Comentarii Critice:

Cronologia exilului literar postbelic de Ion Simuţ

Cunoaştem proporţiile exilului literar românesc postbelic din mai multe surse, dintre
care cea mai sistematică şi mai bine documentată este Enciclopedia exilului literar
românesc: 1945-1989, un dicţionar cuprinzând scriitori, reviste, instituţii şi organizaţii,
elaborat de Florin Manolescu (Ed. Compania, 2003). Exilul nostru literar este integrat,
cum se cuvine, în ansamblul literaturii române în Dicţionarul general al literaturii
române, coordonat de Eugen Simion sub egida Academiei Române (I-VI, 2004-2008).
Fiind cele mai recente, aceste dicţionare folosesc toate explorările, aduc informaţia la zi,
făcându-le utile prin viziunea lor obiectivă şi integratoare. Au apărut numeroase alte
cercetări individuale privitoare la exilul nostru literar, dintre care sunt de consultat
prioritar cele semnate de Nicolae Florescu, Eva Behring, Cornel Ungureanu, Mircea
Popa, Mircea Anghelescu, Gheorghe Glodeanu, Nicoleta Sălcudeanu. Nici una nu este
însă o istorie (pe cât posibil) completă. Nu avem, prin urmare, nici o fenomenologie a
exilului românesc, nici o simptomatologie motivată cultural, politic şi sociologic.
Nemaivorbind de faptul că ar fi extrem de interesantă şi de necesară o sinteză asupra
exilului românesc care ar releva combinaţia celor trei componente esenţiale: politic,
economic şi cultural.
S-a încetăţenit ideea celor trei valuri ale exilului literar românesc, lansată de Laurenţiu
Ulici: primul val, cel din anii '40-'50; al doilea, exilul anilor '60-'70; al treilea val, exilul
anilor'80 (articolul lui L. Ulici a apărut în "Luceafărul", nr. 5 din 1994 şi a fost preluat în
volumul ocazional Întâlnirea scriitorilor români din întreaga lume, Neptun, 5-10 iunie
1995, Fundaţia "Luceafărul", 1995). Eva Behring preia fără nici o modificare propunerea
lui Laurenţiu Ulici, deodată cu cifrele avansate: 50 de scriitori români exilaţi în anii
1945-1949 şi aproximativ 200 în intervalul 1975-1989, ceea ce ar reprezenta 12% din
totalul scriitorilor (în volumul Scriitori români din exil:1945-1989. O perspectivă
istorico-literară, Ed. FCR, 2001). A fost agreată această împărţire aproximativă pe
decenii sau pe generaţii, acceptabilă în principiu, deşi suferă de o bună doză de
imprecizie. Criteriul de periodizare a exilului literar românesc nu poate fi, în mod
obiectiv, decât unul politic, în funcţie de epoci, de interdicţii şi, bineînţeles, de
sinuozităţile dictaturii comuniste. Fără să am impresia că am produs o revoluţie în
această periodizare, aş propune una mai exactă, mai pliată pe realităţile şi etapele
politicii comuniste, de fapt o nuanţare a celei dintâi: 1. exilul din 1941 până la sfârşitul
anului 1947, când graniţele se închid sever şi ermetic; 2. blocajul aproape total al
exilului în perioada 1948-1964, cu singurul eveniment notabil (în domeniul literar) al
fugii lui Petru Dumitriu; 3. exilul progresiv crescut în perioada Ceauşescu, declanşat
semnificativ după 1971 şi intensificat în anii '80. Cele trei perioade sau valuri ale exilului
ar fi, de fapt, numai două. Cum în anii '50-'60 nu se întâmplă ceva semnificativ, altceva
decât închiderea ermetică a graniţelor, nu văd de ce am lipi aici deceniul următor, anii
'70, numai pentru a nu înregistra un gol. Perioada Ceauşescu trebuie discutată în
ansamblu, punând în evidenţă accelerarea numărului de scriitori exilaţi din 1965-1971
spre 1989, într-un fenomen coerent de reacţie la dictatură.
În prima perioadă, deciziile scriitorilor români (simultan cu ale unor intelectuali şi
politicieni) de a rămâne în exil se iau fie în 1941-1942, după înfrângerea rebeliunii
legionare, fie în intervalul 1945-1947, când devine din ce în ce mai clar că România
este o ţară ocupată de trupele sovietice şi că regimul politic se îndreaptă spre o
dictatură comunistă. Scriitorii care cer azil politic provin din sectorul diplomatic (ataşaţi
culturali sau ataşaţi de presă) sau sunt beneficiarii unor burse. Aproape cu regularitate
în sintezele de până acum există tendinţa unui reducţionism la trei dintre cele mai
importante personalităţi: Mircea Eliade, Emil Cioran şi Eugen Ionescu. Treptat, au fost
recuperate alte nume de prim plan, însă nu şi opera lor integrală: Aron Cotruş, Vintilă
Horia, Constantin Virgil Gheorghiu, Ştefan Baciu, Horia Stamatu, George Uscătescu,
Alexandru Ciorănescu, George Ciorănescu, Alexandru Busuioceanu, Pamfil Şeicaru. S-a
scris şi s-a vorbit mult în ultima vreme, pe bună dreptate, despre Monica Lovinescu şi
Virgil Ierunca. A fost regăsit şi recuperat tocmai din Peru Grigore Cugler, un prozator
urmuzian, şi integrat în zona avangardei. Gherasim Luca, activând la Paris, este de
asemenea important în contextul postavangardist al exilului. Alte nume şi opere au
rămas aproape necunoscute, abandonate într-o aproximaţie de exotism sau de minorat
estetic, ca de pildă Teodor Scorţescu, ale cărui urme s-au pierdut undeva în Argentina
(scriitorul lipseşte din dicţionarul lui Florin Manolescu). Nu sunt de neglijat nici nume ca
N. I. Herescu, Lucian Boz, Nicu Caranica, L. M. Arcade, Th. Cazaban, D. C. Amzăr, C-tin
Amăriuţei. De numele unora dintre cei mai importanţi scriitori din acest prim val se
leagă crearea unor instituţii vitale pentru supravieţuirea culturală a exilului: reviste,
edituri, fundaţii, institute de cercetare, cenacluri şi colaborarea la posturi de radio care
au asigurat cunoaşterea activităţii şi a atitudinii lor politice. Un alt aspect ce ar trebuie
discutat şi reliefat în întreaga lui motivaţie alambicată este constituirea grupurilor în
exil, după principii politice (de-o parte foştii legionari, de alta oamenii Fundaţiei Regale
Universitare "Carol I" etc.) sau culturale (în jurul unei reviste, al unui cenaclu sau al
unui post de radio), şi turbulenţele create de conflictele de interese.
Perioada 1948-1964 este cea mai dură în interiorul regimul comunist din România, prin
represiune, arestări, domiciliu forţat, cenzură, interdicţia de circulaţie a persoanelor în
afara graniţelor, lipsa de comunicare şi de informaţie, sovietizare. Lipsa legăturilor de
orice fel cu Occidentul creează un adevărat marasm cultural. E un eveniment
senzaţional când scriitorii pot ieşi din ţară şi această îngăduinţă le este acordată numai
celor care prezintă deplină încredere: oportuniştii şi propagandiştii regimului comunist,
care nu aveau de ce să rămână în străinătate. Un caz aparte, o excepţie incredibilă, îl
reprezintă Petru Dumitriu, unul dintre cei mai mari profitori ai comunismului românesc,
un adevărat prinţ roşu, un răsfăţat care a beneficiat de tot ce putea beneficia un
scriitor. Fuga sa în ianuarie 1960 în Germania, unde a cerut şi a obţinut azil politic, a
surprins pe toată lumea, inclusiv pe ceilalţi exilaţi, care nu l-au agreat şi nu l-au
acceptat în rândul lor niciodată, nici în Germania, nici în Franţa. Florin Manolescu
citează în dicţionarul său prezentarea pe care i-o face "Buletinul de Infirmaţii al
Românilor din Exil", o întâmpinare total negativă şi ostilă: "În luna martie, Petre
Dumitriu a prezentat Comitetului Central al partidului comunist din ţară, ultima lucare
ce i-a fost comandată: "Biografii contemporane". Lucrarea era scrisă - ca de altfel toate
romanele acestui slugoi comunist - pe linia partidului. Petre (!) Dumitriu predând
romanul său, a cerut ca partidul să-i acorde o favoare: să-i elibereze un paşaport, atât
lui cât şi soţiei şi copilului său, pentru a pleca să se odihnească în Cehoslovacia şi
Germania, întrucât era surmenat. În plus a cerut să i se cumpere o maşină, ce era de
vânzare la consulatul iugoslav, pentru a face această călătorie în automobil. Partidul i-a
admis toate aceste cereri, minus aceea de a lua copilul cu el în această vacanţă. Petre
Dumitriu s-a resemnat şi a plecat la sfârşitul lunii martie din ţară. Ajungând în
Germania comunistă, într-o zi a trecut în Berlinul occidental, unde împreună cu soţia s-
a prezentat autorităţilor germane, cerând azil politic, ceea ce i-a fost acordat. Cu
maşina sa, Petre Dumitriu luase cu el covoare de preţ din ţară". Cazul Petru Dumitriu a
devenit destul de cunoscut după 1990 pentru a nu mai fi nevoie să insist asupra lui,
ajungând chiar să fie binişor supralicitat. L-am invocat mai ales pentru a semnala
câteva caracteristici ale situaţiei lui.
Exilul lui Petru Dumitriu nu a fost precedat de un minim conflict cu cenzura sau de
manifestarea unei nemulţumiri. De acord că, în 1959, nici nu putea fi precedat de
prefigurarea unei opoziţii sau a unei disidenţe faţă de regimul comunist: întâi, pentru că
Petru Dumitriu, total obedient, nu era omul care să aibă un asemenea curaj; în al doilea
rând, pentru că schiţarea unui act de opoziţie i-ar fi adus interdicţia de a părăsi ţara şi
poate chiar mai mult (închisoarea). În anii '50, disidenţa internă (şi disidenţa nu poate
fi decât internă, nu să se exprime de la distanţă, din exterior) era de neimaginat ca un
caz public. Şi totuşi au existat cazuri de disidenţă în anii '50, fără să fi dobândit nici cea
mai mică notorietate în epocă (Victor Valeriu Martinescu) sau care au dobândit o
notorietate ocultă (epigramele lui Păstorel Teodoreanu şi poemul instigator la revoltă al
lui Radu Gyr, Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane). Ele nu au sfârşit însă în exil, ci în
închisoare, după comutarea unor pedepse de condamnare la moarte. Ulterior, în
perioada Ceauşescu, în anii '70, va exista o legătură directă între disidenţă, închisoare
şi exil.
Nu ştiu alte cazuri de disidenţă literară (subliniez: literară !) din această perioadă şi nici
de exil literar. Nu mă refer la cazurile strict politice, cum a fost, de pildă, acela al lui Ion
Ioanid. Arestat în 1952 sub acuzaţia de a fi făcut parte dintr-o organizaţie
contrarevoluţionară, este condamnat la 20 de ani de muncă silnică, evadează în 1953,
este prins şi închis din nou, cu o pedeapsă suplimentară, iar în 1964 este graţiat. În
1969 primeşte aprobarea de a face o călătorie turistică în Elveţia şi obţine azil politic în
Germania, unde în 1970, la München, devine angajat al postului de radio "Europa
liberă". Abia după 1990 cazul său va fi mai bine cunoscut dintr-o serie de cinci volume
memorialistice Închisoarea noastră cea de toate zilele (1991-1996). În anii '50 însă,
cazul Ion Ioanid nu exista decât în investigaţiile şi în arhivele Securităţii.
Din intervalul 1948-1964 ar mai fi de semnalat, după ştiinţa mea, numai două alte
 cazuri de exil cultural: Eugen Lozovan reuşeşte să fugă în 1950, când însoţea în Austria
ca traducător o delegaţie studenţească, stabilindu-se din 1951 la Paris. E un caz
rarissim. Al doilea e puţin mai deosebit: Ionel Jianu emigrează în iulie 1961 în Franţa,
"fiind răscumpărat de fratele său, Virgil Stark, din New York", după cum consemnează
Florin Manolescu în dicţionarul său. Ar fi, probabil, începutul acelor emigrări evreieşti
prin răscumpărare, de care va abuza regimul Ceauşescu, aplicându-l şi saşilor.

Aparitii neasteptate
O PRIVIRE ASUPRA EXILULUI ROMÂNESC

Livi
u GRÃSOIU

Putini prieteni atît de devotati si avizati totodatã precum dr. Eva Behring
numãrã literatura românã în strãinãtate. De circa patru decenii a contribuit cu
entuziasm si seriozitate proverbialã la familiarizarea cititorilor din spatiul
german cu unele dintre cele mai importante opere scrise la noi în ultimii 150 de
ani. A tradus, a comentat, a întocmit antologii, i-a ajutat cu dezinteres pe
scriitorii ori pe cercetãtorii aflati cu diverse ocazii în Germania, mai ales în
perioada comunistã, înlesnindu-le contactul cu viata culturalã germanã.
Beneficiind de statutul acordat specialistilor în domeniu de statul german,
indiferent de culoarea sa politicã sau de zona de influentã, Eva Behring a avut
ocazia sã viziteze aproape anual România, devenind astfel extrem de
familiarizatã cu realitãtile literaturii contemporane, cu miscarea de idei, cu
tendintele estetice, cu jocurile de culise si interesele de grup atît de transant
manifestate mai mereu, adicã si înainte si dupã decembrie 1989. în felul acesta,
studiile universitare urmate la Bucuresti între 1956-1961, cînd a avut profesori
de talia lui Tudor Vianu, Iorgu Iordan, Al. Rosetti s-au consolidat substantial si
au avut, ca prim rezultat, o tezã de doctorat intitulatã „Lirica de dragoste a lui
M. Eminescu în lumina imaginilor si metaforelor sale”, dupã care s-au succedat
articole, studii si sinteze: „Rumänische Literaturgeschichte von den Anfängen
bis zur Gegenwart” (1994), „Rumänien und die deutsche Klassik” (1996),
„Rumänische Exilliteratur 1945-1989 und ihre Integration heute” (1999). A fost
coautoare la alte lucrãri, iar acum coordoneazã, o sintezã consacratã exilului
literar de dupã 1945 din tãrile Europei Centrale si de Est.
Iatã cã, în urmã cu cîteva luni, Editura Fundatiei Culturale Române a
publicat, în traducerea Tatianei Petrache si Luciei Nicolau, traducere revãzutã
de însãsi Eva Behring si de Roxana Sorescu, „perspectiva istoricã” numitã
Scriitori români din exil – 1945-1989. Este o sintezã realizatã în spirit nemtesc,
adicã riguros, bazat numai pe elemente concrete, pe date exacte, fãrã a se
aventura în interpretãri hazardate. Desigur comentariul la text, la operã, îsi are
locul sãu si poartã amprenta aceleiasi cunoasteri aprofundate a subiectului
abordat. Situatia specificã a scriitorilor aflati în exil, caracterul aparte al unor
opere literare elaborate departe de tarã capãtã urmãtoarele caracterizãri si
explicatii preliminare: „Actul de creatie literarã, adesea dramatic în conditiile
extreme ale exilului, constituirea unui important sistem de comunicare,
ciocnirea dintre diferitele forme si norme de viatã la sosirea în tãrile-gazdã,
raportul deloc stabil dintre literatii plecati si cei rãmasi în tarã, tensionatele
eforturi de receptare si integrare, de-a lungul a aproape cinci decenii de
separare, precum si în anii de dezvoltare liberã care a urmat, acestea sînt marile
teme, interdependente ale prezentului studiu”. Lãmurirea termenilor i se pare
autoarei absolut necesarã, drept care face distinctiile asteptate: „exilul se
dovedeste a fi o categorie clasicã a izgonirii, a antinomiei strãinãtate/ intimitate,
dezintegrare/ integrare”. Delimitarea de emigrare, de diasporã, de azil devine si
ea utilã.
Cum orice fenomen îsi are origini în timp, Eva Behring invitã si la putinã
istorie, reamintind cîteva nume care, în opinia criticii literare românesti, ar
ilustra începuturile exilului: Iulia Hasdeu, Anna de Noailles, Elena Vãcãrescu,
Marta Bibescu. Sigur cã fiecare caz are nuanta sa originalã, dupã cum si altele,
din perioada interbelicã trebuie judecate în strictã specificitate. Tristan Tzara,
Gherasim Luca, Paul Pãun, D. Trost, B. Fundoianu, Eugen Ionesco au avut un
anume motiv de a pãrãsi România, motiv tinînd mai cu seamã de convingerile
lor estetice. Diferenta dintre persecutiile politice la care au fost supusi
pasoptistii (bine procedeazã Eva Behring cînd, vede în poemul Conrad al lui
Bolintineanu, creatia cea mai reprezentativã din domeniu) si cazurile mentionate
mai sus este evidentã. Atîta doar cã represiunile de ordin social si politic reîncep
sã-si spunã cuvîntul tot mai apãsat, mai întîi în ceea ce îl privea pe Panait Istrati,
apoi pe scriitorii români din Basarabia si pe scriitorii români de origine iudaicã.
Un amplu capitol se intituleazã „Cronologia si durata exilului literar”.
Autoarea, citînd o concluzie a lui Laurentiu Ulici, conchide cã „procentul
scriitorilor exilati din România este mai mare decît în orice altã tarã sud-est-
europeanã”. Sînt enumerate si analizate trei valuri ale emigrãrii impuse exclusiv
din considerente politice: primul între anii ‘40-’50 (reprezentantii notorii fiind
Mircea Eliade, Constantin Virgil Gheorghiu, Vintilã Horia, Aron Cotrus, Pamfil
Seicaru, Emil Cioran, Horia Stamatu, George Uscãtescu, Virgil Ierunca, Monica
Lovinescu, Stefan Baciu, Alexandru si George Ciorãnescu), al doilea între 1960
si 1970 (s-au impus atentiei prin operã literarã Ion Ioanid, dar si cei ce au plecat
imediat dupã 1970: Ilie Constantin, Sorin Alexandrescu, Petru Popescu, Matei
Cãlinescu, Ion Negoitescu, Virgil Nemoianu, Pavel Chihaia si altii. O exceptie
s-a numit Petru Dumitriu, scriitor cu destin ciudat, mai contradictoriu poate
decît al oricui) iar cel de al treilea, numit pe bunã dreptate „exodul scriitorilor”
s-a produs dupã 1980. Sintetizînd contributiile lui Cornel Ungureanu, Mircea
Anghelescu si mai ales ale lui Nicolae Florescu, cei mai împãtimiti cercetãtori
ai fenomenului, Eva Behring, creioneazã tabloul politic, social si economic ce a
determinat evadarea din lagãrul care devenise România ceausistã. Sînt amintiti
literatii cei mai importanti care au luat calea strãinãtãtii, citindu-se numele lui I.
Caraion, Norman Manea, Al. Papilian, Dorin Tudoran, Matei Visnic, N. Balotã,
Lucian Raicu, Mircea Iorgulescu, Gelu Ionescu. Dispunînd de date complete, la
zi, cu societãti, fundatii, biblioteci, edituri rãspîndite în Franta, Germania,
Spania, Italia, SUA, Canada ori America de Sud care încercau sã intermedieze
între cultura tãrii-gazdã si cea românã. Sînt aprecieri pertinente, fãcute cu multã
întelegere pentru efortul si soarta intelectualilor amintiti. în privinta analizei
propriu-zise, dna dr. Eva Behring a optat pentru abordarea doar a câtorva autori:
Mircea Eliade, Ion Caraion, Paul Goma, Norman Manea, D. Tepeneag.
Calitãtile sale de critic literar sînt indiscutabile.
Lucrarea se încheie cu descrierea unei noi situatii: încadrarea literaturii de
exil în cultura nationalã. Extrem de numeroasele întrebãri ridicate de acest
proces sînt tratate profesoral, as zice, prin comentarea volumelor scrise despre
exilul românesc. Mi se pare optiunea cea mai fireascã.
Lucrare solidã, bine argumentatã, cuprinzînd aprecieri de finete, cartea
cercetãtoarei germane înseamnã un moment bine definit într-un capitol încã
închis al literaturii contemporane.

La o noua lectura:
PETRU DUMITRIU de Alex. Ştefănescu

O operă care trebuie reconstituită

Opera lui Petru Dumitriu a avut soarta tragică a Titanic-ului. Privită cu încredere încă
din faza de santier, aclamată de o multime entuziastă la inaugurare, s-a izbit în scurt
timp de stupiditatea masivă a realismului socialist, s-a sfărâmat si s-a scufundat în
adâncurile amneziei colective. A trebuit să treacă mult tip pentru ca scafandri curajosi
să identifice locul naufragiului si să înceapă să aducă la suprafată fragmente din
glorioasa epavă.
Totul a lucrat, timp de cincizeci de ani, împotriva operei lui Petru Dumitriu, inclusiv
Petru Dumitriu însusi. Ideologii partidului comunist au înteles repede, încă de la aparitia
în 1949, în Viata Românească, a nuvelei Bijuterii de familie (de fapt, capitol din încă
nescrisul roman-frescă Cronică de familie ), că au de-a face nu cu un scriitor, ci cu o
adevărată fortă a naturii, pe care trebuie neapărat să o capteze în folosul regimului. Cel
în cauză îsi oferise, de altfel, serviciile, astfel încât n-a trebuit decât ca ele să fie
acceptate si răsplătite cât mai generos. Banii, gloria, succesul la femei l-au stricat
repede pe Petru Dumitriu. El a făcut greseala de a-si folosi extraordinarul talent pentru
a-si plăti datoriile fată de regim, în loc să-si fi îndeplinit rusinoasa obligatie în mod
mecanic, cu forta de creatie "dată" la minimum, asa cum a procedat, de exemplu,
Mihail Sadoveanu. Drept urmare, în romane propagandistice ca Drum fără pulbere sau
Pasărea furtunii, reprezentări grandioase ale prezentei omului în cosmos (unele
comparabile cu viziunea din Bătrânul si marea a lui Hemingway) sunt năclăite de mâzga
ideologiei comuniste. Chiar si un roman care poate fi considerat un recital de artă
narativă, si anume Cronică de familie, tot face atingere cu primitiva gândire marxist-
leninistă, prin persiflarea tendentioasă a "lumii bune".
Unui cititor îi trebuie răbdare si bunăvointă ca să vadă geniul în toate aceste creatii mai
mult sau mai putin false.
Altă dificultate o constituie revărsarea de la un moment dat a operei lui Petru Dumitriu
din limba română în limba franceză (si invers, în ultimii ani). Este greu să ajungi la o
imagine de ansamblu a acestei opere si să o situezi într-o ambiantă culturală.
În sfârsit, nici dosarul referintelor critice nu este complet si edificator. După ce a
devenit un proscris în România, Petru Dumitriu a reusit să ajungă indezirabil si pentru o
mare parte din exilul românesc. Numele său lipseste cu desăvârsire atât din Bibliografia
literaturii române (1948-1960), lucrare realizată sub redactia lui Tudor Vianu si
publicată în 1965 la Bucuresti, cât si din dictionarul Români în stiinta si cultura
occidentală, girat de Academia Româno-Americană de Stiinte si Arte si tipărit în 1992 la
Los Angeles.

Jocurile literare ale unui adolescent

Volumul Euridice (8 proze) a apărut în 1947, când autorul avea 23 de ani, dar textele
din cuprinsul său au fost scrise si mai devreme, în anii adolescentei. La 15-16 ani, Petru
Dumitriu era un scriitor cu fraza amplă si sigură si stia ce înseamnă literatura. Îi lipsea
doar experienta existentială pe care o suplinea prin cea livrescă (câstigată îndeosebi
prin lectura unor cărti frantuzesti). Dar chiar si în ceea ce priveste viata, el avea de pe
atunci intuitii care dovedeau o precocitate cu totul iesită din comun.
Cele "8 proze" din volumul Euridice sunt rezultatul unui joc literar: reinterpretarea
dintr-o perspectivă modernă a mitologiei antice. Acest joc face parte dintre voluptătile
intelectuale ale perioadei interbelice. Eugen Simion observă pe bună dreptate (într-o
cronică publicată în Literatorul nr. 11/1992) că "Ideea de a reactualiza din unghi
modern miturile este în spiritul epocii. Jean Cocteau scrie în 1927 tragedia Orfeu, Jean
Anouilh dă în 1941 o ăpiesă neagră cu subiect antic (Euridice), Giraudoux adaptează si
parodiază, în stil fantezist, miturile vechi si noi" etc.
Remarcabilă în aceste exercitii este ambitia de a reprezenta viata în splendoarea si
mizeria ei. Miturile vechi de mii de ani, pe care cultura europeană le-a transformat de
multă vreme într-o conventie, devin, în versiunea lui Petru Dumitriu fragmente de
existentă (chiar dacă asupra existentei autorul s-a documentat tot citind cărti!).
Personajele legendare, departe de a figura în naratiuni ca simboluri ale unor atitudini
umane, contează ca prezente, uneori atât de pregnante, încât ies parcă din paginile
volumului. Clitemnestra, lucidă si nelinistită ca un personaj din Anton Holban, îi spune
cu socantă cruzime lui Egist, de care simte că se îndrăgosteste implacabil:
"Îmi place cum cânti, Egist. De când îmi cânti tu seara, mi-a mai trecut acel urât
înspăimântător. Eram bolnavă de plictiseală, nu de inimă, orice ar spune doctorii.
Sclavele mele nu stiau să facă nimic care să-mi placă. Nu zâmbi ca un parvenit, Egist.
Stii cum e vinul prost: îl scuturi putin si se tulbură, i se urcă si drojdia în sus; asa că
stăpâneste-ti mândria de a sta în fiecare seară cu mine sau arată-ti-o altfel." (Preludiu
la Electra)
La fel de surprinzătoare este capacitatea adolescentului Petru Dumitriu de a integra
viata oamenilor în panorama cosmosului. Ori de câte ori priveste tabloul societătii
omenesti, scriitorul se dă cu un pas înapoi pantru a vedea si dincolo de ramă. Ca Tolstoi
sau (de ce nu?) ca Eminescu, el are o constiintă atotcuprinzătoare. Din această
perspectivă, nevrozele oamenilor se arată a fi nu numai derizorii, cum s-ar putea crede,
ci si grandioase, prin includerea lor într-o simfonie infinită de manifestări ale zădărniciei
universale. Iată, ca exemplu, superbia unei femei de pe Pământ, Niobe, raportată la
megastrălucirea Soarelui:
"Pe cărările eliptice ale Universului, Soarele gonea în cerul de metal; fâlfâirea aripilor
mari ale armăsarilor trimitea în gol unde concentrice de lumină; ele băteau în nori, se
răsfrângeau în copaci, în săgeti, spume, bariere solare; întepau cu mii de vârfuri apele
si pietrele pretioase; se întindeau moale pe clinele dealurilor si se înfundau înăbusit în
fructe, fermentând betii, dulceti si extreme putreziciuni viitoare, iar în semintele abia
formate generatii noi. Buzele si sânii arămii ai fiicelor oamenilor, grânele, hoiturile de
vite pe câmpurile fierbinti, totul se cocea sub raze. Cuvintele Niobeei se urcaseră în sus
ca un ritm străin. În nemărginitul ocean solar erau o insulă neagră de
încăpătânare."(Niobe)

Monumentul făcut din noroi

Cu o priveliste panoramică începe si romanul Drum fără pulbere, din 1951. Scriitorul
descrie un loc "cu desăvârsire pustiu", din Dobrogea:
"Nu era pe acolo niciuna din urmele obisnuite ale trecerii omului: nici un pas pe
pământ, nici o bucată de hârtie, nici o tinichea."
În felul acesta el pregăteste atmosfera pentru a face din inaugurarea lucrărilor la
Canalul Dunăre-Marea Neagră un moment la fel de măret ca geneza din Biblie. Sau ca
începutul absolut imaginat de Eminescu în Scrisoarea I: "Umbra celor nefăcute nu-
ncepuse-a se desface,/ Si în sine împăcată stăpânea eterna pace!.../ Dar deodat-un
punct se miscă..."
Elementul initiator, în romanul lui Petru Dumitriu, este, bineînteles, Omul:
"Îndărătul culmii scunde dinspre Sud, se ridică deodată o trâmbă de praf galben-
rosiatic. Se întinse de-a lungul culmii, apoi se opri. Peste câteva minute, în dreptul
locului unde se oprise, apăru pe culmea tesită si fără copaci un camion mare verde.
Soarele sticlea în geamul cabinei, azvârlind fulgerări orbitoare."
Suntem anuntati, în felul acesta, că romanul pe care am început să-l citim este de fapt
un monument literar închinat efortului eroic al oamenilor de a supune natura,
retrasând, printr-un tinut pustiu, cursul unui fluviu. În scurtă vreme constatăm însă că
presupusul monument, făcut aproape integral din noroi, inspiră mai mult dezgust decât
admiratie. Si aceasta nu neapărat din cauza profundei lui imoralităti (un lagăr de
exterminare a detinutilor politici este înfătisat ca o operă măreată). Dacă nu am sti
nimic despre ce a însemnat "canalul" în realitate, tot am simti o repulsie citind romanul,
întrucât sesizăm în fiecare pagină strădania penibilă a autorului de a-si însusi gândirea
infantilă a ideologilor epocii. În centrul a tot ceea ce se întâmplă pe santier se află un
comunist, Mateica. Acesta, un simplu muncitor, vede tot si întelege tot, actionând cu
calm pentru coalizarea "fortelor binelui". Eroul trimis cu sarcina de-a fi erou, "de la
centru", îi identifică repede pe "ai săi" ă macaragiul Mitică, inginerul Iurascu, pescarul
Achim ă cu care formează un fel de echipă de interventie, pentru "educarea" în ritm
accelerat a celor "imaturi" din punct de vedere politic, dar si pentru demascarea unor
"dusmani ai poporului", ca Anghelescu sau Mateica. Adversarii provin de obicei din
rândurile intelectualitătii. Dintr-un fel de "political corectness" a epocii staliniste, în
roman apare si un intelectual cu "fond bun", inginerul Pangrati, care optează însă cu
adevărat pentru fortele binelui numai sub influenta magică a unui savant sovietic,
Serafimov.
Aproape fiecare element al romanului este tendentios. Comunistii au un râs luminos,
dusmanii lor ă unul batjocoritor. Comunistii vorbesc deschis, dusmanii lor susotesc pe la
colturi. Comunistii sunt austeri, asemenea unor asceti, dusmanii lor suferă de un fel de
lăcomie patologică. Etc.
Puerilă este si introducerea, în editia a doua, a unui agent anglo-american, Caraman,
care dirijează din umbră actiunile de sabotaj ale dusmanilor regimului. Putinele pagini în
care scriitorul îsi mai desfăsoară spectaculosul talent trec aproape neobservate din
cauza acestei aglomeratii de poncife, care compromit iremediabil întreaga constructie
epică.

Alex. Stefănescu

Aceste două pagini, ca si cele care vor urma, se bazează, în mare măsură, pe
documentatia pusă la dispozitie cu generozitate de doamna Andriana Fianu, căreia îi
multumesc si pe această cale. Al. St.

REPERE BIOGRAFICE

Petru Dumitriu s-a născut la 8 mai 1924 în satul Bazias, de pe malul Dunării (la intrarea
Dunării în România), într-o familie româno-maghiară. Tatăl său, Petre Dumitriu,
originar din Ilfov, era ofiter de grăniceri, iar mama, Maria-Theresia Dumitriu (von
Debretzy, înainte de căsătorie) descindea din mica nobilime secuiască din Trei Scaune.
Cei doi se întelegeau în frantuzeste, limbă pe care si copilul o învată, din primii ani de
viată, pentru ca ulterior să o aprofundeze, citind cu pasiune cărtile si revistele
frantuzesti din casă.
Născut într-o familie de conditie bună si având în acelasi timp la dispozitie, pentru
explorare, un peisaj "sălbatic", Petru Dumitriu petrece, alături de sora lui (care va
ajunge peste ani medic si se va stabili la Târgu-Jiu), o copilărie fericită. Face scoala
primară si un an de gimnaziu la Orsova. Încă de la 13 ani începe să scrie, proză si
teatru, întâi în frantuzeste, apoi si în limba română. O povestire cu subiect mitologic,
Niobe, compusă la 15 ani, va figura în sumarul volumului său de debut, Euridice,
publicat în 1947.
Tânărul atras de literatură urmează liceul la Târgu-Jiu. După absolvirea lui, în 1941, se
înscrie la Facultatea de Filosofie din Bucuresti, dar pleacă să studieze filosofia, ca
bursier al Fundatiei Humboldt, la München, unde începe să lucreze la o teză despre
Jakob Böhme. Evenimentele din august 1944 îl surprind în România si îl împiedică să-si
ducă la bun sfârsit studiile de filosofie. Scrie în continuare literatură, cu fervoare. În
1945 este remarcat ca prozator de un juriu format din Tudor Vianu, Pompiliu
Constantinescu, Felix Aderca, Victor Eftimiu, Henriette Yvonne Stahl. Aceasta din urmă
se îndrăgosteste de tânărul si talentatul autor si îl "achizitionează", desi are cu 24 de
ani mai mult decât el. După debutul din 1947, cu o carte de literatură "pură", Petru
Dumitriu hotărăste să treacă în rândurile promotorilor realismului socialist, pentru a-si
asigura o mai rapidă ascensiune socială. Scrie nuvele în care proslăveste colectivizarea
fortată a agriculturii si lichidarea de către Securitate a luptătorilor anticomunisti din
munti, se angajează (în 1948) la Flacăra, în paginile căreia duce, alături de altii,
campanii de ideologizare a literaturii, acordă interviuri pline de angajamente de
fidelitate fată de regimul comunist. Si toate acestea chiar în perioada în care tatăl său
se află în închisoare, ca ofiter al fostului regim.
Convertirea sa (simulată) culminează cu scrierea romanului Drum fără pulbere, care
apare în volum în 1951 si care oripilează prin cinismul glorificării Gulag-ului românesc.
Recompensele nu se lasă asteptate. Înainte de a împlini 30 de ani, Petru Dumitriu este
un pontif al vietii literare, câstigă multi bani si se poartă ca un dandy comunist. Într-o
evocare din 1994, Gheorghe Tomozei îl portretizează astfel: "Era de o frumusete fizică
ce atingea magnificenta. Înalt, suplu, tuns Cicero, cu ochii migdalati umbriti de lungi,
neverosimile gene, un Gary Cooper altoit cu Lord Byron...(în) costume de lânuri groase
cu veste albe sau galbene, de mătase, cămăsi de zăpadă cu butoni ăburghezo-
mosierestiă si papilloane gracile sau, după caz, bătrînesti lavaliere sadoveniene
contrastând cu tenul său de efeb." (apud George Pruteanu, Pactul cu diavolul).
În 1953 Petru Dumitriu este numit redactor-sef al revistei Viata Românească, iar în
1956 - director al Editurii de Stat pentru Literatură si Artă (atotputernica ESPLA). Tot în
1956 se căsătoreste formal cu Henriette Yvonne Stahl si divortează (lăsându-i drept
cadou statutul de fostă sotie a lui Petru Dumitriu, care îi asigura un fel de imunitate în
raport cu autoritătile). Se recăsătoreste - cu Irina Medrea-Fotino; aceasta îi va naste
doi copii: Irina, în 1959 si Elena, în 1961.
După publicarea romanului-frescă de mari proportii Cronică de familie, în 1957,
scriitorul ajunge pe culmile gloriei. Ia premii, este studiat în manualele scolare,
călătoreste în străinătate. Romanul îi cucereste, prin strălucirea talentului literar, pe toti
cunoscătorii de literatură, chiar si pe cei care dezaprobau compromisurile făcute până la
acea dată de autor.
În 1960, lovitură de teatru: aflându-se cu sotia lui într-o călătorie în RDG, Petru
Dumitriu trece clandestin în Berlinul de Vest si cere azil politic autoritătilor germane. Se
stabileste în R.F.Germania, la început la Frankfurt pe Main, unde între 1961-1964 este
lector la Editura Fischer. Drept represalii, Securitatea din România îi arestează familia
(tatăl, mama, sora, fosta sotie) si îi sechestrează în tară fiica. Numele său dispare din
presă, din sintezele critice, din manualele scolare, ca si cum nici n-ar fi existat
vreodată.
Treptat, însă, după multe demersuri situatia familiei se reglementează (pretul cel mai
scump si mai rusinos fiind plătit de Henriette Yvonne Stahl care face de la început o
declaratie defăimătoare la adresa fostului ei sot, afirmând printre altele că ea este, în
mare măsură, adevărata autoare a romanului Cronică de familie).
Scriitorul se adaptează greu în Occident, câstigându-si existenta ca functionar (la
"relatii publice", în cadrul unei companii private, la Ministerul Postelor si
Telecomunicatiilor, la o firmă particulară de consultantă si publicitate pentru
telecomunicatii etc.). În 1964 îsi recapătă fiica, în 1970 începe să se gândească la
sinucidere, în 1988 se desparte de sotia lui si se mută de la Frankfurt la Bad
Godesberg, lângă Bonn. În toată această perioadă, scrie până la extenuare, romane si
eseuri, în limba franceză, pe care le publică la edituri din Franta (cu dificultate, întrucât
are parte de ostilitatea scriitorilor români influenti din Paris). Îsi face un nume, dar nu si
avere, fiind fericit atunci când întâlneste un om de afaceri cu vocatia mecenatului
(obisnuinta de-a se afla sub protectia cuiva si-a format-o, probabil, în vremea când se
afla sub protectia partidului comunist).
În 1988 o cunoaste pe Françoise Mohr, o admiratoare a sa, cu douăzeci de ani mai
tânără decât el. Împreună cu ea se stabileste la Metz, un oras de lângă granita cu
Franta.
După 1989, Petru Dumitriu este redescoperit cu entuziasm de publicul din România. La
Editura Fundatiei Culturale Române apare o nouă editie a romanului Cronică de familie,
iar la alte edituri - traduceri din cărtile sale de proză si eseuri. O impresie puternică face
sinceritatea - dusă până la autoflagelare - cu care scriitorul recunoaste (în numeroasele
interviuri din presă, în cele două cărti de convorbiri realizate de Eugen Simion si,
respectiv, George Pruteanu) că a colaborat într-un mod nedemn cu regimul comunist si
că va regreta până la sfârsitul vietii acest compromis. Partida părea câstigată. Iată însă
că, înaintea alegerilor din 1996, Petru Dumitriu face o vizită neasteptată în România si
apare la televizor pentru a-l sustine în campania electorală pe Ion Iliescu (în conditiile
în care Ion Iliescu era repudiat de majoritatea intelectualilor români). Efectul, pentru
imaginea scriitorului, este catastrofal. Iar favoritul său nici nu câstigă alegerile!
Imprevizibil, capricios si tot mai nesociabil, Petru Dumitriu rămâne totusi un mare
scriitor (probabil cel mai mare scriitor român în viată). Ni-l închipuim stând acolo, la
Metz, ca un leu bătrân si mofluz, care toată viata n-a făcut decât să lupte cu mustele si
tântarii.

REPERE BIBLIOGRAFICE

PROZă. Euridice (8 proze), Buc., Fr, 1947. (Cupr. Niobe, Argonautica sau Fabuloasa
aventură, Euridice, Arlechin, Dionisiaca, Metamorfoza lui Sebastian Românu, Pe drumul
înspre Damasc, Omul cu ochii verzi. Prima pov. din sumar a fost scrisă la vârsta de 15
ani. Toate pov. se regăsesc într-un vol. publicat în 1991 de Em., în care apare si piesa
de teatru Preludiu la Electra, preluată din RFR nr. 2-3/1945). * Noptile din iunie, Buc.,
EPLA, 1950 (nuvelă) * Nuvele, Buc., ESPLA, 1951. (Cupr. Bijuterii de familie, Vânătoare
de lupi, Dusmănie, Bedros din Bazargic, O sută de kilometri. Ilustr. de Gh. Ivancenco.
Bijuterii de familie va apărea si în vol. separat în 1953, la ESPLA, iar ulterior va fi
integrată, ca partea a VI-a, în romanul Cronică de familie.) * Drum fără pulbere,
roman, ESPLA, 1951 (ed. a II-a, 1952) * Pasărea furtunii, roman, Buc., Tin., 1954.
(Ilustr. de Jules Perahim. Până la expatrierea autorului, cartea va fi reeditată de 4 ori.)
* Cronică de la câmpie, Buc., ESPLA, 1955. (Cupr. pov. Vântul de martie, Dusmănie,
bedros din Bazargic, Noptile din iunie. Ilustr. de Ligia Macovei.) * Cronică de familie,
Buc., ESPLA, 1955 (o primă formă, restrânsă, a romanului cu acelasi titlu) * Focul stins,
Buc., ESPLA, col."Luceafărul", 1955 (nuvelă) * Cronică de familie, roman, vol. I-II-III,
Buc., ESPLA, 1957. (Cele 3 vol. însumează aproape 2000 de pag. Romanul va fi reeditat
de ESPLA în 1958. În 1993 apare a III-a ed., Buc., FCR, care, în afară de textul
romanului, cupr.: o scrisoare - în facsimil - adresată de autor redactorului primei ed.,
Geo Serban, si datată 2 iunie 1992, o postfată de Nicolae Manolescu, un text
memorialistic de Geo Serban si un tab. cron.) * Proprietatea si posesiunea (Partea I din
Memoriile lui Erasmus Ionescu), ed. îngr. si pref. de Geo Serban, Cluj, D., 1991.
(Roman neterminat, scris în 1958 si conceput ca parte a unui proiectat ciclu romanesc
de mare anvergură, Colectie de Biografii, Autobiografii si Memorii contemporane.
Dactilograma romanului, dăruită de autor, înainte de plecarea din tară, lui Geo Serban,
a stat ascunsă în arhiva acestuia timp de peste 30 de ani.) * Ne întâlnim la Judecata de
Apoi, Buc., Univ., 1992 (romanul, scris în lb. rom. în 1960, a fost trad. de autor în lb fr.
si publicat la Éditions du Seuil din Paris în 1961).
PUBLICISTICă. Despre viată si cărti, Buc., ESPLA, 1954 (culeg. de art. pe teme lit.) *
Noi si neobarbarii, Buc., ESPLA, 1957 (culeg. de art. pe teme lit.).
CONVORBIRI. Eugen Simion, Convorbiri cu Petru Dumitriu, Iasi, Ed. Moldova, 1994 *
George Pruteanu, Pactul cu diavolul - sase zile cu Petru Dumitriu, Alb. si Dalsi, 1995.
PROZă SI ESEISTICă ÎN LIMBA FRANCEZă. Incognito, roman, Paris, Éd. du Seuil, 1962.
(În lb. rom.: Incognito, trad. din lb. fr. de Luminita Brăileanu si Delia Vasiliu, cuv. în. de
Geo Serban, Buc., Univ., col. "Ithaca - scriitori români din exil", 1993) * L^Extrême
Occident, roman, Paris, Éd. du Seuil, 1964. (În lb. rom.: Extremul Occident , trad. din
lb. fr. de Luminita Brăileanu, pref. de George Pruteanu, tab. cron. de Geo Serban, Buc.,
Univ., col. "Ithaca - scriitori români din exil", 1996) * Les Initiés, roman, Paris, Éd. du
Seuil, 1966 * Le Sourire sarde, roman, Paris, Éd. du Seuil, 1967 * L^Homme aux yeux
gris, I - L^Homme aux yeux gris, 1968, II - Retour à Milo, 1969, III - Le Beau Voyage,
1969, Paris, Éd. du Seuil (versiunea în lb. rom., realizată de Magdalena Popescu, a
 apărut în 1996 la CR, cu titlul Omul cu ochi suri) * Au Dieu inconnu, Paris, Éd. du Seuil,
1979 (eseuri) * Comment ne pas l^aimer! - une lecture de l^Évangile selon saint Marc,
Paris, Éd. du Cerf, 1981 * Zéro, ou le point de départ, Paris, Éd. du Cerf, col. "Pourquoi
je vis", 1982. (Culeg. de eseuri pe teme filosofice si religioase. În lb. rom.: Zero sau
punctul plecării, trad. de Maria Vodă Căpusan si Horia Căpusan, Buc., Ed. Viitorul
românesc, (1992) * Je n^ai d^autre bonheur que toi, essai de dévotion moderne,
Paris, O.E.I.L., 1983. (Vol. cupr. 80 de capitole, grupate în 5 părti: Dévotion moderne,
La science et la foi, Vivre en chrétien aujourd^hui, Le citoyen chrétien si Batir la paix.)
* Mon semblable, mon frère, récits, préface de Lucien Guissard, Paris, Éd. du
Centurion, 1983. (Cupr. pov.: L^Alliance, La percée, Un héros de notre temps, La
confession d^un prêtre, Synode à Kostroma, Les grands express européens, Le
tramway du peuple, Sur l^autoroute, A comme Athos, Z comme Zen.) * Walkie-talkie -
Marcher vers Dieu, parler à Dieu, Paris, Éd. du Cerf, 1983 (culeg. de eseuri pe teme
filosofice, stiintifice si religioase) * La Liberté, roman, Paris, Éd. du Seuil, 1983 * La
Femme au miroir, roman, Paris, Éd. de La Table Ronde, 1988. Les Amours difficiles,
Lausanne, Éd. l^Âge d^Homme/ B. de Fallois, 1989 (culeg. de pov.) * La Moisson,
roman, Paris, Éd. de la Table Ronde, 1989 * Les Amours singulières, Lausanne, Éd. Âge
d^Homme, 1990. (Cupr. pov. L^Année, noir, La gauche et la droite, La plus belle,
L^Impérieuse, Rendez-vous à Simiane, Le portrait de M. Sériziat, La défense élastique,
L^amour au parfum, La promenade.)
http://www.romlit.ro/petru_dumitriu4