Sunteți pe pagina 1din 42

GEORGETA ORIAN, Exilul românesc după al II-lea război mondial: literatură, probleme, publicatii, raporturi

EXILUL ROMÂNESC DUPĂ AL II-LEA RĂZBOI MONDIAL:


LITERATURĂ, PROBLEME, PUBLICATII, RAPORTURI

Asist. univ. drd. GEORGETA ORIAN


Universitatea „1 Decembrie 1918”, Alba Iulia

The present paper intends to study the phenomenon of the Romanian exile after the World
War II in some essential co-ordinates: terminology, periodization, geographical areas, literary
canon, identity problems.

În eseul Avatarii lui Ovidiu, Laurentiu Ulici face un inventar de termeni cu trimiteri mai
mult sau mai putin explicite la notiunea de „exil” (fugă, fugărire, sanctiune, optiune, aventură,
destin, salvare, terapie, revansă, refuz, revoltă, regăsire, motive politice-economice-personale-
psihologice, dor de ducă, lehamite, întâmplare, frică, curaj, solutie, lipsă de solutie) până la a ajunge
în fata exclamatiei potrivite: „Asta e! Exilul ca fenomen.”
Simpla acceptare a existentei unei fenomenologii a exilului induce (re)cunoasterea tuturor
elementelor componente: cauze, definitii, perioade, arii geografice, ideologii, grupări si cazuri
particulare, canon literar etc. Faptul că exilul românesc are istorie este deja acceptat. Exilul de după
al II-lea Război Mondial suscită un interes aparte datorită complexitătii problemelor care-l definesc,
pe de-o parte, iar pe de altă parte, datorită distantei mici la care ne aflăm fată de el. Desi din punctul
de vedere istoric, fenomenul poate fi considerat încheiat, prin consecintele („produsele”) sale,
rămâne un proces încă în transformare. „Materia primă” a exilului mai are încă de parcurs o
sumedenie de miscări, dislocări si reasezări, până la fixarea într-o matcă definitivă.
„Pericolul” fundamental, în cercetările asupra exilului, este elanul creării miturilor. Tentatia
de a pune în fata cititorului un piedestal gata populat favorizează sau păgubeste unele figuri literare,
principala cauză a acestui fenomen fiind (încă) necunoasterea deplină a tuturor aspectelor legate de
scriitorii din afara granitelor tării. Nici literatura din tară, nici cea din exil nu au dreptul absolut al
creării canonului, fapt care duce la controverse intelectuale si de politică culturală conexe notiunii
de „exil”.
Unii cercetători (E. Behring) constată chiar o oarecare lipsă a interesului de definire a
fenomenului, acesta fiind perceput, în ansamblu, doar ca o manifestare, printre altele, a unor grupări
literare.
Mai multi termeni sunt vehiculati în discutiile despre acest segment literar, iar unii
comentatori tin să-i definească, tocmai pentru a evidentia nuantele semantice:
EMIGRATIA: motivată personal sau economic; percepută, mai ales sociologic, ca fiind
specifică „sărăcimii”, muncitorilor. G. Astalos: „emigrarea este un act pur economic… emigrantul e
un fel de profitor… Refugiatul e altceva, iar refugiatul e demn, nu cerseste:” Pentru români, singura
tentativă de emigrare ( ca fenomen organizat si constientizat ) este exodul transilvănenilor din anii
’30-’40 spre SUA. Celelalte sunt doar aventuri individuale sau de grup. Al Paleologu: „Limbajul
comun îi confundă prea lesne pe emigrati cu emigrantii; sunt fineturi lingvistice nu totdeauna
sesizabile.” Engleza si franceza mai utilizează termenii banishment, bannissement, având în română
echivalentul surghiun.

121
GEORGETA ORIAN, Exilul românesc după al II-lea război mondial: literatură, probleme, publicatii, raporturi

DIASPORA: provine din vocabularul istoriei Bisericii si, etimologic, se defineste ca fiind
dispersarea unei etnii în lume. Termenul nu este agreat de toti comentatorii deoarece acceptarea lui
ar însemna recunoasterea unei legături, a unor raporturi normele, de colaborare, cu tara de origine,
ceea ce nu este valabil pentru perioada la care ne referim.
AZILUL: induce ideea unei limitări temporale, în vederea unei întoarceri „acasă”, după ce
situatia care a determinat plecarea se va fi ameliorat. Multi dintre exilatii nostri au crezut, initial, că
va fi vorba doar de o absentă de câtiva ani, de azil deci, si nu de exil definitiv.
EXILUL: termenul care pare să surprindă cel mai bine perioada literară 1945 – 1989 din
afara granitelor tării. Este conditionat politic, ideologic si presupune discriminarea, urmărirea,
(amenintarea cu) închisoarea drept cauze. Există întotdeauna, în cazul exilatilor, un aici (alcătuit din
amenintări la adresa fiintei) si un acolo (definit de problemele de integrare, neadaptare, excludere,
dorintă de revenire).
Din acest punct de vedere, nu apartin exilului nume ca: Iulia Hasdeu, Anna de Noailles,
Elena Văcărescu sau Martha Bibescu, ale căror motive de a părăsi România au fost personale.
De asemenea, cazuri speciale sunt considerate cele ale scriitorilor români de origine
evreiască, emigrati în Israel (întoarcere „acasă”, dar exil „artistic”) si ale scriitorilor români din
Basarabia, Bucovina sau Banatul sârbesc (rezistenta prin cultură într-un teritoriu căruia îi apartin).
Alti termeni utilizati în contextul mentionat sunt: exilul interior (scrisul subversiv,
revendicarea dreptului individual la interpretări religioase proprii, pornind de la dimensiunea
antropologică a termenului), exilul din exil (adesea, realitatea vestică nu corespundea asteptărilor.
Este cazul celor care au ajuns între intelectualii de stânga din Franta!), disidenta.
Definitiile exilului sunt numeroase, de cele mai multe ori metaforice, uneori patetice, alteori
făcute în necunostintă de cauză. Am retinut două:
Stefan Augustin Doinas: „Farsă tragică a Istoriei, pe care unii – foarte putini – au puterea de
a o transforma în destin, exilul este mărturia imposibilitătii de a ne naste a doua oară, dovada că ne
zbatem mereu în placenta existentei noastre originare.”
George Astalos: „Exilul este o fierbere interioară permanentă, pe care dezrădăcinatul o
ocultează în ochii celor cu care vine în contact. Pentru că exilatul, cum spune anecdota, e cineva
care a pierdut totul, în afară de accent.”

Laurentiu Ulici distinge două perioade caracterizate prin concentratia mare de „plecări”, pe
care le interpretează statistic: cam 50 scriitori au părăsit tara în perioada 1945-1949 ( prigoana
regimului comunist, în faza sa stalinistă, împotriva a tot ceea ce reprezenta „trecutul burghezo-
mosieresc”) si aproximativ 200 scriitori au plecat între 1972-1989. Ar însemn, asadar, că peste 12%
din totalul scriitorilor români s-au exilat, procent mai mare decât în orice altă tară sud-est
europeană.
Eva Behring alege deceniul drept criteriu de periodizare si distinge trei „valuri” ale exilului:
 Anii ’40-’50: Mircea Eliade, C. V. Gheorghiu, V. Horia, Aron Cotrus, Pamfil Seicaru,
Emil Cioran, Horia Stamatu, George Uscătescu, Stefan Baciu, Alexandru si George
Ciorănescu, Virgil Ierunca si Monica Lovinescu.
 Anii ’60-’70: Dumitru Tepeneag, Paul Goma, Petru Popescu, Matei Călinescu, Virgil
Nemoianu, I. Negoitescu, Virgil Tănase, I. P. Culianu, S. Damian, Gelu Ionescu,
Gabriela Melinescu, Sanda Golopentia.
 Anii ’80: Norman Manea, Ion Caraion, Dorin Tudoran, Matei Visniec, Bujor
Nedelcovici, Nicolae Balotă, Mircea Iorgulescu etc.
Rămâne oarecum neclară situatia din perioada 1950-1960, precum si cazul lui Petru Dumitriu,
„copilul alintat al României socialiste din anii ’50.”
Observatie: exilul se consideră „încheiat” d.p.v. cronologic abia în 1996 (alternanta la
guvernare!).

122
GEORGETA ORIAN, Exilul românesc după al II-lea război mondial: literatură, probleme, publicatii, raporturi

Primul „val” al exilului este de provenientă conservatoare (simpatizantii si adeptii miscării


legionare, partizanii maresalului Antonescu, monarhistii, traditionalistii, în general), îsi alege drept
centru Madridul si nu oboseste să demonstreze că Vestul decade, nefiind capabil de Traditie. În
acest prim „val” se poate vorbi despre „grupări de exil”. (Ideea de „grupare” presupune existenta
unei asociatii, a unei reviste, a unui cadru ideologic, chiar a unor lideri de opinie. Acest fenomen
este specific mai ales „generatiei părintilor”, deoarece la „generatia fiilor” se constată mai mult
demersuri individuale sau preocuparea strictă pentru afirmare în plan stiintific).
Cele mai consistente grupuri sunt în:
 Spania: Aron Cotrus, Alexandru Gregorian, Alexandru Busuioceanu, Alexandru Ciorănescu,
Vintilă Horia, George Uscătescu, Traian Popescu, Radu Enescu, Aurelio Răută etc.
 Franta: Basil Munteanu, Emil Cioran, Eugen Ionescu, C. V. Gheorghiu, Mircea Eliade, N.
Caranica, V. Ierunca, M. Lovinescu. G. Astalos, Paul Goma, Matei visniec, B. Nedelcovici,
Dinu Flămând etc.
 SUA: M. Eliade, I. P. Culianu, Petru Popescu, N. Manea, Matei Călinescu, Sanda
Golopentia etc.,
dar figuri importante se află si în Italia, Elvetia, Portugalia, Germania, Olanda, Suedia, America de
Sud, Canada, Australia.
Comunicarea culturală în exil este motivată de scopuri comune. Două sunt, în principal,
intentiile grupurilor de exilati: vointa de a decide si ei, din exterior, asupra identitătii culturale a
românilor (cu atât mai mult cu cât „de afară” se vedea mai bine!) si de a intermedia relatii între
cultura română si cultura tării-gazdă.
O dată cu acceptarea faptului că exilul va fi de lungă durată se diversifică si conceptia asupra
exilatului si a rolului său. Astfel, pe lângă conservarea traditiei si delimitarea categorică de literatura
realist-socialistă din tară, actul comunicării în exil mai presupune: creatii artistice proprii, marcate
de conditiile specifice exilului; cultivarea si studiul limbii nationale; recuperarea si prezentarea
dintr-o perspectivă opusă celei oficiale a unor autori români „ajustati” (Mihai Eminescu, Lucian
Blaga, Vasile Voiculescu); actualitatea literară din tară si ecouri ale acesteia în tara-gazdă. Toate
acestea se realizează prin:
 Asociatii: L’Association Franco-Roumaine; Centre Roumain de Recherches;
Fundatia Regală Universitară Carol I; Cenaclul de la Neuilly; Institutul Român de
Cercetări si Biblioteca Românească din Freiburg; Societatea Academică Română de
la Roma; Cenaclul „Apozitia” si Centrul Cultural Român de la Munchen; Asociatia
Culturală Hispano-Română din Salamanca; Asociatia Culturală Românească si
Fundatia Culturală Română de la Madrid; Asociatia Românilor din Canada;
Academia Româno-Americană de Stiinte si Arte etc.
 Edituri: Limite, Ethos, Destin, Carpati, Casa Pribegiei etc.
 Reviste: Cahiers France-Roumanie; Caietele Inorogului; Revista Scriitorilor
Români; Însir’te, Mărgărite; Luceafărul; Caete de Dor; Orizonturi; Destin etc.
Observatie: în „exilul” actual, fenomenul continuă (exemplu: Asociatia Internatională a Scriitorilor
si Oamenilor de Artă Români – LiterArt XXI, care editează revista „Origini / Romanian Roots”,
Atlanta, Georgia).

După o primă perioadă de derută (perioadă în care s-a constatat si s-a acceptat faptul că
exilul nu are sanse să devină azil, deci va fi de durată), în rândul exilatilor se conturează un oarecare
consens cultural. Având la început un ton misionar (revista „Destin”), acest curent de opinie vine cu
o primă întrebare fundamentală legată de identitatea culturală: ce fel de valori trebuie păstrate?! Nu
este de neglijat faptul că multi provin de la „Gândirea” si din „trăirism”, deci valorile fundamentale
de popor si natiune (comunitate etnopsihologică) sunt puse pe primul loc. Primează o puternică
identitate (etnică), notiunile de ordine, umanitate, onestitate, valorile crestine fundamentale (iubire,

123
GEORGETA ORIAN, Exilul românesc după al II-lea război mondial: literatură, probleme, publicatii, raporturi

sperantă, credintă) si căutarea unui sens transcendental al vietii. Se conturează o pozitie evident
critică fată de acele traditii vest-europene care provin din filosofia carteziană si se întemeiază pe
individualism si liberalism.
E. Behring structurează fenomenul „identitătii culturale în exil” pe 3 niveluri (luând drept
criterii: gradul schimbării limbii, productivitatea literară si strategia scriitoricească) după cum
urmează:
 neîncrederea fată de posibilitatea integrării în cultura si traditiile tării-gazdă:
mentinerea, în principiu, a limbii române ca limbă a literaturii; orientarea către
relatiile si publicul din România (ex.: Paul Goma, Ion Caraion, I. Negoitescu).
 acceptarea unei identităti culturale duble, resimtită ca duplicitară: stăpânirea si
utilizarea idiomului natal, ca si a celui de exil, în egală măsură; orientarea în acelasi
timp către cititorul din patrie, cât si către cel din tara de adoptie (ex.: M. Eliade, G.
Uscătescu, V. Horia, M. Lovinescu, V. Ierunca, fratii Ciorănescu, N. Manea, D.
Tepeneag)
 desprinderea de identitatea originară, asimilarea în noul mediu în concordantă cu
folosirea consecventă a limbii din tara de exil, orientarea către cititorul din tara-
gazdă (ex.: Emil Cioran – negatia totală si ruptura de identitatea sa românească;
Petru Popescu – integrare neproblematică, fără repudierea explicită si categorică a
originilor culturale).
Se poate lesne constata că a doua categorie circumscrie cei mai multi membri. Asimilarea
limbii cunoaste mai multe etape, desprinzându-se, ca numitor comun, faptul că eseul, critica sau
publicistica sunt mai usor accesibile noului idiom, în timp ce pentru literatură rămâne predilectă
limba maternă.
Către sfârsitul anilor ’50 se produce o repliere a exilului. Unele grupuri din tară reprosau
exilului că, prin izolarea liber aleasă, si-a pierdut dreptul de a reprezenta în străinătate cultura
natională si că a devenit complice la tragedia natională. (G. Uscătescu, Nou itinerar, în „Destin”,
1956)
Astfel, actualitatea verbelor a păstra, a apăra, a transmite scade, în detrimentul lui a crea.
Marea provocare este aceea de a crea o „lume românească” în domeniul „spiritualitătii pure”, o
cultură a exilului în dimensiune temporală, de vreme ce spatiul natural este refuzat. Acum se pune
problema productivitătii literare, aspect care de multe ori presupune si coordonatele existentei
materiale. Este vorba si de o emancipare estetică: o artă a exilului aflată la polul opus al directivelor
oficiale. Renuntarea la autohtonismul provincial si delimitarea de perioada de început, evident
traditionalizantă, au ca efect o lărgire (nuantare chiar) a conceptelor estetice. (Mircea Eliade:
anistoricitatea, noul umanism, omul universal; Emil Cioran: nihilismul)
În anii ’80 se impune un nou concept: est-etica (incluzând, fireste, esteticul, „prioritate”
declarată si de politica culturală oficială). Asadar, în măsura în care se poate vorbi de existenta unui
canon specific exilului, acesta s-ar baza pe o profundă concordantă între etic si estetic. Un criteriu
de valorizare deloc neglijabil este si contextualizarea internatională, inserarea competentă a
proceselor literare românesti în relatiile universale (Monica Lovinescu, Matei Călinescu, Virgil
Nemoianu, Sorin Alexandrescu, I. Negoitescu, Sanda Golopentia etc.).
Pentru scriitorii mai tineri, care publicaseră deja în tară, există si o altă problemă de
adaptare: tipul de lector. Trecerea de la scrierea „camuflată” la un evantai de posibilităti devine
descumpănitoare. Scrisul subversiv (exilul interior) crease deja un anumit tip de cititor, „initiat”,
care stia să-l descifreze. În exil, dispare asadar senzatia de complicitate, satisfactia creatorului care
reuseste să „treacă” opera la cititor pe deasupra cenzurii. Fată de un cititor străin, o astfel de politică
literară era inutilă.
Nu se poate vorbi de o veritabilă estetică a exilului. Dacă în plan individual se mai pot
stabili urme ale unui eventual „mit personal”, în plan colectiv este destul de greu de stabilit un

124
GEORGETA ORIAN, Exilul românesc după al II-lea război mondial: literatură, probleme, publicatii, raporturi

numitor comun. Totusi, există o corelatie între situatia de exilat si literatura creată în acest cadru.
Inevitabil, apar unele puncte comune: reflectia asupra destinului personal; exilul si exilatul/dictatura
si dictatorul; peisajul natal – spatiu-matrice; copilăria; evenimente si mituri din istoria natională.
În ultimul deceniu, procesul de integrare a literaturii exilului în canonul national e în plină
desfăsurare. Integrarea comportă editări, reeditări, traduceri, includerea în dictionare si antologii,
simpozioane etc. În perioada 1945-1989, circulatia informatiei literare din tară în exil si invers nu a
fost sistată în totalitate (un rol important l-a avut în acest sens postul de radio Europa Liberă, prin
cei doi critici, Monica Lovinescu si Virgil Ierunca). Existau chiar unele contacte, tolerate oficial, cu
anumite institutii si cercuri din exil. Pentru reliefarea „specificului national”, regimul vrea chiar să
„profite” de pe urma recunoasterii internationale a unor nume ca: Mircea Eliade, Eugen Ionescu,
Emil Cioran, Vintilă Horia, Alexandru Busuioceanu, fratii Ciorănescu. Două fenomene se produc
din aceste motive: pe de o parte, autorii „interzisi” care se bucură de recunoasterea internatională au
parte de o oarecare „acceptare” din partea regimului (Mircea Eliade); pe de altă parte, în rândurile
exilului se conturează o oarecare atitudine „elitistă” (Madrid): adevărata literatură natională se
creează în exil!
Pledoaria pentru necesitatea integrării exilului în cultura si literatura natională a început
imediat după 1989. Este un fapt deja acceptat si recunoscut. Deficitul de informatie nu mai poate fi
invocat. Există colectii speciale (Ithaca, Totalitarism si literatura Estului, Cărtile exilului, Eseisti
români din exil etc.), se publică „literatura de sertar”, fapt caracteristic pentru toate fostele tări
socialiste.
În cei patruzeci si cinci de ani de dictatură, sau conturat trei segmente literare distincte, care
acum trebuie cumva „împăcate”, pentru a încăpea între copertele unei singure istorii literare:
literatura oficială, exilul, disidenta. Categoric, reprezentantii celor trei arii de creatie nu pot fi
judecati cu aceleasi unităti de măsură. Pentru literatura exilului există anumiti „semnificanti”:
statutul social dobândit în tara de adoptie, existenta materială, influenta idiomului local, limba de
creatie, motivatia actului creator (paradigma exilului „atacă” scriitorul în cel mai vulnerabil punct al
său: procesul de creatie).
Controversele în legătură cu literatura exilului continuă, mai mult sau mai putin justificate.
Desi nu se mai poate vorbi de exil (motivele au încetat să existe!), totusi exilatii nu se întorc acasă;
mai mult, există critici la adresa celor rămasi. O tipologie a reîncadrării ar arăta cam în felul
următor:
 întoarcere definitivă (nu avem exemple);
 prezenta continuă în viata culturală a tării, prin publicări, editări, interviuri,
simpozioane, dar cu domiciliul în „exil” (Dumitru Tepeneag, Norman Manea s. a.)
 reintegrare nereusită sau refuzată (Paul Goma)
Un progres care se poate deja constata este acceptarea ideii de unitate a literaturii nationale,
precum si schimbarea perceptiei unei „tabere” fată de cealaltă. Mai rămân de lămurit problema
canonului si apartenenta la una din literaturi pentru scriitorii bilingvi.

BIBLIOGRAFIE

Mircea Anghelescu, Cămasa lui Nessus, Cartea Românească, 2000.

125
GEORGETA ORIAN, Exilul românesc după al II-lea război mondial: literatură, probleme, publicatii, raporturi

George Astalos, Fie pâinea cât de rea, tot mai bine-i la Paris. Interviuri 1989-1994,
Bucuresti, Editura Fundatiei Culturale Române, 1996.
George Băjenaru, Între sublim si tragic. Eseuri literare, însemnări, convorbiri, Bucuresti,
Editura Cerna, 1998.
Eva Behring, Scriitori români din exil 1945 – 1989. O perspectivă istorico-literară,
traducere din limba germană de Tatiana Petrache si Lucia Nicolau, revăzută de Eva Behring si
Roxana Sorescu, Bucuresti, Editura Fundatiei Culturale Române, 2001.
Fănus Băilesteanu, Personalităti culturale românesti din străinătate, dictionar, România
Press, [f.a.].
Mihai Cimpoi, Critice, II. Centrul si marginea, Craiova, Fundatia „Scrisul Românesc”,
2002.
Silvia Constantinescu, Exil. Oameni si idei, Editura Curierul Românesc, [1995].
Anton Cosma, Romanul românesc contemporan 1945 – 1985, Presa Universitară Clujeană,
1998.
Vasile C. Dumitrescu, O istorie a exilului românesc (1944-1989) în eseuri, articole, scrisori,
imagini etc., selectia textelor, îngrijirea editiei, indice de nume, cuvânt introductiv de Victor Frunză,
Bucuresti, Editura Victor Frunză, 1997.
Nicolae Florescu, Întoarcerea proscrisilor, Bucuresti, Editura „Jurnalul literar”, 1998.
Nicolae Florescu, Noi, cei din pădure! – reevaluări critice ale literaturii exilului, Bucuresti,
Editura „Jurnalul literar”, 2000.
Gh. Glodeanu, Incursiuni în literatura diasporei si a disidentei, Editura Libra, Bucuresti,
1999.
D. Micu, Istoria literaturii române. De la creatia populară la postmodernism, Bucuresti,
Editura Saeculum I.O., 2000.
Mircea Popa, Convergente europene, Oradea, Editura Cogito, 1995.
Mircea Popa, Reîntoarcerea la Ithaca, Editura Globus, [f.a.].
Nicoleta Sălcudeanu, Graffiti, Cartea Românească, 1999.
Eugen Simion, Convorbiri cu Petru Dumitriu, Iasi, Editura Moldova, 1994.
Gabriel Stănescu, Tara si exilul. Cărti, oameni, fapte, întâmplări, Criterion Publishing,
1999.
Cornel Ungureanu, La Vest de Eden. O introducere în literatura exilului, vol. I-II, Timisoara,
Editura Amarcord, 1995-2000.

126
GEORGETA ORIAN, Exilul românesc după al II-lea război mondial: literatură, probleme, publicatii, raporturi

Cornel Ungureanu, Mircea Eliade si literatura exilului, Bucuresti, Editura „Viitorul


Românesc”, 1995.
* * * Dictionarul esential al scriitorilor români, coord. Mircea Zaciu, Marian Papahagi,
Aurel Sasu, Bucuresti, Editura Albatros, 2000.
* * * Literatura diasporei, antologie comentată, alcătuită de Florea Firan si Constantin M.
Popa, Craiova, Editura Poesis, 1994.
* * * O radiografie a exilului românesc – corespondentă emisă si primită de Grigore
Nandris, editia si prefată de I. Oprisan, Editura Dacia, 2001.
* * * Români în stiinta si cultura occidentală, Academia Româno-Americană de Stiinte si
Arte, Davis, 1992.
* * * Vocile exilului, Editie îngrijită de Georgeta Filitti, Bucuresti, Editura Enciclopedică,
1998.
„Secolul 20”, revistă de sinteză, Bucuresti, nr. 10-11-12/1997, 1-2-3/1998, Exilul.
„Destin. Revistă de cultură românească”, Madrid, 1951-1972.

127
GEORGETA ORIAN, Exilul românesc după al II-lea război mondial: literatură, probleme, publicatii, raporturi

Cartile incep sa apara

Problemele exilului si ale literaturii sale n-au fost neglijate in publicistica noastra si nici aparitia
primelor incercari de sinteza sau de lucrari cu caracter mai general, desi tarzie fata de asteptari, n-
a trecut neobservata: dupa o activitate destul de la-borioasa si de bogata in rezultate privind unii
scriitori români din exil si documentele lasate (re-viste, corespondenta, memorii), Enciclopedia
exilului literar românesc a lui Florin Manolescu, aparuta la inceputul verii trecute, a fost semnalata
de cele mai multe publicatii ca o lucrare necesara, serioasa, extrem de utila, iar unii critici, in
general oameni tineri, au scris chiar cu entuziasm despre ea. S-au exprimat si unele rezerve, cum
este si firesc de altfel, mai ales in cazul unor lucrari de pionierat si cu o arie de cuprindere atat de
larga, cum este un lexicon de autori, reviste si institutii literare ale exilului românesc. Aparitia
acestei carti ar fi putut facilita, insa, si deschiderea unei discutii care sa duca la un important pas
inainte intr-o chestiune de cel mai mare interes pentru literatura româna, atat din punctul de
vedere al specialistilor, cat si al publicului celui mai larg, participant si el, macar ca cititor, la
schizofrenia impusa de o jumatate de secol de ruptura intre cei din tara si cei din exil, intre
literatura scrisa in tara si aceea scrisa dincolo de cortina de fier. Aceasta separare, aceasta
necunoastere - din partea noastra, a celor ramasi in tara - a operelor literaturii române aparute in
afara tarii, a dus nu doar la ignorarea (cu putine si nesemnificative momente de relaxare) unor
opere importante pe plan international, implicate direct in miscarile artistice sau de idei europene
si mondiale, precum textele lui Eugen Ionescu sau chiar Mircea Eliade, dar si a unei parti
importante din propria noastra avutie culturala, care se revendica si ea de la mostenirea clasica,
de la perioada interbelica, de la miscarile românesti de avangarda de anvergura europeana.
Aparute in mare numar imediat dupa 1989, in conditii adesea necorespunzatoare si uneori chiar
fara achizitionarea drepturilor de autor, reeditarile acestor carti aparute intai in exil au facilitat
intalnirea cititorului român cu jumatatea necunoscuta a imaginii sale; nu insa si reunificarea
"canonului", reasezarea - fie si provizorie - a structurii unei literaturi osandite in continuare la
separatie, pentru ca echilibrarea naturala a structurii comune se face foarte lent, iar discursul critic
recuperator stimulat de aceste aparitii s-a marginit la discutarea si la analiza independenta a unor
autori importanti, rareori a unor structuri sau reviste din exil (adesea tot de cercetatori din afara
tarii), dar n-a incercat sa-i compare cu cei din tara, sa puna in paralel directii de evolutie a poeziei,
a prozei, a criticii din aceste doua jumatati platonice ale literaturii române postbelice. Si nu e vorba
doar de efectele generale ale acestei apropieri, ci de cele mai directe si concrete consecinte: cartea
Evei Behring despre Scriitori români din exil, de acum doi ani, semnala ca istoriile literare aparute
in ultimii ani nu privesc si literatura exilului, ca unele manuale scolare includ unul sau doi autori
din exil, dar nu privesc si nu analizeaza fenomenul cel mai important si mai caracteristic al
perioadei post-belice etc. Lucrurile nu s-au schimbat si chiar cand apare un motiv pentru o discutie
de substanta, care sa priveasca literatura exilului in cadrul literaturii postbelice in general,
interventiile se opresc prea mult asupra chestiunilor de detaliu, de tehnica documentara, si ele
ignora nu o data propriile limitari anuntate de autor.
Enciclopediei recente a lui Florin Manolescu i s-au facut, de pilda, mai ales observatii cu caracter
tehnic, privind criteriile si consecventa lor, informatia etc., aparent mai usor de controlat. E vorba
de reprosul privind lipsa unei discutii preliminare despre intelesul termenilor de exil, emigratie
s.a., lansat de Marin Mincu, de inconseventa criteriilor (de pilda, ca il include pe Serge Moscovici
care n-a scris decat in franceza), faptul ca a lasat sa vorbeasca - dupa o tehnica obisnuita in
asemenea lucrari - autorii si criticii lor prin intermediul citatelor caracteristice, absenta unei parti
din bibliografia problemei care se gaseste in reviste de provincie sau absenta unor nume dintr-o
categorie reprezentata in volum, de pilda emigratia plecata inainte de ultimul razboi. Cu exceptia

128
GEORGETA ORIAN, Exilul românesc după al II-lea război mondial: literatură, probleme, publicatii, raporturi

ultimelor doua reprosuri, unde asemenea lipsuri tin de imposibilitatea acoperirii intregului camp
de cercetare, celelalte nu tin seama de propriile limite si reguli, enuntate de autor in Introducerea
sa: Manolescu precizeaza in Introducere ca "au fost luate in considerare ... volumele ... scrise direct
intr-o limba straina" (p.16), ca o discutie despre termenii utilizati ar fi extrem de necesara, dar ea
"nu-si are locul intr-un lexicon" (p.17) sau ca judecatile din volum "nu apartin autorului", ele "au
fost extrase din articolele unor critici", iar opiniile respective, uneori contestabile, "raman
caracteristice pentru atmosfera intelectuala in care au lucrat si trait" acesti scriitori (p.16).
Ignorarea regulilor clar enuntate ale unei asemenea lucrari nu poate decat sa falsifice si
receptarea ei. Pe de alta parte, critica - chiar aceea entuziasta - n-a relevat una din calitatile
enciclopediei lui Florin Manolescu: aceea ca unifica sistematic in prezentarile scriitorilor din exil
cele doua jumatati ale activitatii acelora care apucasera sa scrie inca inainte de plecare, Eliade,
Vintila Horia, Eugen Ionescu, Cioran, Petru Dumitriu s.a., ceea ce creeaza premisa unei integrari
mai usoare a literaturii din exil in traditia generala a literaturii române prin raportarea autorilor la
unii din antecesorii lor: a lui Vintila Horia la Eminescu, a lui Eliade la Sadoveanu, a lui Norman
Manea la Sebastian s.a.m.d., oferind astfel, din perspectiva unui istoric literar sigur de uneltele
sale, o cale de urmat pentru studiile analitice si finalmente, o schita generala de relationare a
literaturii române postbelice. Era insa mai mult decat se cere unui instrument de lucru, unei
sinteze documentare; aceasta investigatie putea fi inceputa chiar in revistele care au semnalat cu
entuziasm aparitia cartii. Posibilitatea de a folosi aparitia respectiva ca un punct de plecare a unei
noi discutii, cu alte date, cu alte documente la indemana, despre literatura exilului, despre
caracterele ei specifice si despre relatia ei cu literatura din tara nu trebuie insa lasata sa se piarda.
O alta chestiune care ar merita putina atentie ar fi aceea despre motivatia speciala, in multe
cazuri, a literaturii scrise in exil si deci despre o noua dimensiune a literaturii române postbelice,
sau macar despre o alta forma a ei: dimensiunea identitara, amenintarea pierderii unei identitati
in care limba este elementul determinant, iar cultura mostenita unul din argumentele de baza.
De ce si cum se scrie in exil
Este evident ca literatura scrisa in exil este foarte inegala, ca scrisul nu raspunde acolo numai unei
ambitii literare, ci are si o motivatie suplimentara. Nu este o noutate si nici ceva caracteristic doar
exilului nostru. Toate lucrurile care tin in mare masura de viata sociala si politica curenta, in exil
devin parte a literaturii pentru ca exilatul - ca si prizonierul din tara ocupata - nu are un
interlocutor, nu poate spune direct ce vrea si ce crede: el trebuie sa-si inchida mesajul intr-o
capsula si sa-l arunce pe oceanul literaturii. Nedreptatea si suferinta in special isi cer dreptul la
expresie si cei care au scapat de cosmar se simt obligati sa spuna prin ce au trecut si pentru cei
care n-au avut norocul lor, care n-au putut evada: "Am intalnit multi oameni veniti din România
care mi-au povestit suferintele lor. Aproape toti au trecut prin puscarie si aventura fiecaruia ar
merita o cronica. Toti vor sa vorbeasca, sa spuna totul, ca si cum ar fi trimisi de cei care n-au putut
sa evadeze, sa-i reprezinte in fata noastra..." (V.Horia, Journal d'un paysan du Danube, p.183).
Fenomenul, general printre exilati, este cunoscut. Un cercetator al literaturilor din exil arata ca e
vorba de un proces aproape de delegare a tuturor functiilor si sperantelor in opera, in literatura,
care ii reprezinta si ii protejeaza totodata pe exilati: "Exilatii sunt ca o floarea-soarelui. Privirea lor
intelectuala si spirituala este intotdeauna atintita asupra prietenilor pe care-i mai au. In fata
interdictiilor care-i lovesc si a pericolelor care-i pandesc, ... ei desemneaza o ambasadoare
neobisnuita, insarcinata sa-i reprezinte... opera de arta." (Jean-Pierre Maconta-Mboukou, Les
littératures de l'exil, Paris, 1993, p.231). Desigur, nu intotdeauna ceea ce scriu exilatii are o
legatura directa cu motivele politice ale exilului lor si aceste motive, la randul lor, sunt destul de
diferite, adesea umanitare pur si simplu, fara coloratura ideologica ("exilul politic in vremea
comunismului era mai mult o forma indirecta de protest individual..." zice si Matei Calinescu in

129
GEORGETA ORIAN, Exilul românesc după al II-lea război mondial: literatură, probleme, publicatii, raporturi

Convorbirile sale cu Ionel Vianu). Nevoia de a scrie este un reflex de aparare cu motivatii mult mai
largi. Scrisul este in sine o terapie si exilatii de orice fel au resimtit dintotdeauna nevoia de a se
elibera de prezent, de a reveni intr-un trecut fericit, de a-si afirma o identitate amenintata, prin
scris. Principial, cum observa un lingvist ca Sanda Golopentia, exilatii scriu pentru ca nu pot vorbi
intr-un mediu favorabil: "De ce scriu emigrantii. Pentru ca vorbesc mai prost, mai putin... Scrisul
devine singurul mod in care mai putem fi locuiti de cuvantul de demult" (De ce scriu emigrantii, in
vol. Mitul pagubei, Providence, 1986, p.109). Din nefericire, ca orice succedaneu, scrisul nu
vindeca, el exprima disperarea, dar nu o lecuieste si acest lucru este valabil in primul rand pentru
intelectuali, pentru scriitori: "Multi dintre cei care au parasit România in ultimii ani au facut-o, intre
altele, pentru ca, acolo fiind, nu puteau servi deplin cultura româneasca. Ajunsi in tara celei de a
doua vieti, au descoperit curand ca erau departe de a fi gasit o solutie la aceasta problema" (Mitul
pagubei, p.102).
Conditionarea istorica
Exilatii insisi inteleg foarte devreme conditionarea istorica a situatiei lor, precum si noile
raspunderi care se adauga cu timpul motivelor initiale ale exilului lor. Daca ei vor sa pastreze in
primul rand, undeva, o particica din ceea ce pierdusera ("... ma leg cu disperare de unele amintiri
intacte, de oamenii inca vii care mi le-au prilejuit si aceasta scrisoare insasi nu e decat nevoia
imperioasa de a-mi reconstrui un trecut, de a relua contactul cu un fragment pierdut din mine
insumi" scria Vintila Horia lui Al. Busuioceanu in 1947, sau: "Elitele intelectuale românesti,
aruncate... dincolo de tara, constituie... adevarate franturi de tara, reprezentand intreg universul
românesc..." spune un Cuvant inainte la nou aparuta revista Destin, in Madrid, nr.1, iunie 1951,
p.2), in acelasi timp ei stiu si ca trebuie sa si schimbe ceva; ei inteleg, unii chiar foarte devreme, ca
trebuie sa se transforme pe ei insisi in primul rand, pentru a putea reveni, cand va fi cazul, si
pentru a transforma ceea ce se petrece in propria lor tara abandonata. Aceasta atitudine poate
duce chiar la un adevarat program de actiune politica ce are in vedere o modificare profunda de
atitudine si de viziune, cum lanseaza Mircea Eliade in acelasi an 1951: el avertizeaza ca pentru a fi
utili tarii in viitor, cand se va pune problema reconstituirii acelei unitati temporar pierdute, cei din
exil trebuie sa fie pregatiti, sa invete multe lucruri, inclusiv cele care li se impun fratilor ramasi in
marea inchisoare a tarii: "Trebuie sa invatam marxism-leninismul asa cum il invata si cei din tara;
noi avem libertatea de a-l judeca asa cum e, dar numai dupa ce l-ai cunoscut stii cum sa vorbesti
cuiva care l-a invatat pe de rost. Si in afara de asta, trebuiesc cercetate celelalte doctrine politice,
invatata istoria partidelor europene, studiata democratia nord-americana. Trebuie, mai ales, sa ne
informam despre istoria si situatia actuala a Orientului Apropiat si a Extremului Orient. Aria reintra
in istorie si fenomenul acesta ar putea schimba fata lumii. Noi, vecinii Orientului si mostenitorii
unei vechi civilizatii arhaice, suntem in primul rand obligati sa stim ce se intampla in preajma
noastra" etc. (M. Eliade, I-a mancat capul politica!, in Indreptar, I, 1951, nr.9, august, p.1 si 3). La o
asemenea actiune concertata a intelectualilor din exil s-au gandit numerosi scriitori, mai ales in
primii ani ai exilului lor, si acest gand sta la originea multor reviste sau institutii care s-au nascut
atunci; el a generat si miscari importante in perspectiva timpului, intre care - prin anii saptezeci -
incercarea de dialog cu scriitorii din tara, carora le-au deschis paginile unor reviste consacrate
unificarii segmentelor artificial separate: Prodromos a lui Paul Miron si I. Cusa (care a cuprins
colaborari ale lui Marin Sorescu, Matei Calinescu, F. Neagu s.a.) sau Cahiers de l'est a lui D.
Tepeneag. Exilul a jucat de pilda un rol considerabil in afirmarea unei opozitii imposibile in tara,
opozitie politica in primul rand si implicit culturala, prin pastrarea unei relatii de continuitate cu un
trecut care devenise un punct fix, un termen de referinta atat pentru valori (culturale, intelectuale,
dar si morale, prin comparatie cel putin cu ceea ce se petrecea in tara), cat si pentru o normalitate
a vietii devenita principalul vis al cetateanului mediu, o bunastare fie si relativa, peste care se situa

130
GEORGETA ORIAN, Exilul românesc după al II-lea război mondial: literatură, probleme, publicatii, raporturi

dorinta de a iesi din labirintul kafkian al terorii, al supravegherii, al nesigurantei: de unde dorinta
de "liniste" manifestata inca mult timp dupa 1989, adversitatea fata de turbulente, manifestatii,
proteste. Exista sentimentul unanim ca, dinafara, din exil si de la posturile de radio din lumea
democratica (Europa Libera si celelalte), se poate denunta si oarecum controla minciuna oficiala
din tara, falsificarea istoriei literare, pervertirea canonului scolar, inversarea scarii de valori in
ierarhiile oficiale, boicotul scriitorilor ostili regimului s.a. Din acest transfer, din aceasta delegare a
functiei eminamente morale de critic si purtator de cuvant al valorilor provine, probabil, si o parte
din prestigiul de care se bucurau principalii critici ai regimului, Monica Lovinescu si Virgil Ierunca.
Foiletoanele lor radiofonice, articolele, notele si recenziile din revistele exilului (Caiete de dor,
Revista Scriitorilor Români, Ethos s.a.) au fost, multi ani, vocile de autoritate care au cenzurat
dezastrul cultural din tara; lor trebuie sa li se adauge, desigur, interventiile altor reviste si critici din
exil, ale românistilor straini (intre care Rosa del Conte, cu o clarvazatoare actiune inceputa inca din
1948, la revenirea sa din România, si multi altii), ale unor mari personalitati inclasificabile, precum
Eugen Ionescu, care protesta impotriva boicotului stangistilor parizieni, incapabili sa inteleaga
drama scriitorilor români refugiati (in Présent passé, passé présent de pilda). Spre o reunificare a
canonului Din tot acest proces complicat de cautari reciproce si de aproximari, realitatea
schimbarilor din decembrie 1989 n-a putut profita prea mult; rapide si dramatice, aceste
schimbari n-au permis o adaptare, o trecere graduala, si cei doi frati s-au trezit pe neasteptate
unul in bratele celuilalt: dupa acoladele jubilatiei de inceput, au inceput suspiciunile,
nemultumirile, greutatile de acomodare. Pe de o parte, intelectualii din exil nu mai puteau sa
inteleaga convalescenta prelungita a corpului public, a societatii violentate de ultimii ani mai ales,
reticentele generale greu de depasit imediat chiar in fata evidentei si manifestau, odata cu iubirea
lor pasionala, o exigenta ucigatoare: "Cineva ar trebui sa-i iubeasca intr-atata pe români incat sa le
faca un portret nimicitor. Numai cu aceasta conditie s-ar putea alege ceva de ei" (I. P. Culianu,
Euforisme, in Pacatul impotriva spiritului, Buc., 1999, p.171). Pe de alta parte, continua suspiciune,
lectiile, monitorizarea excesiva si didacticismul involuntar obosesc o lume deja obosita de lectii,
supraveghere si suspiciuni, care trebuia sa-si epuizeze intai propriile ezitari si chiar greseli: "Nu
vreau sa polemizez cu domneavoastra... Nu vreau, pentru ca nu pot vedea in dumneavoastra un
adversar. Dar si pentru ca am obosit. Am obosit sa ma tot explic, sa ma justific la nesfarsit
dinaintea unor prieteni mereu siguri de opinia lor si mereu nesiguri de loialitatea mea..." (A.Plesu
catre V. Ierunca, in Chipuri si masti ale tranzitiei, 1996, p.398).
Cum se vede, cele doua jumatati nu se regasesc de la sine: e vorba de un proces de apropiere care
trebuie sa-si consume etapele inainte de a da roade si, ca in orice proces de apropiere, si acesta
trebuie sa inceapa printr-o activitate de cunoastere. Timpul fiind scurt si asteptarile imperioase,
prea putini mai au rabdarea de a recurge sistematic la texte, pentru a parcurge drumul laborios al
recunoasterii reciproce. In mod doar aparent paradoxal, interesul pentru recuperarea scriitorilor
din exil a dus la o avalansa haotica de retipariri, pe o piata a cartii haotica ea insasi, in care adesea
insistenta autorilor si nu capacitatea de selectie a editurilor a dus la realizarea unui catalog ciudat
al cunoasterii acestei productii: alaturi de marii scriitori din exil au aparut din abundenta carti
insignifiante si, mai discutabil inca, totul a fost discutat in fuga, la nivelul intentiilor, fara un efort
constient de integrare in lantul istoric al unei literaturi care n-a incetat totusi sa comunice, de o
parte si de alta a cortinei de fier; acest lucru n-a favorizat receptarea valorilor si mai ales n-a
favorizat discutia si receptarea lor in mediul firesc al literaturii din tara. De aici si lipsa rezultatelor
concrete in ceea ce o oficialitate numea, inca din 1992, "procesul necesar al reunificarii spirituale a
literaturii române", precum si reactia globala reticenta a criticii, ramanerea la amanunte intr-o
disputa de detalii care refuza o perspectiva generalizatoare, implicand discutia operelor scrise in
exil in cadrul unui singur proces - politic, ideologic si literar - in care temele de aici si de acolo se

131
GEORGETA ORIAN, Exilul românesc după al II-lea război mondial: literatură, probleme, publicatii, raporturi

continua si-si raspund, in care scrierile si actiunile se impletesc in viata oamenilor, asa cum a si
fost.
Perspectiva comparata
Exilul politic si chiar exilul cultural sau literar in istoria lumii nu incep cu cel românesc, si nici cu cel
al intelectualilor din Europa de est, dupa ultimul razboi mondial: prima manifestare de acest tip in
epoca moderna este exilul rusilor albi dupa revolutia din 1917, care s-au raspandit in Europa ca
altadata nobilii francezi dupa revolutia din 1789. Acestui val ii apartin atat scriitori care au revenit
la un moment dat in tara si au fost recuperati de sovietici, ca Bunin sau Alexei Tolstoi, cat si altii
care nu s-au intors niciodata: Nabokov, care a petrecut cativa ani in Germania unde a scris ruseste,
inainte de a emigra in Statele Unite si de a deveni scriitor american, umoristul Arcadii Avercenko,
care a stat cativa ani in România, sau basarabeanul Leon Dobronravov-Donici, care abandoneaza
rusa dupa ce revine in tara si isi redacteaza in româneste si in franceza ultimele scrieri. Cel mai
cunoscut exil cultural, cel mai puternic exil al epocii moderne datorita calitatii si numarului
scriitorilor, savantilor, specialistilor care l-au compus, dar si cauzelor care l-au produs, efectelor
nebanuite de simpatie, de solidaritate generate in intreaga lume, a fost insa cel german, care a
urmat instaurarii regimului hitlerist in ianuarie 1933: scriitori evrei, scriitori antifascisti, scriitori
democrati pur si simplu care nu doreau sa traiasca intr-o tara guvernata de legi rasiale si de
teroare, aleg sa plece peste hotare, alcatuind curand o diaspora puternica, in care stralucesc nume
celebre ale unor scriitori ca Thomas Mann, B. Brecht, L. Feuchtwanger, Kurt Tucholski, W.
Benjamin si nenumarati altii.
Cu aceste precedente cunoscute pe plan european, precum si cu precedentul istoric al exilului
scriitorilor nostri de la 1848, exilul românesc de dupa 1944 si literatura sa nu mai sunt fenomene a
caror analiza si punere in spatiu sa arunce in perplexitate si in nevoia de a inova nici critica noastra
literara, nici istoria politica a epocii moderne: ele se incadreaza intr-o situatie europeana mai
generala, ale carei spatii particulare au fost deja descrise, analizate, sintetizate: The Bitter Air of
Exile: Russian Writers in the West 1922-1972 de Karlinsky si Appel, Displaced Persons: Conditions
of Exile in European Culture de Sharon Ouditt, Exile and Creativity de Susan Rubin Suleiman,
Deutsche Exilschriftsteller: 1933-1950 de H. A. Walter, Handbuch der deutschsprachigen
Emigration: 1933-1945 de Krohn, von Zur Mühlen, Paul si Winkler, Aspetti della diaspora
intellettuale di Germania, Spagna e Italia si La patria lontana, culegeri ingrijite de M. Sechi si A.
Pisano, Littératures et cultures d'exil, culegere editata de Najib Zakka in 1987 si multe altele, sute
de carti, studii si articole au detaliat, analizat si structurat aceasta conditie speciala a creatorului
insetat de libertate care este constrans sa traiasca si sa scrie departe de mediul sau natural,
lingvistic, cultural, politic s.a.m.d. Este inutil deci sa luam acum lucrurile de la inceput, sa ne
intrebam cum poate fi abordata aceasta problema, ce este exilul si ce este emigratia, daca poate
cineva din afara exilului sa studieze fenomenul respectiv, toate acestea fara cea mai fugara
raportare la precedentele existente, macar din punctul de vedere al marilor categorii, al
similitudinii de conditii. Dimpotriva, ar fi util si probabil productiv sa incercam situarea discutiei
noastre despre exilul literar românesc pe taramul fenomenului european, sa-l comparam cu cel al
vecinilor (al ungurilor, cu Matray, al cehilor, cu Kundera, al polonezilor cu Gombrowicz etc.), sa
investigam propria noastra traditie a exilului din sec. XIX si XX, sa scoatem dezbaterea din zonele
pasionale printr-o cuprindere mai teoretica pe de o parte si mai documentara pe de alta, oferind
cititorilor nu felii independente privind un anume scriitor, inevitabil mare si exonerat de orice
posibile acuzatii, de orice natura, ci schite de probleme, de genuri, de istorii ale unor perioade.
Aparitia enciclopediei lui Florin Manolescu, adaugata numeroaselor studii si materiale
documentare publicate in ultimii ani, face posibila asezarea discutiei intr-un cadru mai larg, mai
propriu, si ar fi pacat ca aceasta ocazie sa fie neglijata.

132
GEORGETA ORIAN, Exilul românesc după al II-lea război mondial: literatură, probleme, publicatii, raporturi

MIHAI ZAMFIR
133
GEORGETA ORIAN, Exilul românesc după al II-lea război mondial: literatură, probleme, publicatii, raporturi

MIRCEA ELIADE (1907­1986)
Articol publicat în ediția 4 / 2017

Cel mai celebru scriitor român al exilului anticomunist şi unul


dintre foarte puţinii români ridicaţi, în domeniul umanist, la reală
notorietate internaţională a rămas pînă astăzi o personalitate
controversată. Comentat superlativ în anii săi de celebritate
ştiinţifică şi imediat după dispariţia în plină glorie, el a avut după
aceea parte de contestări violente pe motive ideologice. Un variat
cor format din savanţi mărunţi şi complexaţi, ce se ocupaseră ani
de zile de indianistică sau de istoria religiilor, fără a produce însă
lucrări cît de cît notabile, au început să-i reproşeze lui Eliade nu
orientarea sa ştiinţifică, ci cele cîteva articole de simpatie
legionară scrise spre finele anilor ’30, articole care, evident,
contraziceau frontal „corectitudinea politică”. Schema care
funcţionase în cazul lui Heidegger sau Jauss i-a fost aplicată
întocmai şi lui Eliade. Într-o istorie a literaturii române, derivele
politice ale autorului nu pot fi trecute cu vederea, dar locul
acestuia în şirul ilustru se fixează doar în funcţie de textele sale
literare, indiferent de moda politică a zilei.
Astăzi, după treizeci de ani de postumitate şi după ce agitaţia
mediatică din jurul numelui său se stinge treptat, portretul
scriitorului poate fi trasat cu oarecare precizie, mai ales pentru că
între timp scrierile rămase în manuscris i-au fost aproape toate
publicate. Eliade a aliat o memorie formidabilă cu o capacitate de
a scrie ieşită din comun. Rezultat – o operă uriaşă şi de mare
diversitate (ştiinţă, literatură, istorie culturală, filozofie,
memorialistică, jurnalistică literară şi politică). Cantitatea enormă
de cărţi în diverse limbi şi pe diferite spaţii culturale îl apropie de
altă mare figură a culturii noastre din secolul XX, de Nicolae
Iorga, pe care Eliade l-a venerat încă din adolescenţă. E posibil ca
„modelul Iorga” să fi stat discret în spatele tuturor întreprinderilor
eliadeşti, de la jurnalistică la sintezele de mare anvergură.
Asemenea calităţi esenţiale pentru un savant s-au combinat în
cazul de faţă cu o trăsătură mai puţin obişnuită, care la el le-a
dominat însă pe toate celelalte: un simţ extraordinar al
competiţiei, pornirea instinctivă de a fi cel dintîi indiferent de
domeniul confruntării. Ideea de preeminenţă în grup i-a orientat
adolescenţa, tinereţea şi maturitatea, pînă în ultimii săi ani. Astfel
se explică frenezia de a publica articole pe cele mai diverse teme

134
GEORGETA ORIAN, Exilul românesc după al II-lea război mondial: literatură, probleme, publicatii, raporturi

încă de pe băncile liceului, astfel se explică scrierea de romane


autobiografice tot în calitate de licean (Romanul adolescentului
miop), ca şi formarea unor grupuri de colegi antrenaţi în proiecte
comune, iniţiate şi coordonate însă de el, de Mircea Eliade. Pînă la
vîrsta de 18 ani, momentul intrării la facultate, publicase deja nu
mai puţin de 100 de articole.
Viitorul scriitor şi-a văzut studenţia ca pe o perioadă
fundamentală a existenţei: pornirile sale de vedetă juvenilă îşi
dau acum drumul cu forţă sporită. Apare deja drept figura
centrală a unei confrerii de studenţi străluciţi ce va sta mai tîrziu
la baza Criterion-ului. Călătoreşte în străinătate pentru a absorbi
cultura la sursă şi pentru a face din lucrarea sa de licenţă o
apariţie remarcată. Profită de voiajurile în afara ţării pentru a
aborda personalităţi străine de primă mînă, luîndu-le acestora, de
exemplu, interviuri (precum lui Papini, la Firenze, în 1927). Îşi
afişează sus şi tare pretenţiile la recunoaşterea publică, fie şi cu
riscul de a înfrunta ierarhia universitară şi de a stîrni furia lui
Iorga într-o polemică inedită cu marele savant, polemică ce a dus
la suprimarea revistei studenţeşti insolente.
În febra dorinţei de afirmare cît mai rapidă, învăţăcelul în filozofie
Mircea Eliade dorea să îmbrăţişeze toate ştiinţele umaniste:
şovăie între speculaţia filozofică pură, învăţarea limbilor străine
exotice (sanscrita şi ebraica), studiul popoarelor primitive şi al
miturilor lor sau fascinaţia Orientului. India şi practicile yoga îl
atrag de timpuriu. Pentru moment, imensa curiozitate se traduce
doar prin jurnalistică susţinută, tot mai perfecţionată stilistic de la
lună la lună, atacînd o tematică ameţitor de variată. Studentul-
jurnalist Eliade devenise personalitate de viitor, pe care
profesorul său Nae Ionescu începuse deja să conteze. S-a aflat,
precoce, în fruntea generaţiei sale. Fără vocaţia şi ambiţia de a fi
mereu primul, nu ar fi ars etapele cu asemenea viteză.
Încă din liceu şi din universitate s-a arătat irezistibil ataşat de
exotismul spectaculos, de ineditul care străluceşte; nu a studiat
doar ceea ce toţi colegii săi studiau (literele şi filozofia în varianta
lor clasică), ci domenii asupra cărora nici un român nu-şi aplecase
pînă atunci privirile – precum mitologia popoarelor puţin
cunoscute, civilizaţiile dispărute, lumea orientală. În fond, marea
aventură indiană petrecută la vîrsta de doar 20 de ani a ascultat
de aceeaşi chemare a Orientului, personificat de India eternă. A
studia arhaitatea la originile ei, a căuta tradiţiile universale acolo

135
GEORGETA ORIAN, Exilul românesc după al II-lea război mondial: literatură, probleme, publicatii, raporturi

unde ele au rămas încă vii, întorcînd spatele Europei civilizate –


iată proiectul juvenil căruia Eliade i s-a consacrat cu entuziasm.
Să nu ne imaginăm însă că cei trei ani petrecuţi în India (1928-
1931) au reprezentat pentru studentul bucureştean o recluziune
studioasă: învăţarea sanscritei, pentru a citi în original unele
texte clasice, s-a combinat la el cu o mulţime de alte tentaţii şi
proiecte, cu o viaţă mai degrabă trepidantă decît retrasă. În India
duce paralel o existență de student şi o viaţă socială intensă, în
lumea europenilor fixaţi acolo şi a cărturarilor indo-britanici: îşi
pefecţionează astfel engleza. Va călători enorm, de-a lungul şi de-
a latul subcontinentului, ajungînd în cele din urmă în Himalaia
pentru un sejur demonstrativ. Va încerca experienţe extreme,
precum cele legate de practicile yoga. Va trăi însă mai ales iubiri
furtunoase, experienţe erotice intense, şi nu numai cu legendara
Maitreyi, ci şi cu numeroase alte fete.
Decorul şi atmosfera indiană nu îl vor împiedica să scrie
româneşte, dimpotrivă, îl vor împinge spre inventarea unei vieţi
duble: compune romanul Isabel sau apele diavolului, care va
deveni astfel romanul său de debut editorial, precum şi prima
parte a romanului Lumina ce se stinge. Va continua mai ales să
trimită în ţară articole pentru gazete, deoarece ziaristul simţea
nevoia să-şi împărtăşească în scris aventurile extraordinare.
Concomitent întreţine o abundentă şi susţinută corespondenţă
(cu savanţi specialişti în mentalităţi arhaice, cu prietenii rămaşi la
Bucureşti, cu familia). O activitate deci variată, ce nu se limita
deloc la sanscrită şi la cultura indiană.
Fără să-şi dea, probabil, el însuşi seama, India şi perioada
petrecută acolo vor juca un rol formativ esenţial. Nu doar mai
multe încercări epice se vor inspira din lumea indiană, dar stagiul
din India îşi va pune amprenta asupra activităţii sale ştiinţifice
ulterioare. Studiile din deceniul patru, primele sinteze publicate la
Paris în anii exilului sunt toate scrieri peste care umbra Indiei
planează constant.
Susţinuta activitate desfăşurată în India ne pune în faţa
problemei centrale a personalităţii eliadeşti – şi anume raportul
dintre literatură şi ştiinţă, dintre erudiţie şi fantezie în opera sa.
Viitorul savant s-a confruntat cu ea încă din anii studenţiei, iar
problema a rămas pînă tîrziu nerezolvată.
La întoarcerea din India, bucureştenii îl considerau pe Eliade
jurnalist şi prozator, domenii în care îşi cîştigase o rapidă

136
GEORGETA ORIAN, Exilul românesc după al II-lea război mondial: literatură, probleme, publicatii, raporturi

notorietate. Eventuala carieră universitară şi scrierile sale


ştiinţifice fuseseră primite, la mijlocul anilor ’30, cu suspiciune. În
realitate, prozatorul (de succes) şi jurnalistul (ale cărui articole
politice stîrneau un tot mai mare ecou) reprezentau doar faţa
vizibilă a unui savant care muncea din greu în singurătatea
cabinetului său de lucru pentru a deveni un istoric al religiilor
recunoscut pe plan mondial.
Încă din India, cînd eforturile i se concentrau mai ales asupra
învăţării sanscritei şi a lecturii cărţilor indiene fundamentale,
tînărul savant mărturisea că drumul spre erudiţie îl chinuie şi că
nu poate rezista dacă nu încearcă şi scrierea de literatură (ca să
nu mai vorbim de „romanele indirecte”, de jurnalele publicate sub
titlurile Şantier şi India). Lupta dintre cei doi Eliade, dintre savant
şi prozator, se angajase cu toată forţa.
E foarte probabil ca scriitorul să-l fi dominat pe erudit; în India,
unde un program de studii se cerea realizat, la Bucureşti în anii
’30, unde cerinţele unei cariere universitare îl întrerupeau mereu
pe prozator, apoi în exilul prelungit, unde munca ştiinţifică îi
devenise singurul mijloc de trai – înfruntarea s-a desfăşurat
continuu. În toate etapele vieţii sale, chemarea literaturii i-a
ritmat lui Eliade existenţa.
Situaţia devine dramatică prin plecarea din ţară în 1940 (la
Londra şi apoi la Lisabona, unde va rămîne pînă în toamna lui
1945). Jurnalul portughez, tardiv editat, ne-a dezvăluit de curînd
ce a reprezentat stagiul portughez în viaţa scriitorului. Obligat de
funcţia deţinută să redacteze tot felul de rapoarte, de texte
oficiale, de articole de propagandă culturală, Eliade n-a mai scris
aproape nimic substanţial în cei peste cinci ani de diplomaţie. A
continuat doar, aproape pe furiş, să lucreze la un vast roman
început în ţară, dar mai ales a citit şi a meditat enorm. Tragedia
războiului pierdut, dispariţia soţiei sale în urma unei boli grave,
decizia de a nu se mai întoarce în România ocupată de sovietici i-
au produs un şoc psihic decisiv: lasă la o parte literatura şi se
consacră ştiinţei. Începe la Lisabona redactarea sintezei ce va
forma apoi Tratatul de istorie a religiilor (apărut la Payot în 1949)
şi tot aici îşi schiţează propriul sistem de interpretare a miturilor
şi a religiozităţii primitive, care va sta la baza cărţilor apărute
după aceea la Paris. Cu concursul nefast al istoriei, în lupta dintre
savant şi prozator, savantul s-a văzut obligat să învingă, să atingă
notorietatea şi să înceapă o nouă carieră universitară în Statele

137
GEORGETA ORIAN, Exilul românesc după al II-lea război mondial: literatură, probleme, publicatii, raporturi

Unite.
Cea mai dificilă perioadă din existenţa lui Eliade, aceea de exilat
sărac la Paris, a fost şi perioada în care a scris continuu opere
ştiinţifice pentru a putea supravieţui. Condiţionat de ritmul vieţii
sale din Franţa, autorul lucrează pe brînci, zi şi noapte, în condiţii
materiale penibile, pentru a respecta termenele fixate de editori.
Ies astfel la iveală cărţile ce i-au adus în scurt timp celebritatea:
Techniques du Yoga (1948, refacere a tezei de doctorat susţinute
la Bucureşti în 1934), Le mythe de l’éternel retour (1949), Traîté
d’histoire des religions (1949), Le chamanisme (1951), Images et
symboles (1952) ş.a.
În majoritatea lor Eliade analizează obsesiv, cu sute de exemple,
o lemă simplă, pe are el însuşi avea să o formuleze cîţiva ani mai
tîrziu: „Sacrul. Dar cum să izolezi sacrul? E foarte greu. Conştiinţa
unei lumi adevărate şi semnificative se află intim legată de
experienţa sacrului. Prin experienţa sacrului, spiritul a observat
diferenţa dintre ceea ce se revelă drept adevărat, puternic, bogat
şi semnificativ şi tot ceea ce e lipsit de asemenea calităţi, adică
fluxul haotic şi periculos al evenimentelor. Dar trebuie să insist
asupra unui fapt: sacrul nu e un stadiu din evoluţia conştiinţei, el
este un element din structura acestei conştiinţe. În fazele cele
mai arhaice ale culturii, a trăi ca fiinţă umană este în sine un act
religios” (L’Épreuve du Labyrinthe, 1978). Ipoteză îndrăzneaţă şi
esenţială ce a fost apoi demonstrată pe mii de pagini.
În avalanşa de opere ştiinţifice, dorinţa prozatorului de a scrie
literatură devenea uneori insuportabilă şi lua forme neaşteptate.
Una dintre ele, maladivă, a reprezentat-o brusca atracţie pentru
Balzac, transformat în simbol superior al prozei de subconştientul
celui obligat să facă doar ştiinţă. Totul a început brusc, în ziua de
28 august 1947, cînd, cufundat în redactarea unui capitol din
Tratat…, se trezeşte dimineaţa cu „dorinţa feroce de a reciti La
cousine Bette”. Simte, instantaneu, că redevine balzacian, aşa
cum fusese în prima tinereţe; caută la buchiniştii de pe malul
Senei romane de Balzac, pe care se apucă să le devoreze, lăsînd
la o parte antipaticele obligaţii „ştiinţifice”. În existenţa pariziană
a lui Eliade începe un episod funambulesc: în loc să lucreze la
tratatul promis lui Payot, nu face altceva, luni la rînd, decît să
citească toată ziua Balzac, ba chiar să se şi apuce de scris o Viaţă
a lui Balzac (!), ce ar fi trebuit să marcheze un fel de eliberare
interioară. Faptul că locuia în plin Cartier Latin, că putea identifica

138
GEORGETA ORIAN, Exilul românesc după al II-lea război mondial: literatură, probleme, publicatii, raporturi

anumite case şi adrese consemnate în Comedia Umană, că trăia


de fapt în mijlocul lumii lui Balzac îi dă avînt, lansîndu-l pe o
pantă periculoasă. El însuşi ducea atunci la Paris o existenţă de
factură balzaciană, mai ales în ceea ce priveşte visurile
nebuneşti, izolarea totală şi mizeria materială a vieţii de zi cu zi.
Se va vindeca greu de această febră balzaciană şi îşi va relua
resemnat munca de ocnaş al ştiinţei, dar speranţa de a scrie
literatură nu îl părăseşte niciodată. În plină criză, în septembrie
1947, îşi identifica pasiunile în ordinea următoare: „literatura,
filozofia, istoria religiilor, orientalismul, gustul aventurii”.
Se vede că Eliade era condamnat pe viaţă la literatură. Va
practica însă proza de ficţiune la intervale tot mai mari. Ultimul
său gest eroic în această privinţă se consumă tot la Paris, în
aceiaşi ani dificili, şi îl reprezintă redactarea printre picături a
amplului roman Noaptea de Sînziene, terminat în 1952, trecut
prin mai multe întruchipări şi variante. Poate că relativa
indiferenţă cu care romanul a fost primit (în traducerea franceză,
executată imediat, dar şi în alte traduceri) l-a îndepărtat pe Eliade
definitiv de ficţiunea romanescă; de acum încolo se va consacra
intermitent doar scrierii de nuvele.
Savantul însuşi a crezut ferm că cea dintîi vocaţie a lui a fost
literatura – şi a avut dreptate. Celebritatea i-au adus-o lucrările
ştiinţifice, pentru că ideile şi viziunile sale novatoare apăreau în
cărţi publicate în franceză şi destinate unei difuzări internaţionale
rapide. Pasiunea literaturii le-a dominat însă la Eliade pe celelalte.
Opera eliadescă s-a dezvoltat în jurul cîtorva nuclee specifice,
determinate de biografia autorului. Nu încape îndoială că primul
dintre ele poate fi numit simplu India şi că el se leagă de
formidabila experienţă formativă trăită la vîrsta de 20 de ani.
Tentativele de a deveni romancier din perioada liceului şi a
facultăţii prezintă astăzi doar un interes documentar. În India au
luat naştere însă primele proze importante: romanul Isabel sau
apele diavolului, romanul Maitreyi, exorcizare a dramei intime
trăite la Calcutta; cele două scrieri cu caracter documentar
Şantier şi India, redactate în aceeaşi perioadă, dar publicate în
ţară mai tîrziu. Li se adaugă două proze ce contemplă deja cu
distanţare interioară tradiţiile şi psihologia indiene: nuvela Nopţi
la Serampore şi romanul Secretul doctorului Honigberger. Cum se
vede, o cantitate consistentă de naraţiuni cărora ar trebui să le
adăugăm cel puţin prima parte a romanului experimental Lumina

139
GEORGETA ORIAN, Exilul românesc după al II-lea război mondial: literatură, probleme, publicatii, raporturi

ce se stinge.
În ciuda diferenţelor sensibile dintre aceste volume, ca inspiraţie
şi valoare, există în ele cîteva elemente comune care îl definesc
pe Eliade-prozatorul incipient. Astfel, textul prozei „de ficţiune”
va fi permanent dublat de un „jurnal”, de însemnări aparent
zilnice, paralele, în care epicul fictiv se vede comentat din off, de
o voce lucidă şi detaşată. Această nouă formulă prozastică l-a
sedus hotărît pe Eliade, care a folosit-o pretutindeni cu
entuziasm. Jurnalul doctorului din Isabel…, jurnalul îndrăgostitului
Allan din Maitreyi, jurnalele indiene explicite, jurnalul din Lumina
ce se stinge, ca şi jurnalul secret al doctorului Zerlendi din
Secretul doctorului Honigberger, se succed, fără ca prozatorului
să-i fie frică de monotonie. Primii comentatori ai operei tînărului
romancier atribuiau această curioasă predilecţie influenţei lui
Gide, prozator atunci la modă în lumea bucureşteană; dar mania
„jurnalului paralel” cu acţiunea are la Eliade altă semnificaţie:
jurnalul încearcă să introducă vocea raţiunii în năvala
sentimentelor şi a evenimenteor neprevăzute. Încă de la primele
sale proze, scriitorul a convieţuit în permanenţă cu omul de
ştiinţă; viitorul savant, istoric şi filozof a simţit de la început
nevoia de a se auto-cenzura, de a nu oferi publicului un produs
brut, ci unul trecut prin filtrul lucidităţii.
Stagiul indian i-a oferit un uriaş material epic şi psihologic.
Erotismul intens sub cele mai diferite forme (iubire safică,
homosexualitate de ambele genuri, pedofilie, fecioara la primul ei
contact carnal, iubirea concomitentă pentru două femei,
prostituţia) a avut, odată cu Isabel…, pretextul exotismului
geografic şi comportamental. Sub vălul indic, romancierul a dat
frîu liber fanteziilor celor mai extravagante, făcîndu-i pe cititorii
dîmboviţeni să frisoneze. India scuza totul. Să adăugăm că, dată
fiind ignoranţa aproape generală la noi în ceea ce priveşte
Orientul, Eliade şi-a permis să pună pe seama unei lumi
depărtate obiceiuri, stiluri de viaţă, maniere de a iubi, coduri de
comportament etc. doar pe jumătate reale; oricîtă distanţare
auto-ironică ar fi încercat să introducă între el şi această lume a
Indiei de fantezie, bizareria rămînea frapantă şi uneori în
proximitatea kitsch-ului.
„India m-a făcut liber”, va spune tîrziu, la ora bilanţului, Mircea
Eliade: la ce s-o fi referit atunci? La multe lucruri, fără îndoială.
India i-a sugerat că erosul posedă nenumărate forme şi că nu

140
GEORGETA ORIAN, Exilul românesc după al II-lea război mondial: literatură, probleme, publicatii, raporturi

trebuie să-ţi fie jenă în a le dezvălui; India l-a plasat în mijlocul


unei populaţii pentru care magia făcea încă parte din existenţa
cotidiană; l-a familiarizat cu ideea şi cu practica izolării de lume
prin meditaţie şi prin tehnicile yoga, conducîndu-l în locuri
retrase, pînă în Himalaia. Dar mai ales i-a arătat că civilizaţiile
arhaice de factură agrară sunt aceleaşi, din Asia pînă în America
de Sud, că structurile sociale elementare din India semănau
perfect cu cele din Dacia sau Iberia: la nivelul de bază al
civilizaţiei, omenirea era deci una şi foarte greu divizibilă.
Senzaţia de libertate spirituală produsă de această primordială
descoperire trebuie să fi fost imensă şi pe baza ei se va construi
ulterior teoria eliadescă a sacrului, a unităţii miturilor umane.
Dintre prozele grupate în „constelația India”, singura reușită
integrală rămîne romanul autobiografic Maitreyi. Isabel sau apele
diavolului reprezenta digitaţie pe motive pînă atunci interzise,
explorare naivă a zonelor erotice puţin frecventate. Şantier şi
India – documente în stare aproape genuină. Lumina ce se stinge
– proză pur experimentală, roman ratat, despre care nici măcar
autorul, după cîteva decenii, nu-şi mai amintea cum se termină.
Se vor dovedi naraţiuni demonstrative ce încercau să extragă
literatură din practicile yoga, prozele intitulate Nopţi la
Serampore şi Secretul doctorului Honigberger. Între toate acestea
Maitreyi se detaşează nu doar prin construcţia calculată, rondă,
fără episoade parazitare, ci şi prin ingeniozitate stilistică.
Avem în faţă un roman cu doar două personaje principale şi cu o
singură temă – naşterea şi consumarea, pînă la arderea totală, a
iubirii; o proză minimalistă, sintetică, fără tablouri sociale, fără
risipirea acţiunii pe mai multe planuri. Iubirea descrisă aici are un
aer inedit: cei doi se iubesc după un cod propriu, compus din
simboluri indiene, din corespondenţe bizare cu natura
înconjurătoare, din gesturi cu semnificaţie ascunsă şi mai ales din
combustie continuă ce transformă iubirea în boală. Excitaţia
sexuală neîntreruptă, imposibil de satisfăcut, umple viaţa celor
doi. Fata îi dăruieşte iubitului european o floare, îi povesteşte
iubirea ei pentru un copac din grădină, îl conduce noaptea pe
malul lacului, unde îi face o declaraţie de iubire în limbaj panteist;
îşi oferă mai ales gradual şi atent fiecare parte a corpului. Tînărul
e obligat să intre într-un joc periculos pe care nu îl înţelege şi din
care simte că nu poate ieşi.
Spre deosebire de cutumele europene, însăşi posesia corporală

141
GEORGETA ORIAN, Exilul românesc după al II-lea război mondial: literatură, probleme, publicatii, raporturi

ascultă de reguli ciudate, de acumularea unei energii greu de


ţinut în frîu. Înainte de a deveni iubiţi după normele comune,
Maitreyi i se oferă lui Allan acceptînd să-i fie sărutată mîna, atins
piciorul gol, într-o posesie progresivă şi simbolică mai importantă
decît cea obişnuită:
„Cînd m-am întors, dormea pe canapeaua din faţa mesei. Am
deşteptat-o. A tresărit; ochii îi erau măriţi. Am început s-o privesc
ţintă; ea îmi sorbea privirile, ochi în ochi, întrebîndu-mă la
răstimpuri, şoptit: ce? Apoi, n-a mai fost în stare să vorbească,
nici eu n-am mai putut s-o întreb; ne priveam fix, fermecaţi,
stăpîniţi de acelaşi fluid suprafiresc de dulce, incapabili să ne
împotrivim, să ne scuturăm de farmec, deşteptîndu-ne. Mi-e greu
să descriu emoţia. O fericire calmă şi în acelaşi timp violentă, în
faţa căreia sufletul nu opunea nici o rezistenţă. […]
Ea îmi ceru să lepăd sandalele şi să-mi apropii piciorul de piciorul
ei. Emoţia celei dintîi atingeri n-am s-o uit niciodată. M-a răzbunat
pentru toate geloziile pe care le îndurasem pînă atunci. Am ştiut
că Maitreyi mi se dă toată în acea abandonare a gleznei şi pulpei,
aşa cum nu se mai dăduse vreodată. Scena de pe terasă o
uitasem. Nimeni n-ar putea minţi atît de dumnezeieşte, ca să pot
fi păcălit de atingerea aceasta, îmi spuneam. Mi-am ridicat fără
voie piciorul sus pe pulpe, pînă aproape de încheietura aceea a
genunchiului pe care o presimţeam halucinant de dulce, de
fierbinte, pe care o ghiceam brună şi virgină, căci fără îndoială
nici un trup omenesc nu se înălţase atît de departe în carnea ei”
(Cap.VIII).
Scriitura romanului Maitreyi se distanţează de modelul prozei
noastre interbelice: e un roman în redactare rapidă, gîfîită, dînd
impresia de consemnare imediată a evenimentelor, aşa cum se
întîmpla cu unele proze ale lui Anton Holban. Inserarea în text a
falsului „jurnal” al eroului accentuează ideea de concomitenţă.
Scris în chip vădit pentru exorcizarea unei mari iubiri nefericite,
acest reportaj sentimental în decor indian a avut iniţial rolul de a
vindeca o rană sufletească, bazată pe incompatibilitatea dintre
două universuri de civilizaţie, atrase irezistibil unul către altul,
fără a putea fuziona. Dar inspiraţia cu care a fost scris face din
Maitreyi un roman ce trece dincolo de circumstanţele unei
aventuri, transformîndu-l într-un model etern al iubirii imposibile.
Este şi motivul pentru care povestirea se detaşează, izolată, în
vasta producţie romanescă a lui Eliade. Nu-i de mirare că mai

142
GEORGETA ORIAN, Exilul românesc după al II-lea război mondial: literatură, probleme, publicatii, raporturi

tîrziu, la sfîrşitul anilor ’40, citind traducerea germană a


romanului, Brice Parain a fost atît de impresionat, încît a depus
toate eforturile pentru ca Maitreyi să fie tradus imediat şi în
franceză.
Eliade a mai compus un singur roman în linia lui Maitreyi: este
vorba de Nuntă în cer (1938), variantă bucureşteană a romanului
indic de succes. Şi aici găsim o iubire imposibilă, şi aici o aură de
mister scaldă personajul feminin, şi aici avem o povestire în care
doar cuplul iubiţilor contează. Lipsesc însă ingredientele
orientale, iar încărcătura autobiografică, dominantă în primul
roman, se reduce la două istorii de amor destul de comune.
A rămas însă concentrarea textului, puritatea lui stilistică; în
ciuda decorului bucureştean interbelic, acţiunea s-ar fi putut
petrece oricînd şi oriunde. Eliade-romancierul de succes şi Eliade-
intelectualul ce se visa Don Juan, transfiguraţi destul de
transparent în personajele din Nuntă în cer, se estompează în
faţa eroinei ce face concurenţă, prin pregnanţa apariţiei sale,
personajului întîlnit în India.
Perioada bucureşteană din existenţa lui Mircea Eliade, anii de
după întoarcerea din India (1932-1940), a fost cea mai fericită din
viaţa scriitorului. „Într-o bună zi, mi-am dat seama că eram în
luna mai. Cînd mă întorceam seara acasă, aveam impresia că
eram stăpînul întregii lumi”: această frază scrisă la începutul
episodului Bucureşti din autobiografie poate
figura în exergă pentru tot capitolul bucureştean. Au fost anii cei
mai rodnici şi mai surprinzători, în care tînărul Eliade a zburat din
succes în succes,
impunîndu-se fără dificultate ca şef al generaţiei tinere, al
generaţiei lansate la mijlocul Interbelicului.
E drept că celebritatea rapidă i-o adusese romanul erotic inspirat
de India, dar şi vasta producţie romanescă ce a urmat. La început
lumea n-a văzut nici pe departe în el un savant, aşa că suita lui
de performanţe ştiinţifice realizată în mare grabă avea de ce să
uimească: asistent şi apoi conferenţiar universitar la Catedra lui
Nae Ionescu; autor al unor lucrări de specialitate strictă în istoria
religiilor; autor al ediţiei critice B.P.Hasdeu de la Editura
Fundaţiilor Regale; în fine, autor şi editor al revistei internaţionale
de istorie a religiilor Zalmoxis, cu participarea unor savanţi de
mare clasă din străinătate. Toate acestea au făcut din Mircea
Eliade o figură excepţională. Paralel, continua să scrie literatură şi

143
GEORGETA ORIAN, Exilul românesc după al II-lea război mondial: literatură, probleme, publicatii, raporturi

să practice un jurnalism strălucit, cu accent din ce în ce mai


apăsat pe teme culturale. Visul lui de a fi un al doilea Nicolae
Iorga lua forme palpabile.
Romancierul a încercat să se detaşeze de perioada indiană, să se
smulgă din obsesia lumii unde o descoperise pe Maitreyi. De
aceea alege programat alte teme şi alte decoruri decît cele
consacrate chinului în doi al îndrăgostiţilor. Acum apar, inspirate
din spaţiul românesc, romanele Întoarcerea din rai şi Huliganii.
Diferenţa faţă de cărţile „ciclului indian” e deja considerabilă:
romancierul nutreşte ambiţia de a descrie realitatea românească
înconjurătoare, de a da mai ales expresie viziunii unei întregi
generaţii al cărei purtător de cuvînt se considera.
Aceste romane pe teme locale rămîn însă proze de al doilea raft.
Eliade nu avea vocaţia naraţiunii desfăşurate pe multiple planuri,
şi cu atît mai puţin pe aceea a romanului ideologic. Dincolo de
tezismul ostentativ, observăm că filozofia afişată sfidător de
„huliganii” eliadeşti a sunat de la început fals şi bombastic.
De altfel, viziunea asupra României specifică noii generaţii
personificate de Eliade era atunci dintre cel mai parţiale şi mai
discutabile: contrar afirmaţiilor lui Nae Ionescu, Emil Cioran şi ale
altora, ţara noastră nu se afla atunci nici pe departe într-o fază de
decadenţă, sistemul parlamentarismului liberal nu reprezentase
nici pe departe la noi un eşec, iar Marea Unire modernizase
efectiv ţara plasînd-o în concertul european. Ieremiadele gen
Cioran despre nefericirea de a fi român, interesante eventual în
plan literar, nu se bazau pe nici o realitate verificabilă. Eroii
„huligani” din proza lui Eliade păreau mai degrabă revoltaţi
contra unei ficţiuni decît contra lumii reale din jur.
Din fericire prozatorul Eliade, în acelaşi timp cu romanele sale
teziste, experimenta cu succes formula pe care apoi o va duce la
perfecţiune – aceea a nuvelei fantastice. Două ample proze
compuse tot în anii ’30 ies din înregistrarea plată a realităţii şi
caută noi orizonturi: e vorba de Domnişoara Christina (1936) şi
Şarpele (1937). Prozatorul manevrează aici un fantastic mai
degrabă suav, situat permanent la limita verosimilului,
interpretabil oricînd şi în regim realist (viziunile thanatico-erotice
din Domnişoara Christina pot fi trecute oricînd pe seama visului
ori pe seama unor coincidenţe, iar în Şarpele fantasticul se
verifică mai degrabă în mintea personajelor decît în realitate).
Depărtate urme ale Indiei se recunosc în evocarea unor practici

144
GEORGETA ORIAN, Exilul românesc după al II-lea război mondial: literatură, probleme, publicatii, raporturi

magice ale personajelor, în crearea atmosferei de mister ţesută în


jurul unor întîmplări obişnuite.
În aceste nuvele Eliade se află deja în posesia principalului său
atu în materie de proză mitică: îmbinarea perfectă dintre
realitatea cea mai comună şi apariţiile insolite, introducerea
arhetipurilor mitice în cotidianul familiar. O vizită la moşia unor
prieteni, unde personajul principal se plictiseşte, se transformă în
cu totul altceva: eroul se vede aruncat în mijlocul unei drame
nebănuite, al unei istorii cu strigoi terminate tragic (Domnişoara
Christina). Excursia la mănăstirea de lîngă Bucureşti a unui grup
întîmplător şi anodin de orăşeni, în căutare de aer curat şi de
iarbă verde, pune personajele în faţa unor realităţi nebănuite şi
neliniştitoare (Şarpele).
Scriitorul începuse să introducă discret în proza de ficţiune
propria-i teorie asupra sacralităţii şi asupra rolului miturilor în
epoca modernă; formele acestora s-ar afla ascunse în realităţi de
aparenţe banale; rămîne sarcina savantului perspicace aceea de
a le identifica şi de a le scoate la lumină. Lumea românească
interbelică se înfăţişa scriitorului plină de semne venite dintr-o
lume arhaică, pe care civilizaţia contemporană doar le acoperise
cu un strat subţire de laicitate.
Cea de a treia fază din evoluţia prozei eliadeşti e reprezentată de
exilul autorului; acest nefericit accident istoric şi biografic a
condiţionat grav evoluţia prozatorului Mircea Eliade, orientînd-o
într-o direcţie imprevizibilă, ritmul scrierii operelor de ficţiune
scade vizibil. În primii cinci ani de exil (1940-1945, la Londra şi
Lisabona) autorul n-a dat la iveală aproape nimic nou; el a
continuat cu intermitenţe romanul început la Bucureşti, numit
provizoriu Viaţă nouă, roman ce va căpăta forma definitivă în
perioada pariziană (Noaptea de Sînziene). De acum încolo, la
Paris şi în Statele Unite, va compune doar nuvele de factură
specială. Obligaţiile ştiinţifice asumate, apoi cele profesionale la
Universitatea din Chicago, îi acaparează cea mai mare parte a
timpului disponibil. Proza de ficţiune devine cu adevărat un violon
d’Ingres.
Romanul Noaptea de Sînziene, terminat în 1955 şi apărut întîi în
traducere franceză, se încadrează mai degrabă formulei din
perioada bucureşteană. Naraţiune asumat autobiografică,
desfăşurată pe multiple planuri şi în variate decoruri (Bucureşti,
Londra, Lisabona, Paris) pe parcursul a exact 12 ani, cartea ar fi

145
GEORGETA ORIAN, Exilul românesc după al II-lea război mondial: literatură, probleme, publicatii, raporturi

trebuit să reprezinte, în ochii autorului, încununarea carierei sale


de romancier. Fără îndoială că, din punctul de vedere al
reconstituirii istorice, al amploarei evocărilor, al numărului de
personaje, al îmbinării literaturii cu meditaţia filozofică, Noaptea
de Sînziene pare un roman mai consistent şi mai masiv decît cele
precedente. Realizarea lui estetică nu se ridică însă la înălţimea
intenţiilor lui Eliade.
Romancierul iese de data asta din schema sa convenabilă, adică
aceea a naraţiunii concentrate, nervoase, cu doar cîteva
personaje; romanul-frescă istorică, cu acţiunea dispusă pe planuri
diferite, îl depăşea vizibil. Iluziile eliadeşti vedeau în Noaptea de
Sînziene o posibilă replică la Război şi pace, prin urmare un pariu
tolstoian! Admiratorul lui Balzac şi al lui Tolstoi, comentatorul
inspirat al romanelor lor, nu se putea compara însă cu ei ca
prozator.
Într-un singur domeniu acest ultim roman marchează un progres
vizibil: în surprinderea lumii autentic bucureştene, cu ajutorul
limbajelor variate, al gesturilor, al detaliilor materiale; de
asemenea, naturaleţea perfectă a dialogurilor caracterizează un
roman „clasic”, compus după marile reguli ale realismului.
Noaptea de Sînziene se ataşează acelei zone a romanului
european (Roger Martin du Gard, Erich Maria Remarque, John
Galsworthy) care încerca, cu succes variabil, să contracareze
modernizarea absolută a naraţiei. Faţă de romanele teziste ale
perioadei bucureştene, schimbarea e vizibilă:
„Ştefan rămase mult timp la fereastră privind ninsoarea. De două
zile ningea aşa întruna. În lumina gălbuie a felinarului, fulgii
cădeau grei, fără grabă, cuprinşi parcă de o scurtă însufleţire la
apropierea pămîntului. În cele din urmă, trase storurile, se
întoarse în salon şi răsuci butonul de Radio. Apoi trecu în odaia de
baie. O dată pe an, în ziua de 31 decembrie, Ştefan se bărbierea
seara, cît mai tîrziu. Deschise robinetul şi aşteptă cîteva clipe să
vină apa fierbinte. Apoi începu să se săpunească, fredonînd. Din
salon, pătrundea pînă la el vocea lui Tino Rossi: Ca-ta-liine… Ca-
ta-liine… Melodia părea şi mai ireală cu rezonanţele ei
mediteraneene în acest Bucureşti troienit, amuţit sub ninsoare.
– Mă urmăreşte figura Cătălinei, spusese el lui Biriş. Mă tot întreb
unde am mai văzut eu ochii aceştia, şi nu reuşesc să-mi
amintesc…
– Nu i-ai văzut nicăieri, răspunsese Biriş. Nici ea nu-i poartă decît

146
GEORGETA ORIAN, Exilul românesc după al II-lea război mondial: literatură, probleme, publicatii, raporturi

o dată pe an, la 19 octombrie…


La 19 octombrie, Biriş îl dusese la Dan Bibicescu, actor, regisor şi
discipol al lui Gordon Craig. Îi spusese: Vino cu mine, ai să vezi un
tip interesant, un tip de ratat interesant. Este şi el preocupat, ca
şi d-ta, de problema Timpului. […]
D-na Porumbache îl auzi cîntînd pe stradă.
„Roata morii se-nvîrteşte, tac, tac, tac.
Şi morarul ciocăneşte, tac, tac, tac”.
Se ridică din pat, îşi trase rochia pe ea, şi ieşi pe coridor să-l
întîmpine. Deşi trecuse de mult de miezul nopţii, era încă foarte
cald. Biriş îşi scosese haina şi şi-o ţinea de chiotoare, zvîrlită pe
un umăr. În faţa uşii încercă de mai multe ori cheia fără să
nimerească.
– Iar te-ai îmbătat!, exclamă d-na Porumbache deschizîndu-i. Iar
ţi-ai băut minţile cu Cătălina…
– Nu cred că mi-am băut chiar minţile, spuse Biriş, dar fără
îndoială că am băut cam mult. Şi acum mi-e somn. Noapte bună!

Voi să treacă spre odaia lui, dar d-na Porumbache îl prinse de
braţ.
– Rău te-a mai fermecat, măiculiţă, tîrfa aia!… Te-a scos din minţi!
Vai de bătrîneţele mele, ce-am ajuns! Au să te prindă că te ţii cu
o actriţă, şi-au să te dea afară de la liceu. Rămînem pe
drumuri…” (vol. II, cap. IV).
Se concentrează în aceste două paragrafe noutatea ultimului
roman: melancolia adîncă şi inexplicabilă a personajului principal,
Ştefan Viziru, trăind într-un Bucureşti de iarnă aproape ireal;
alternarea rapidă a planurilor narative, jocul continuu între
prezent şi un trecut imprecis; obsesia teatrului şi a spectacolului
ce l-au fascinat pe Eliade toată viaţa; discuţiile filozofice continue
între eroi; personajele feminine care traversează acţiunea ca
nişte umbre benefice ori malefice.
Dacă Ştefan Viziru, alter ego asumat al autorului, reface în detaliu
biografia acestuia, există în Noaptea de Sînziene şi un alt alter
ego: profesorul Biriş, bucureşteanul înrăit, profesor de filozofie
pierdut prin şcolile din Capitală, omul lipsit de şansă ce va muri
torturat de Securitate. Eliade a simţit nevoia să-şi lase în România
un „dublu”, care să împărtăşească viaţa nefericită a celor care n-
au avut norocul de a se salva prin exil.
Al doilea fragment reconstituie lumea bucureşteană comună,

147
GEORGETA ORIAN, Exilul românesc după al II-lea război mondial: literatură, probleme, publicatii, raporturi

mahalaua, mediul citadin modest. Limbajul colorat şi suburban al


personajelor episodice din Noaptea de Sînziene depăşeşte tot
ceea ce prozatorul Eliade realizase pînă atunci în materie de
mimetism lingvistic.
Coborîrea adîncă a autorului la rădăcinile sale bucureştene nu-i
doar un gest pitoresc; operă de exil, acest roman ne dezvăluie un
autor chinuit de dorul patriei lăsate în urmă, al patriei pe care nu
avea s-o mai revadă. O stare de spirit ce va merge crescînd, pe
măsură ce anii de după despărţirea de România se acumulau fără
speranţă.
Palide şi neconvingătoare rămîn în roman personajele pe care
autorul a mizat cel mai mult, Ştefan Viziru şi cele două iubite ale
sale, Ioana şi Ileana. Ajuns în zona iubirii, prozatorul operează cu
poncife. La fel stau lucrurile cu capitolele a căror acţiune se
petrece la Londra, Lisabona şi în Franţa, fragmente desprinse
direct din biografia autorului: au un vag aer teoretic şi le lipseşte
substanţa. Ca şi întreaga proză de exil, şi acest roman – dincolo
de artificiul „semnelor” care îi condiţionează pe eroi – îşi extrage
interesul şi originalitatea din conştiinţa unei pierderi grave,
irecuperabile.
Nuvelele ultimei faze păstrează doar o legătură aproximativă cu
cele care l-au făcut pe Eliade celebru, cu Domnişoara Christina şi
Şarpele. Sistemul narativ se conservă totuşi în liniile lui
principale: elementul fantastic abia sugerat, aflat mereu pe
muchea explicaţiei raţionale; decorul de aparenţe banale, plate,
cu personaje la prima vedere comune, fără relief; misterul bine
ascuns şi dezvăluit treptat.
Tehnica epică s-a perfecţionat. Străvechile mituri clasice îşi fac
din nou apariţia, dar cu discreţie, fără accentul demonstrativ din
primele proze (Orfeu şi Euridice se află bine ascunşi în povestirea
din În curte la Dionis, riturile trecerii pe alt tărîm se dezvăluie
doar la a doua lectură a nuvelei La ţigănci). Demonstraţia privind
prezenţa arhetipurilor în lumea modernă se combină acum cu
permanenta nostalgie a ţării depărtate şi mai ales a Bucureştiului,
devenit mit eliadesc autonom.
La Paris, chinuit de lipsuri materiale şi de munca obligatorie la
studiile promise editurilor, Eliade găsea totuşi timp să imagineze
Bucureştiul sub bombe, în timpul războiului (Douăsprezece mii de
capete de vită din 1952); aflat pentru puţin timp în Elveţia, în
vara lui 1955, savantul punea între paranteze istoria religiilor

148
GEORGETA ORIAN, Exilul românesc după al II-lea război mondial: literatură, probleme, publicatii, raporturi

pentru a construi memorabila imagine a unui Făt Frumos


adolescent trăind undeva în Munţii Bucegi (Fata căpitanului); la
Paris, cu situaţia cît de cît stabilizată, nu mai are răbdare şi revine
periodic în inima Bucureştilor, prin La ţigănci (1959) şi Pe strada
Mîntuleasa (1968). În orice punct al globului s-ar fi aflat, cînd
scria proză Eliade se întorcea acasă.
Dincolo de mitul Bucureştiului, ultimele proze eliadeşti impun cu
tot mai multă convingere ideea existenţei universurilor paralele,
în timp şi spaţiu. Acţiunea nuvelelor „circulă” permanent între
două timpuri diferite, între două spaţii străine, aflate uneori la
mare distanţă unul de altul. Cele două oraşe Bucureşti din La
ţigănci traversate de Gavrilescu, plasate în două momente
diferite, reprezintă demonstraţia anulării spaţiului şi a timpului.
Învăţătorul Fărîmă din Pe strada Mîntuleasa execută o operaţie
înrudită, numai că de data aceasta se recurge la povestire pentru
a pune în legătură diferite universuri. Lumea care nu e de faţă,
dar la care eroii fac mereu aluzie, formează fundalul nuvelelor
Uniforme de general, În curte la Dionis sau Les trois grâces.
Casele, ca decoruri ale nuvelelor, au şi ele destine speciale: e
vorba de case izolate, ameninţate, care în cele din urmă sunt
demolate. Locuinţele distruse de bombe (Douăsprezece mii de
capete de vite), altele ciudate, cu cotloane ascunse pe unde se
poate trece în altă lume (Pe strada Mîntuleasa), case ce dispar
misterios în finalul nuvelei (Incognito, la Buchenwald) devin decor
eliadesc tipic. Fragilitatea locuinţelor simbolizează mai mult decît
schimbarea obişnuită de decor: descoperim aici neliniştea
autorului contemporan cu năruirea lumii sale, a lumii în care
crezuse şi care e dărîmată de istorie sub ochii lui.
Legat tot de rapida schimbare a realităţii din jur este şi un alt
motiv literar constant al acestei perioade: atracţia pentru teatru
şi pentru lumea spectacolului. Interesul scriitorului faţă de
dramaturgie, faţă de condiţia scenei şi a actorului, constant din
tinereţe şi pînă la sfîrşit, descinde din aceeaşi obsesie a
schimbărilor dramatice observate permanent de prozator. Sub
semnul artei scenice stau nuvelele Uniforme de general, În curte
la Dionis, Incognito la Buchenwald, dar mai ales Adio.
„Scoase lacătul, îl aşeză pe un pachet de jurnale, şi încercă uşor
capacul. Făcu semn cu capul şi Iconaru, trecînd lanterna în mîna
stîngă, îl ajută cu dreapta să deschidă lada. Scîrţîia atît de
strident încît se opriră de mai multe ori, speriaţi de aceste ţipete

149
GEORGETA ORIAN, Exilul românesc după al II-lea război mondial: literatură, probleme, publicatii, raporturi

neaşteptat de puternice, metalice, sinistre. În cele din urmă,


izbutiră să ridice capacul. Îi surprinse albul imaculat al
cearceafului şi un miros pătrunzător de camfor, naftalină şi
busuioc.
– Cum se vede şi aici, ca în cele mai mici amănunte, mîna
Generălesei! Aşeza lucrurile într-o ladă aşa cum alţii, altădată,
zideau mînăstiri sau ridicau piramide. Ia priveşte, ce frumuseţe
de cearceaf, alb şi bine întins, parcă l-ar fi aşternut ieri alaltăieri,
şi uite, pune mîna să vezi cît e de mătăsos, parcă ar fi un
giulgiu…
Cu grijă, aproape cu emoţie, Ieronim trase încet cearceaful,
înfăşurîndu-l şi strîngîndu-l într-un colţ. Vladimir apropiase mai
mult lanterna şi-i plimba conul de lumină de la un capăt la altul al
lăzii. Ieronim nu-şi putu reţine un strigăt de surpriză.
– Numai la asta nu mă aşteptam!… Şi totuşi ar fi trebuit să mă
gîndesc…
Cîteva clipe, priviră amîndoi, în tăcere, rochia verde-pal, cu
gulerul înalt de dantelă neagră.
– E neatinsă, şopti Ieronim, aşa cum i-o adusese croitoreasa cu
puţine zile înainte. N-a mai apucat s-o îmbrace, la serata de
binefacere. Dar avea groază de bombardamente, şi cînd s-a dat
alarma, şi-a luat copiii şi s-au dus în adăpostul anti-aerian din
capătul străzii, colţ cu Popa Nan. Praful şi pulberea s-a ales de
toţi, adăogă. Covor de bombe. N-a mai rămas o casă în picioare,
din Popa Nan şi pînă aici, lîngă noi”. (Uniforme de general).
Uniforme de general, din care am extras fragmentul, e una dintre
ultimele nuvele reuşite. Scrisă în Statele Unite în 1971, ea
încearcă să acopere distanţa imensă, în spaţiu şi timp, care îl
separa pe scriitor de Bucureşti, de locul visat perpetuu al operei
sale. Regăsim în doar o jumătate de pagină principalele motive
pe care Eliade şi-a axat ultimele proze: misterul construit cu
mijloace banale (obiectele îngrămădite dintr-un pod de casă,
noaptea); angrenarea personajelor în acţiuni bizare; apariţia de
obiecte simbolice cu funcţie magică sau premonitorie, deseori
funebră (cearceaful alb bine întins „parcă ar fi un giulgiu” şi
rochia de ceremonie aparţinînd unei moarte).
În ultima fază a evoluţiei, prozatorul a creat o întreagă scenerie
cu semnificaţie thanatică, prezentă în variate întruchipări. Eliade
imaginează rituri de trecere izvorîte din propria sa fantezie:
traversarea oglinzii (Uniforme de general), un ascensor care urcă

150
GEORGETA ORIAN, Exilul românesc după al II-lea război mondial: literatură, probleme, publicatii, raporturi

zeci de etaje, dar care de fapt stă pe loc (În curte la Dionis),
coborîrea în pivniţe şi subsoluri abandonate care duc într-o lume
paralelă (Pe strada Mîntuleasa), descoperirea de obiecte ce
compun vestimentaţia de gală sau funebră (La ţigănci), dar mai
ales călătoria cu trăsura, urcarea într-un vehicul ce pleacă într-o
direcţie necunoscută (vezi extraordinara scenă finală din La
ţigănci). E foarte posibil ca acest topos să-i fi fost sugerat lui
Eliade de ultima bucată în proză scrisă de Eminescu şi publicată
postum, Ioan Vestimie. Încă din deceniul patru, prozele eliadeşti îl
arătau pe istoricul religiilor fascinat de opera eminesciană, atunci
în curs de publicare. Numele personajelor Ieronim şi Dionis nu
sunt nici ele întîmplătoare.
Menţionarea unui punct precis din oraş (strada Popa Nan) ne
arată că prozatorul a reînviat mereu, cu înduioşare, străzile şi
cartierele oraşului iubit, a căror evocare devine tot mai frecventă
în ultimele nuvele, pe măsură ce îi creştea convingerea intimă că
nu le va mai vedea niciodată. Zona din centrul Bucureştiului
(Piaţa Rosetti, străzile Popa Soare, Popa Nan şi Mîntuleasa) a
instituit pentru exilatul Eliade un spaţiu magic, a cărui simplă
pomenire însemna întoarcerea în propria-i mitologie.
Nuvelele lui Eliade s-au bazat mereu pe ceea ce putem numi un
„mister mitic”, pe o figură arhetipală ce trebuie descoperită.
Prozele sale sunt cu atît mai reuşite, cu cît conjuncţia dintre
realitatea voit banală şi modelul arhetipal se produce mai discret,
cu cît prozatorul se pricepe să sudeze cele două părţi într-o
unitate perfectă. Ultimele nuvele exploatează intens această
formulă epică, mai ales în relatarea unor desfăşurări dramatice, a
unor scene de război (Şanţurile, Adio, Podul). Însă demonstraţia
prea apăsată, introducerea explicită a mitului în ţesătura epică,
face ca aceste bucăţi să nu se ridice la nivelul capodoperelor.
Nu ştim dacă în alte împrejurări, adică fără a fi avut obligaţia
lucrului zilnic la sintezele de istorie a religiilor sau la cursurile de
la universitate, prozatorul ar fi evoluat în altă direcţie. Observăm
însă că practicarea prozei de ficţiune doar cu intermitenţe, sub
forma unor ample nuvele cu substrat mitic, s-a dovedit benefică
pentru scriitor şi a avut drept rezultat cîteva mici capodopere.
Nuvelele scrise în exil au rezolvat în sfîrşit dualitatea ce l-a
persecutat toată viaţa pe autor, aceea dintre chemarea prozei de
ficţiune şi obligaţiile unei activităţi ştiinţifice: infiltrarea în textul
narativ, sub forme aluzive şi discrete, ori sub forme directe şi

151
GEORGETA ORIAN, Exilul românesc după al II-lea război mondial: literatură, probleme, publicatii, raporturi

demonstrative, a filozofiei şi antropologiei a dus pînă la urmă la o


formulă epică inconfundabilă. Poate că tocmai această indecizie
între proza de ficţiune şi eseu, indecizie asumată, a făcut ca
nuvelele eliadeşti să posede un aer ciudat: în ele există
întotdeauna un mister mai degrabă neliniştitor şi chiar
inconfortabil ce condiţionează lectura. Nu sunt nuvele liniştitoare,
ci apăsătoare. O nelinişte metafizică se degajă din proza lui
Eliade, mai ales din nuvelele exilului.
O proză, deci, în mod egal literară şi filozofică, scrisă parcă pentru
a demonstra infinitele varietăţi ale nefericirii şi ale imperfecţiunii
umane: este pecetea apăsată şi originală pusă de Eliade asupra
prozei româneşti din secolul XX.

Arhiva revistei literare Faleze de piatră


Vintilă Horia – Libertate şi exil

Ce simplu ar părea: omul alege exilul pentru a-şi păstra sau câştiga libertatea de gândire.

Cu alte cuvinte fuge de constrângere. Dar problema este mult mai complexă. Vintilă

Horia a meditat asupra acetei relaţii o viaţă întreagă. Stau mărturie următoarele romane:

JOURNAL D´UN PAYSAN DU DANUBLE/JURNALUL UNUI ŢĂRAN DE PE

DUNĂRE (1966) care prezintă exilul interior al ţăranului nostru tradiţional într-un

moment de retragere din istorie;

152
GEORGETA ORIAN, Exilul românesc după al II-lea război mondial: literatură, probleme, publicatii, raporturi

DIEU ESTE NÉ EN EXIL/DUMNEZEU S-A NĂSCUT ÎN EXIL (Premiul Goncourt

1960), dedicat poetului Ovidiu exilat de împăratul Octavianus Augustus la Tomis;

LA SEPTIÈME LETTRE/SCRISOAREA A ŞAPTEA (1964), în care este prezentată

dramalui Platon, exilat de tiranul Dionisie din Siracuza, localitate în care filosoful

voia să construiascăcetatea ideală;

PERSÉCUTEZ BOÈCE!/ PERSECUTAŢI-L PE BOETIUS! (1983), în care se deplânge

soarta poetului Boetius, întemniţat la Ravena;

UN SEPULCRO EN EL CIELO/UN MORMÂNT ÎN CER (1987), în care se

urmăreştesoarta pictorului El Greco, stabilit la Toledo, întrucât oraşul său natal,

Creta, era ameninţat deocupaţia turcească.

Relaţia libertate – exil o vom urmări numai în romanul DUMNEZEU S-A NĂSCUT

ÎN EXIL, întrucât este cel mai drag sufletului nostru, acţiunea petrecându-se pe teritoriul

patriei.

Acţiunea romanului nu poate fi ruptă de biografia autorului. Vintilă Horia (numele la

naştere Caftangioglu) s-a născut în ziua de 18 decembrie 1915 în localitatea Segarcea,

judeţul Dolj. Debutează ca poet, în anul 1937 (volumul PRECESIUNI) şi cu proză în anul 1942

( romanul ACOLO ŞI STELELE ARD). După încheierea studiilor de drept şi filologie la

Bucureşti, lucrează în diplomaţie, ca ataşat de presă la Roma şi Viena (1940-1944). În 1944

este luat prizonier de hitlerişti (internat la Krummhübel şi Moaria Pfarr) şi eliberat în 1945.

Anticomunist convins, alege calea exilului. Se stabileşte întâi în Italia, de unde pleacă în 1948 în

Argentina, iar în 1953 revine în Europa, la Madrid ca profesor de literatură universală şi

contemporană la Şcoala Oficială de Jurnalism din Madrid. În perioada 1960 – 1964 locuieşte la

Paris, apoi revine la Madrid, din anul 1965.

De perioada parisiană se leagă istoria primirii premiului Goncourt, pentru romanul DIEU ESTE

NÉ EN EXIL/DUMNEZEU S-A NĂSCUT ÎN EXIL, pe care îl refuză în urma campaniei de

denigrare la care a fost supus de regimul comunist instaurat în România după anul 1945.

153
GEORGETA ORIAN, Exilul românesc după al II-lea război mondial: literatură, probleme, publicatii, raporturi

Guvernul îi propusese să devină reprezentantul scriitorilor comunişti români, şi în urma refuzului

i se confecţionează un dosar de legionar. Adevărule este că Vintilă Horia a simpatizat cu

legionarismul autohton şi cu naţional-socialismul german, în perioada 1937-1938; mai târziu

considerând aceast crez drept o rătăcire a tinereţii, pe care nu o regretă datorită libertăţii de

obţiune. După cum rezultă şi din interviul acordat scriitoarei Angela Martin în 1991 (Vintilă

Horia: Gândesc în limba română, azi, ca şi întotdeauna – în volumul PRIVILEGII, Ed.

Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2008), scriitorul exilat afirmă că dovada faptului

că nu a fost membru al Gărzii de Fier, constă în retragerea acreditării sale diplomatice

tocmai de guvernul instaurat după ajungerea la putere a acestei mişcări.

În anul 1972 Vintilă Horia a creeat o catedră de literatură universală şi

contemporană la Facultatea de Ştiinţe ale Informaţiei din cadrul Universităţii

Complutense din Madrid, iar în perioada 1979-1988 a fost profesor de literatură

contemporană la Universitatea Catolică din Paris, filiala Madrid.

Romanul DUMNEZEU S-A NĂSCUT ÎN EXIL, dedicat soţiei sale, s-a născut în

urma unei revelaţii. În anul 1958 se serbau 2000 de ani de la naşterea lui Ovidiu, ocazie

cu care Vintilă Horia îşi compară soarta cu a poetului roman exilat la Tomis.

Cea mai adecvată modalitate de interpretare a romanului este acea a călătoriei iniţiatice.

În acvest sens vom folosi două studii complementare:

1. al profesoarei Monica Nedelcu (Universitatea Complutense – Madrid) – Un

roman al exilului: între nostalgia spaţiului pierdut şi dorul metafizic;

2. al profesoarei Georgeta Orian (Universitatea „1 Decembrie 1918”, Alba Iulia) –

Coordonate ale tradiţiei în proza lui Vintilă Horia. Religia şi miturile originilor.

Profesoara Monica Nedelcu remarcă faptul că acţiunea romanului începe şi se termină în

casa lui Ovidiu de la Tomis, locuinţă care, în opinia filosofului francez Gaston

Bachelard simbolizează tihna, locul meditaţiei, colţul nostru de lume.

154
GEORGETA ORIAN, Exilul românesc după al II-lea război mondial: literatură, probleme, publicatii, raporturi

Exilul la Tomis produce metamorfozarea lui Ovidiu, în urma contactului cu

zamolxianismul şi creştinismul, dorul după spaţiu concret pierdut (Roma), devine dor

metafizic, nevoia căutării unui Dumnezeu mântuitor (aplecarea spre monoteism, provenea

la poet din studierea doctrinei pitagoreice).

Călătoriile pe care autorul TRISTELOR şi METAMORFOZELOR le efectuează în

Dacia sunt iniţiatice: la preotul dac află despre credinţa băştinaşilor în nemurirea

sufletului (motiv pentru care nu se tem de moarte şi sunt cei mai viteji dintre traci);

cântecul baladei Mioriţa, auzit la Histria îl face să înţeleagă împăcarea localnicilor cu

destinul şi integrarea lor cosmică, trinitatea om – natură – sacru conducându-i la o

viziune paradisiacă asupra lumii.

Autorea studiului compară condiţia dureroasă a exilatului cu aceea a lui Iisus materializat în

carne ca să sufere fizic. Aceeasta este semnificaţia titlului romanului: prin Fiul său, Dumnezeu

şi-a părăsit cerul şi s-a născut pe Pământ, în exil.

Georgeta Orian completează temele elaborate de Monica Nedelcu.

Ea observă că nu numai Ovidiu călătoreşte ci şi medicul Teodor, cel de la care poetul latin

află despre naşterea lui Mesia. Teodor, aflându-se la Betleem în ziua naşterii lui Iisus îşi va dedica

vieaţa călătorind pe urmele Lui spre a-i deveni discipol, lucru care nu se va realiza. Călătoriile

iniţiatice reprezintă drumuri spre centru şi forme de evadare, aşa cum afrmă alt mare

român exilat, Mircea Eliade. Atingerea centrului ar trebui să producă eliberarea chatarchtică,

adică să ne aducă în starea de armonie în care, împăcaţi cu noi înşine, să ne contopim

cu cosmosul şi să comunicăm cu divinitatea. Alt mit folosit de Vintilă Horia în romanul pe care

îl comentăm este cel al originilor, exemplificat de întemeierea statului centralizat dac de către

Burebista.

Ambele cercetătoare menţionează faptul că etnogeneza poporului român este simbolizată

în romanul DUMNEZEU S-A NĂSCUT ÎN EXIL prin cuplul Honorius (soldat latin) şi Dochia

155
GEORGETA ORIAN, Exilul românesc după al II-lea război mondial: literatură, probleme, publicatii, raporturi

(fata dacă), fiica lor fiind o nouă Dochie. Ei vor alege a se stabili, pentru ca Honorius să nu mai

presteze serviciul militar, în localitatea întemeiată de Flavius Capito pe teritoriul dacilor liberi

(sat mixt, alcătuit din romanii fugiţi din armată şi femeile dace cu care aceştia s-au căsătorit).

Ce aş putea adăuga? Îmi pare că aceste frumoase încercări interpretative nu au rezolvat punctul

culminant al călătoriei iniţiatice care duce din spaţiul constrângerii în cel al libertăţii. Ovidiu este

exilat datorită acuzaţiei că versurile sale din ARS ARMANDI/ARTA IUBIRII corup tineretul

(i-a căzut în mrejele portul chiar Iulia, nepoata împăratului Augustus) iar doctrina pitagoreică pe

care o practica era interzisă în imperiu. Ajuns în exil, el care fusese obligat să-l preamărească

în ode pe zeul-împărat, are acum să ocazia să fie sincer cu sine însuşi. Vintilă Horia îşi imaginează

că exilatul ţine un jurnal în care meditează la condiţia sa umană. Acestă căutare a

adevărului constituie punctul de plecare al călătoriei iniţiatice spre libertate, care se desfăşoară

în sine însuşi. Cazul lui Ovidiu se aseamănă numai până la un punct cu cel al autorului romanului.
Vintilă Horia s-a autoexilat într-o ţară liberă (dar chiar şi acolo securitatea l-a urmărit
compromiţând

primirea efectivă a premiului Goncourt), pe când Ovidiu a fost mai degrabă trimis cu domiciliu

forţat la Tomis, tot în interiorul imperiului (fiind supravegheat pe faţă de şeful militar al garnizoanei

romane). Călătoria iniţiatică a lui Ovidiu urmează de la un anumit punct o turnură religiasă,

jalonată de pitagoreicism, zamolxim şi creştinism. Abia la capătul drumului, Ovidiu este pregătit

să devină om liber. Şi el înmcearcă să facă acest pas, încercând să iasă din graniţele

imperiului pentru a convieţuii cu dacii liberi. Evadarea eşuează din cauza lipsei forţei fizice

a eroului ajuns la senectute.

Să fi vrut Vintilă Horia să respecte adevărul istoric al faptelor? Mira-m-aş! Ficţiunea literară

permite orice. Atunci ce mesaj a vrut să ne transmită romancierul? Înainte de a se decide

să părăsească imperiul, Ovidiu are o meditaţie esenţială. El consideră că nu poţi fi cu adevărat

liber decât în ţara ta şi aceast lucru nu va fi posibil decât după prăbuşirea imperiului construit

prin forţă fizică, rolul decisiv în destrămare atribuidu-l creştinismului („iubeşte-ţi aproapele ca

156
GEORGETA ORIAN, Exilul românesc după al II-lea război mondial: literatură, probleme, publicatii, raporturi

pe tine însuţi”). Dar poetul nu putea aştepta atât. Acesta este şi crezul de pe urmă

al intelectualului exilat de pretutindeni, în special al autorului romanului. Istoria ne-a arătat însă

că şi-n numele creştinismului s-au purtat războaie şi s-au săvârşit masacre sute de ani, iar după

căderea comunismului, în România nu s-a restaurat demnitatea umană, singurul lucru câştigat fiind

libertatea cuvântului, astfel că astăzi urlăm ca lupii la lună.

Care să fie mesajul trist al romanului lui Vintilă Horia – DUMNEZEU S-A NĂSCUT ÎN EXIL?

După părerea mea, autorul s-a convins că nu poţi fi liber în nici un loc de pe pământ. Încă de la

naştere, devenind fiinţe muritoare, suntem încorsetaţi de condiţia noastră ontologică. Aşa cum Iisus a
fost exilat din divinitatea fiinţei sale vremelnic pe pământ, aşa
şi omul a fost exilat din Rai să-şi

ducă zilele numărate pe pământ. Libertatea rămâne un ideal pe care poate că-l va găsi doar

sufletul, dacă este nemuritor, atunci când revine în Rai, dacă acesta există.

Casa în care a locuit Ovidiu la Tomis nu era una a tihnei ci una străină, pentru că nu era a sa.

Călătoria lui Ovidiu spre libertate, ca a fiecăruia dintre noi este sortită eşecului, şi drumul se pare

că nu are nici un centru. Din această dramă a fiinţei rezultă tristeţea nesfârşită a cărţii. „Aparţin –

declară scriitorul – unui popor de ţărani şi poeţi, al cărui contact cu istoria a fost totdeauna

dureros şi tragic. Un popor care adesea s-a retras din istorie (filosofii noştri, Lucian Blaga şi

Mircea Eliade, au explicat bine acest fenomen), s-a ghemuit dincolo de vizibil, în pădurea

miturilor lui.”

157
GEORGETA ORIAN, Exilul românesc după al II-lea război mondial: literatură, probleme, publicatii, raporturi

Ganduri din memoria exilului

"Pentru orice exilat, patria este limba materna pe care continua sa o

vorbeasca"*. Aceste ganduri de maxima generozitate culturala apartin unui

model intelectual exemplar, figura remarcabila a exilului romanesc, savant

si scriitor de exceptie care, daca ar fi fost astazi in viata, ar fi

implinit in ziua de 7 martie 95 de ani. Mircea Eliade a innobilat patria

limbii sale materne prin pasiunea creatoare si spiritul care a integrat in

circuitul universal cultura romaneasca printr-o superba impacare cu lumea.

"Pentru mine – afirma Eliade – patria este limba in care visez si imi tin

jurnalul . Nu exista deci numai o patrie interioara onirica. Dar nu exista

nici o contradictie, nici o tensiune intre lume si patrie. Oriunde exista

un Centru al lumii. Odata aflat, in acest centru esti la tine acasa, esti

cu adevaratul sine si in centrul Cosmosului. Exilul te ajuta sa intelegi

ca lumea nu iti este niciodata straina, de indata ce ai in ea un centru."

Cel caruia posteritatea ii datoreaza profund scrierea unei istorii a

158
GEORGETA ORIAN, Exilul românesc după al II-lea război mondial: literatură, probleme, publicatii, raporturi

exilului, a fost liderul generatiei sale atat in patrie cat si in afara

ei. Iata cum avea sa-l evoce prietenul sau Eugen Ionescu, un alt

remaracabil roman al exilului (dramaturg, membru al Academiei Franceze):

"L-am cunoscut pe Mircea cu mai bine de jumatate de veac in urma, la

Bucuresti, la intoarcerea sa din India. Desi foarte tanar avea un renume

exceptional. Era ceea ce se numea pe atunci seful noii generatii. Ma

intimida. Mai tarziu a devenit unul dintre cei mai importanti mentori

intelectuali ai tinerilor intelectuali din Occident, mai ales americani

dar si francezi".

Eliade a fost cel mai popular intelectual al perioadei interbelice reusind

sa impresioneze ca om de stiinta si scriitor in egala masura. Discipol al

lui Nae Ionescu, si un mare admirator al acestuia, Eliade a trait plenar

exuberanta prilejuita de scurta pacea interbelica. "Spre deosebire de

majoritatea tinerilor – spunea Eliade – nu credeam ca generatia mea avea

destin politic, asa cum avusese generatia razboiului si cum speram ca vor

avea generatiile care vor veni dupa noi. Destinul nostru era exclusiv

cultural. Aveam sa raspundem la o singura intrebare: suntem sau nu

capabili de o cultura majora – sau suntem condamnati sa producem ca pana

in 1916, o cultura de tip provincial, traversata meteoric de genii

solitare ca Eminescu, Hasdeu, Iorga?"

Preocupat pana la obsesie de integrarea in universalitate, Eliade a reusit

sa devina un cetatean al culturii planetare. Anii celui de-al doilea

razboi mondial i-au marcat profund cariera si viata silindu-l sa ia calea

exilului. Dupa o etapa in care suferise persecutii din partea regelui

Carol al II-lea, datorita prieteniei sale cu Nae Ionescu si a acuzatiilor

de a fi militant legionar (nu a fost niciodata membru in vreun partid

politic) Eliade incepe o scurta cariera in diplomatie, ca atasat cultural

in Portugalia, parasind tara in 1940 profund marcat la vremea aceea de

moartea lui Nae Ionescu. Nu avea sa se mai intoarca niciodata. Dorul de

locurile natasle si de familie au fost mereu evocate in Jurnalul sau. In

1945 s-a stabilit la Paris unde a suportat vicisitudilnile unei lumi greu

incercate de razboi. In Franta a fost un personaj stralucit al elitei

intelectuale romanesti aflate in exil alaturi de nume stralucite ale

literaturii si creatiei aritstice romanesti.

In exil a dat masura spiritului sau universal si ramanand insa profund

ancorat in identitatea lui culturala. Unul dintre bunii sai prieteni - cel

159
GEORGETA ORIAN, Exilul românesc după al II-lea război mondial: literatură, probleme, publicatii, raporturi

care i-a fost nas de cununie la casatoria cu Christinel oficiata la Paris

in 1950 - Emil Cioran a sintetizat astfel raspunsul la intrebarea : "Cine

era in fond Eliade? Cred ca pot da un raspuns – consemna el - un spirit

deschis tuturor valorilor cu adevarat spirituale, deschis pentru tot ce

opune rezistenta morbidului si il invinge. El credea in mantuire si era

evident de partea Binelui, optiune nu lipsita de pericol pentru un

scriitor, dar providentiala pentru cineva care respinge fascinatia negarii

sau dispretului. Oricat de deprimat ai fi fost, nu plecai niciodat

dezorientat dupa o convorbire cu el."

Dupa 1957, Eliade s-a stabilit in USA la Chicago unde a preda istoria

religiilor pana in anul disparitiei sale in 1986. Cariera didactica

americana i-a fost incununata de succese. El a devenit parte activa a

constiintei epocii sale fiind un participant activ la descifrarea

sensurilor unei "lumi camuflate". Asa cum avea sa-si aminteasca unul

dintre cei mai apropiati discipoli ai sai dinperioada americana Ion Petru

Culianu, parintele "Tratatului de istorie a religiilor" a fost un om care

a dorit si a stiut sa ofere fiind pretuit si indragit de studentii si de

colegii sai. "Jurnalistii l-au numit adesea un mare solitar. Corecta in

ceea ce priveste opera lui – scria Culianu – judecata este pe cat se poate

de nedreapta cu privire la viata lui (si la felul mortii) lui Mircea

Eliade. A afectat sute de constiinte; poate mii; si indirect sute de mii".

Spirit generos de o larg eruditie, Eliade a vazut in studentii si

colabratorii lui prieteni pe care i-a ajutat sa descifreze simbolistica

vietii. A lucrat enorm publicand zeci si sute de articole de istorie a

religiilor si simbolistica, numerose lucrari de hermeneutica religioasa

paralel cu o bogata opera literara. A luptat cu timpul, descriind acest

lucru ca pe o "lupta cu somnul", infricosat de ideea ca nu ar reusi intr-o

singura viata sa faca tot ce si-a propus. "Inca din facultate eram obsedat

de timp si de istorie- marturisea . Mi se parea ca daca romanul se arata

atat de indiferent fata de timp este si pentru ca niciodata nu a avut timp

sa faca ceva." In lupta proprie cu timpul, Eliade a ramas un model

exemplar de perenitate, o glorie incontestabila a culturii romanesti, un

exilat pentru care lumea a fost o imensa cetate a timpului si unde cultura

nu are frontiere si limitari politice.

160
GEORGETA ORIAN, Exilul românesc după al II-lea război mondial: literatură, probleme, publicatii, raporturi

*- citatele din articol sunt extrase din lucrarile: Mircea Eliade(1990)

Lumina ce se stinge, Ed. Dacia, Cluj-Napoca si Mircea Eliade(1997) Memorii

1907-1960, Ed. Humanitas, Bucuresti.

Puţini cunosc dimensiunea poetică a scriitorului Vintilă Horia. O antologie poetică, „Culorile tăcerii“ de Vintilă Horia, a fost

editată, recent, în condiţii grafice excepţionale de Editura Vremea.

Cunoscut astăzi îndeosebi ca prozator (în special datorită romanului "Dumnezeu s-a născut în exil", premiat cu

prestigiosul Goncourt şi tradus în multe limbi), Vintilă Horia debuta editorial în 1937 cu un volum de poezii intitulat

"Procesiuni| (editura Pavel Suru). Anterior, semnase în revista "Gândirea" deopotrivă poezie, proză, eseu şi cronică

literară, demonstrând încă de atunci o vastă şi solidă cultură, atât în plan românesc, cât şi universal. Volumele publicate

în ţară ("Procesiuni", 1937, "Cetatea cu duhuri", 1939 şi "Cartea omului singur", 1941) vor fi continuate apoi în exil, într-

un alt timbru, într-un alt registru poetic, într-o altă profunzime ideatică cu "A murit un sfânt", 1952, "Jurnal de copilărie",

1958, şi "Viitor petrecut", 1976. La acestea trebuie adăugate cele două antologii – una în 1950 – Antologia poeţilor

români în exil, publicată la Buenos Aires (prefaţată de editor), iar cealaltă în 1956 – Poesia românească nouă, publicată

la Salamanca, apreciază Mihaela Alby.

"În prefaţa la prima antologie de poezie românească publicată în exil (Buenos Aires, 1950), Vintilă Horia accentua ideea

că „abia după armistiţiul din August 1944 se poate vorbi în istorie de o emigraţie românească, de un exod în masă care a

161
GEORGETA ORIAN, Exilul românesc după al II-lea război mondial: literatură, probleme, publicatii, raporturi

dat naştere peste hotarele Ţării unui microcosm românesc, reprezentând, cu destulă fidelitate, trăsăturile caracteristice

ale macrocosmosului originar. O lume românească a luat naştere în câţiva ani în afara spaţiului românesc”, subliniază

Mihaela Albu.

Citeste mai mult: adev.ro/p5dl94

Vintilă Horia(1915-1992) este singurul scriitor român care a obţinut premiul Goncourt, unul dintre cele mai prestigioase

premii literare din lume, atribuit pentru romanul său scris în franceză Dumnezeu s-a născut în exil. Prea puţin cunoscut

în propria sa ţară, în spaţiul culturii universale scriitorul este recunoscut ca un creator important al secolului XX. Editura

Vremea publică o serie de autor Vintilă Horia, început cu "Memoriile unui fost săgetător",jurnal inedit, publicat cu sprijinul

lui Cristian Bădiliţă, cunoscut eseist, patrolog, traducător, pentru a marca împlinirea a 100 de ani de la naşterea

scriitorului. "Salvarea de ostrogoţi. Prigoniţi-l pe Boetiu!“ şi „Dumnezeu s-a născut în exil“, două volume care, alături

de „Cavalerul resemnării“,publicat de Editura Vremea la începutul verii, formează „Trilogia exilului“ a lui Vintilă Horia.

Seria mai cuprinde, la Editura Vremea, şi „Jurnalul unui ţăran de la Dunăre“.

Citeste mai mult: adev.ro/p5dl94

http://www.poezie.ro/index.php/article/202401/Literatura_exilului,_exilul_literaturii

162