-au găsit
refugiul (exemplu, Gheorghe Băgulescu din Japonia).
Exilul românesc anticomunist după al doilea război mondial, s-a format ca urmare a unor
valuri successive de români nevoiți să își părăsească țara din motive politice. Primul val a fost
format dintr-un număr restrâns de diplomați democrati români care au refuzat să se întoarcă în
țara după instaurarea regimului autonescian. A urmat apoi un val mai numeros, cel al
legionarilor.
În urma înfrângerii rebeliunii din ianurie 1941, aceștia cu sprijinul armatei și al serviciilor de
spionaj germane , au reușit să părăsească țara pe ascuns și să își găsească adăpost în cel de-al
treilea Reich.Pana la ocuparea tarii decatre armata sovietica si instaurareara regimului
communist, intre cele doua categorii de exilati a fost o totala lispa de comunicare, ei aflandu-se
nu numai in tabere diferite , opuse, ci si in grupari ideologice incompatibile.
Dupa infrangerea celui de-al treilea Reich ( este un termen preluat din germană și înseamnă
tărâm),in interiorul grupului legionar vor apărea disesnsiuni care vor duce la spargerea unității. În
timp ce o parte a rămas credincioasă lui Horia Sima, cei mai mulți legionari au cerut o
reîntoarcere la linia inițială a mișcării, după modelul neofascismului Italian. În sfârșit, o a treia
grupă, a renunțat la principiile totalitare și rasiste, orientându-se către idealurile democratice.
După 23 august 1944, exilul se va imbogăți cu un nou grup de diplomați (antonescienii), care va
refuza să se întoarcă în țara ocupată. Grupul diplomaților va crește numeric după noiembrie
1947, când foarte mulți diplomați români vor refuza să se întoarcă în țară, preferând calea grea a
exilului, scalviei din țară.
Alături de diplomați, numeroși ofițeri și soldați români căzuți prizonieri la germani după 23
august 1944 au refuzat, la sfârșitul războiului, să se întoarcă în țară, rămânând în Occident și
îngroșând rândurile exilului. Acestor grupări li s-a adăugat o mare parte dintre studenții români
aflați la studii în străinătate.

Ceea ce este comun tuturor acestor grupuri de exil, pe lângă anticomunismul lor, este
faptul că se aflau deja în afara țării când au ales exilul. Celor aflați deja în afara hotarelor
României, au început să li se alăture, în special după 6 martie 1945, românii care , legal sau nu,
reușeau să părăsească țara. Din cauza măsurilor luate de autoritățile comuniste pentru a stăvilii
plecările ilegale din țară, care amenințau să se transforme într-un adevarat exod, orice încercare
de trecere ilegală a frontierei era o adevarată aventură, încheiată cel mai adesea cu împușcarea
temerarilor sau cu ani grei de carcera pentru cei care erau prinși. Era greu de făcut o evaluare
asupra prăpăstiei dintre numărul celor care au reușit să ajungă în Occident și cei care au eșuat în
încercarea lor, reușitele- după unele aprecieri- nu depășeau 10% din totalul tentativelor de trecere
ilegală a frontierei. Odată ajunși în Occident , majoritatea românilor a trebuit să înfrunte în primii
ani și o situație materială foarte grea. Într-o Europă Occidentală sărăcită de razboi, masa exilului
românesc era fără îndoială mult mai săracă. Au existat, desigur, printre români, și oameni bogați,
dar ei nu s-au angajat direct în lupta politică asupra regimului din țară, deși, unele dintre acestea,
au susținut uneori acțiuni anticomuniste sau au ajutat financiar pe unii intelectuali români aflați
în exil, fără posibilități materiale.
Au existat la dispoziția unui grup restrâns al exilului românesc, în mare majoritate format
din foști diplomați, importante sume de bani provenind din fondurile aflate în gestiunea unor
misiuni diplomatice românești sau așa numitul “fond național” în valoare de 6 milioane de franci
elvețieni aflati la dispoziția exclusivă a lui Alexandru Cretzianu.
O evaluare a numărului exilaților români aflați în Occident , în primii ani după
război, este foarte greu de făcut. Lucru explicabil dacă avem în vedere cele două institutii
românești abilitate să facă aceste evaluari : Ministerul Afacerilor Externe și Serviciul de
Informații, apoi Securitatea- “fuseseră curățate” de profesioniști ai vechiului regim, iar nou-
veniții erau încă departe de cerințele pe care le impunea munca în exterior. În plus, rezerva și
chiar ostilitatea cu care erau primiți reprezentanții Republicii Populare Române în străinătate nu
erau propice unei munci informative de calitate. În al doilea rând, greutatea deriva din faptul că
mai întotdeauna, în documente, nu se face o distincție între exilați și emigranți, unii dintre
emigranți fiind luați în calcul că sunt exilați.
https://www.iiccmer.ro/cronologia-exilului-romanesc/
https://www.diploma.ro/licente/exilul-romanesc-1623
Câteva nume de scriitori care su suferit experiența exilului sunt: Ion Luca Caragiale,
Mircea Eliade, Matei Vișniec, Ion Caraion, Nina Cassian, Matei Călinescu și mulți alții. În
continuare, il voi alege pe primul din această listă, anume, Ion Luca Caragiale pentru a descrie
puțin din experiența lui cu exilul și ce a simțit când nu a fost lăsat să scrie.
Având parte de o moștenire consistentă din partea unei mătuși bogate și după ce triumful
literar îi fusese umbrit de acuzele de plagiat aduse de Caion, iar afacerile sale cu cârciumi și
berării eșuaseră, pe rând, lamentabil, Caragiale şi-a petrecut ultimii ani din viaţă la Berlin, în
exil, părăsind România, dezgustat şi scârbit.
În 1893, I.L. Caragiale a deschis, în asociaţie cu un consilier comunal, un anume
Mihalcea, o berărie numită „Mihalcea şi Caragiale”, spre „stupoarea boemei literare, care nu
putea asocia harul scriitorului cu o îndeletnicire atît de prozaică. Cu toate că berăria nu a avut
cine ştie ce succes, Caragiale s-a încăpăţînat să deschidă şi o altă berărie, Gambrinus, în 1901,
care a rezistat, totuşi, mai mult decît toate celelalte pe care le luase în antrepriză. Avîndu-l casier
pe poetul Ion Păun-Pincio, el se lupta s-o scoată la capăt cu datoriile şi cu Fiscul, motiv pentru
care prietenii îl necăjeau într-una pentru alegerea făcută”. Răspunsul hazos a venit natural:
„Iancu Luca Caragiale/ Vinde berea cu măsură,/ Face şi literatură,/ Însă nu face parale”.
La începutul secolului XX, a avut loc un proces rămas celebru în istoria literaturii
române, procesul Caragiale- Caion, primul acuzat de plagiere de către cel de-al doilea. În
„Moftul român” din 6 mai 1901, Caragiale publica un articol intitulat „Un frizer-poet şi o damă
care trebuie să se scarpine-n cap”, un comentariu ironic la un text trimis de un tânăr preocupat
prea mult de părul iubitei, ce semna cu pseudonimul Caion (pe numele său real Constantin Al.
Ionescu).
Caion, orbit de ură şi împins de câteva persoane din anturajul său, a imaginat un plan să
se răzbune pe Caragiale. Drept urmare, apare un text plin de insulte în „Revista literară” din 30
noiembrie 1901, text intitulat „Domnul Caragiale”, în care autorul Năpastei este acuzat de a fi
plagiat drama sa după o piesă ungurească intitulată Nenorocul, scrisă de un oarecare Kemeny
Istvan. În numărul următor, de la 10 decembrie, Caion revine cu rezumatul dramei lui Kemeny.
 Caragiale a rămas stupefiat, neştiind ce să mai creadă! O clipă a crezut în putinţa unei
coincidenţe şi s-a pornit să caute peste tot drama ungurului. Nu a găsit, evident, pe nimeni cu
acest nume. Kemeny Istvan era, aşadar, un nume fictiv şi opera lui pe de-a-ntregul născocită.
Hotărât să pună capăt echivocului, autorul Năpastei, năpăstuitul dramaturg, l-a chemat în
judecată pe Caion, cel care îl defăimase. Caragiale, apărat de bunul său prieten Barbu Ştefănescu
Delavrancea, a câştigat procesul. Curtea l-a condamnat pe Caion la trei luni de închisoare
corecţională şi la 500 de lei amendă penală, precum şi la 10.000 lei despăgubiri civile. Ulterior,
într-un alt proces, Caion a fost, însă, achitat. https://www.bucatarescu.ro/2022/02/caragiale-la-
berlin-exilul-ciudat-dupa-falimentele-din-tara/