Spiritul critic in cultura românească – G.

Ibrăileanu

În Spiritul critic în cultura românească, studiu care a apărut în 1909, se realizează o

incursiune în istoria și cultura românilor, care sunt analizate prin prisma influenței culturii
europene și a modului în care aceasta s-a manifestat în diferite provincii românești. Încursiunea,
ea însăși de natură critică, are drept scop reliefarea unor trăsături specifice ale poporului, care l-au
ajutat să asimilize elementele alogene, prin filtrul, însă, a spiritului critic.
Este important de menționat că însuși conceptul de critică capătă, în acest studiu, o altă
valență, și nu se raportează, așa cum s-ar putea crede, la critica literară, la acțiunea de a interpreta
critic un text, ci presupune un mod de raportare la cultură, la societate în general. Pentru a realiza
o delimitare temporală, se poate spune că acest studiu se raportează la secolul XI, în general, dar
are în vedere și schimbările are au avut loc până atunci.
Noțiunile conceptuale capătă și ele un alt sens, iar autorul ține să menționeze acest lucru.
Acesta precizează la începutul studiului că termenul revoluționarism presupune „ideologia
revoluției franceze de la sfârșitul veacului al XVIII-lea”, iar prin liberalism român „ aceeași
ideologie implantată la noi de la mijlocul veaculu trecut”1. Aceste definiții sunt foarte importante
pentru o bună înțelegere a textului și pentru a evita interpretările eronate.
Textul începe prin descrierea modului în care poporul român s-a raportat la civilizația
europeană,stabilindu-se în primul rând că „poporul român n-a avut norocul să contribuie la
formarea civilizației europene”2. Cu toate acestea, este amintit și un merit pe care acesta l-a avut,
și anume că a împiedicat popoarele barbare să ajungă în apus, fapt care a contibuit la înfăptuirea
civilizației europene.
Ulterior, poporul român a început să asimileze diferite elemente de cultură, Ibrăileanu
considerând că „toată istoria culturii românești este istoria introducerii culturii străine în țările
române”3. Această asimilare masivă a fost foarte importantă și s-a manifestat diferit în provinciile
românești, fapt determinat de , în principal de poziționarea și vecinățile fiecăreia.

1
Garabet Ibrăileanu, Spiritul critic în cultura română, Editura Tipografia Moldova, Iași, 2001, p.6
2
Ibidem, p.7
3
Ibidem, p. 8
 Autorul consideră, de fapt, că civilizația înglobează, elementele culturii apusene, iar spațiul
românesc, prin asimilarea acestor elemente, a întreprins o acțiune de adaptare la cultura universală.
Ibrăileanu apără inițiativa reoluționarilor de la 1848, și consideră că „cei care se ridică împotriva
lor se fac apărătorii fanariotismului și ai rusismului”4.
Acesta fixeaxă anumite momente importante în procesul de asimilare a civilizației
europene. Astfel, primul moment este plasat temporal în secolul al XVI-lea, atunci când se tipăresc
cărțile bisericești în românește, fiind plasat în Transivania. Ulterior, al doilea moment este asociat
secolului al XVII-lea și este datorat polonilor care aduc cu sine elemente de civilizație, de această
dată în Moldova. De asemenea, acest moment se leagă și de activitatea cronicarilor și de aportul
pe care l-au avut la formarea culturii române.
După prezentarea acestor momente de referință în cultura română, autorul trece la
prezentare perioadei seecolului al XIX-lea, subliniind factorii culturii românești din acest veac. În
ceea ce privește secolul al XIX-lea se observă că în Transilvania „se continuă curentul latinist”5,
în Muntenia se începe realizarea unei opere utilitare și se raportează la schimbarea ordinii sociale.
În Moldova opera este oarecum superioară, întrucât se face prin „adaptarea culturii apusene la
sufletul românesc”6.
În cele ce urmează, scriitorul realizează o prezentare prin comparație a celor două spații
românești, prin raportarea la modul în care cultura apuseană a fost adaptată în fiecare spațiu în
parte. Pentru a face acest lucru, Ibrăileanu sublinează trăsăturile predominante ale fiecărei
provincii, întrucât în funcție de acestea elementele de cultură sunt asimilate în mod diferit. Motiv
pentru care consideră că un aspect foarte important este acela că în Muntenia era o legiune de
patruzeciptiști”, iar în Moldova „ o legiune de spirite critice”7.
Pentru a realiza o delimitarea în ceea ce privește asimilare culturii în cele două provincii,
criticul se raportează la importanța pe care a avut-o vechea cultură românească. Astfel, acesta
consideră că în Moldova, vechea cultură a fost mai puternică decât în Muntenia , datorită influenței
poloneze. În ceea ce privește curentul latinist, se observă, însă că acesta a fost mai puternic în
Muntenia, fapt observat, în principal, prin promovarea latinismului împotriva spiritului critic
moldovenesc.

4
Ibidem, p. 10
5
Ibidem, p. 15
6
Idem
7
Idem
 Un alt curent, cu o influență diferită în cele două provincii, este cel francez, fiind un curent
cu manifestare asupra culturii și literaturii în Moldova, pe când în Muntenia avea o latură socială
și politică.
Curentul care este asociat Modovei este cel poporan, care presupune „cunoașterea
literaturii populare și utilizarea ei ca îndreptar pentru literatura cultă”8. Acesta se opune curentului
latinist, considerat de Ibrăileanu „fasificator” și se raporteză la dimensiunea tradițională a limbii și
a literaturii. Deoarece în Muntenia, interesul cultural și literar era înlocuit de cel politic, curentul
poporan nu a avut o așa de mare semnificație.
Astfel, Muntenia, este reprezentată, în opinia autorului, de curentul latinist și cel francez în
varianta lui politică, iar în Moldova, accentul cade asupra curentului francez, în varianta lui
culturală, și asupra celui poporan.
În continuarea studiului, Ibrăileanu încearcă să evidențieze cauzele pentru care spiritul critc
apare în Moldova. O frază celebră din acest studiu, se raportează, de altfel, la întreaga temă a cărții,
și anume la modul în care este asimilată cultură. Astfel, se consideră că „poporul poate asimila
cultura ori în mod pasiv, adică la întâmplare, la alegere, fără critică, ori criticând, cernând
elementele culturii străine, pentru a însuși numai ce-i trebuie și tocmai ceea ce-i trebuie”9.
În concepția criticului, asimilarea se face tocmai pentru a pune în evidență elementele
proprii de cultură și pentru a le amplifica valoarea. Selecția elementelor de cultură străină a fost
realizată de școala critică moldoveneacă din secolul al XIX-lea. Astfel, cultura nu a fost preluată
așa acum era, ci a fost examinată, pentru a păstra numai acele elemente care au pus în valoare
„energia și capacitățile românești”10.
Acesta amintește pei care care au evidențiat rolul criticii, iar printre aceștia se numără I.
Ionescu ăn 1855, care realizează cronica generală a revistei școlii critice moldovenești, A. Ruso,
Kogălniceanu, Maiorescu.
Pentru a explica apariția curentului critic în Moldova, Ibrăileanu se oprește asupra faptului
că în Moldova a lipsit o clasă mijlocie naționalistă, „cu instincte revoluționare”, acest lucru
determinând în Muntenia raspândirea ideilor revoluționare și a exagerărilor. În plus, Muntenia
avea mai multe legături cu Ardealul, fapt care a determinat influența ideii latiniste. Criticul
încearcă să sublinieze că Moldova avea un fond mai adânc care a determinat dezvoltarea spiritului

8
Ibidem, p.18
9
Ibidem, p.23
10
Ibidem, p.25
critic, și anume faptul că, în Moldova, reprezentanții școlii critice erau fii de boieri din categoria
boierilor mici. Acest lucru se explică prn educația de care au avut parte acești boieri, care a făcut
stufii la școlile străine și au contribuit la apariția spiritului critic în Moldova.
Un alt aspect important, pe care criticul ține să-l evidențieze, este că în Moldova, s-au
respins curentele false, creând astfel posibilitatea unei culturi trecute prin filtrul critic.
Vorbind despre importanța spritului critic, este imposibil ca scriitorul să nu se oprească și
asupra activictății Junimii. Acesta menționează că ultima manifestare a acestui spirit critic s-a
realizat în articolul În contra neologismelor. Acest lucru se datorează faptului că critica lui
Maiorescu și a lui Gherea nu fac obiectul acestui studiu, întrucât Ibrăileanu a vrut doar să
„cerceteze spiritul critic aplicat la formarea culturii românești”11.
Dimpotrivă, critica literară este, în concepția scriitorului, „fiziologia și etiologia operei de
artă”12, fiind termeni împrumutați de la științele naturale. Întrucât literatura de până la Eminescu
nu cuprinde o zugrăvire serioasă a vieții, Ibrăileanu consideră că această perioadă nu necesită o
critică liteară, motiv pentru care preferă să analizeze realitatea.
Astfel, curentul critic la care se raportează Ibrăileanu de-a lungul întregului studiu începe
cu Kogălniceanu și continuă cu C. Negruzzi, A. Russo, Alexandri și Maiorescu.
Ibrăileanu încearcă să facă o diferiențere între cele două curente critice pe care acesta le
identifică în eporcă, între „epoca în care se dezvoltă școala critică de dinainte de Junimea care ține
de la 1840 până la 1860 și Junimea”13. Momentul când a apărut vechea școală critică
moldovenească, țara era sub influență rusească, iar criticii din această perioadă făceau parte din
clasa boierinașilor. Acești critici au fost revoluționari și apărau cauza mișcării liberale de lam
ijlocul secolului al XIX-lea. Pe de altă parte, Maiorscu a fost constituțional liberal
O altă deosebire se observă în privința limbii și a literaturii. Astfel, vechea școală critică
„a luptat mai mult împotriva stricătorilor de limbă și a influențelor străine în literatură”14, pe când
Maiorescu și-a îndeptat activitatea împotriva prostului gust literar. De asemenea, vechea școală
critică lupta împotriva imitației totale a valorilor străine, iar Maiorescu și-a concentrat activiatea
în lupta împotriva falsificării adevărului în știiință.

11
Ibidem, p.59
12
Idem
13
Ibidem, p. 67
14
Ibidem, p.81
 O altă deosebire evidentă se observă în privința poziției pe care o adoptă în ceea ceprivește
curentul poporan și cel istoric. Vechea școală moldoveneasă a fost poporanistă și istorică, pe când
Maiorescu nu a luptat așa de mult pentru păstrarea originalității în limbă și în literatură.
Printre spiritele critice aflate sub atenta analiză a lui Ibrăileanu se numără C.Negruzzi și V.
Alecsandri. Despre C. Negruzzi, acesta consideră că are atitudinea lui Maiorescu, cu deosebirea
că promovează curentul poporan și cel istoric. Om de cultură europeană, acesta este împotriva
civilizației pentru masa mare a poporului, motiv pentru care se aseamănă cu Maiorescu, prin
„precauțiunea de a importa civilizația”
Un alt junimist este V. Alecsandri, care nu a avut o concepție unitară aspura vieții și care a
promovat două tendințe de înnoire, tendința de reformare și cea de conservare. Ibrăileanu observă
superficialitatea criticii sale sociale , întrucât este mult mai practică. Acesta observă că
predominant la Alecsandri este naționalismul, „așa cum poate el să apară într-un suflet conservator
și artist, mai mult impresionabil decât cugetător și logic”15.
În continuare, o nouă fază a criticii a fost reprezentată de Eminescu care are o atitudine
independentă față de Junimea. Acesta îi apără pe istoricii ardeleni, iar în privința limbii și a
literaturii, Eminescu face parte din curentul critic moldovenesc. Acesta a criticat societatea
românească în numele claselor de jos, iar Maiorescu din perspectiva necorespondenței între fond
și formă. Eminescu, a fost, prin urmare un reprezentant al claselor vechi, care au fost afectate de
influența străină. Idealul politic și social al lui a fost întoarcerea la trecut.
Așadar, G. Ibărileanu propune, în acest studiu o analiză a curentului critic, așa cum a fost
el înțeles în epocă de marile spirite din viața culturală și socială. Analiza s-a axat pe modul în care
civilizația apuseană a fost asimilată în diferite provincii ale spațiului românesc, Ibrăileanu
încercând prezinte trăsăturile specifice fiecărei provincii. Acesta sublinează, de altfel, pe parcursul
întregului studiu importanța pe care a avut-o influența străină asupra culturii române.

15
Ibidem, p. 135