Cronicarii munteni s-au impus în cultura română drept un grup de cărturari din Țara

Românească, unii anonimi, autori de cronografe sau de letopisețe în secolele al XVII-lea și al

XVIII-lea. Sub aspect cronologic, putem afirma că aceștia au scris mai târziu față de cronicarii
moldoveni. Deși la curțile domnești muntene ale lui Matei Basarab, Radu cel Mare sau Neagoe
Basarab a existat o înfloritoare viață culturală, un letopiseț complet al țării nu s-a păstrat. Cronicile
muntenești se afirmă în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, remarcându-se două dintre aceste
lucrări:
1. Letopisețul cantacuzinesc
După cum au observat mai mulți istorici (N. Iorga, P.P. Panaitescu ș.a.), această cronică
este o compilație istorică din Țara Românească a sfârșitului de secol XVII, având autor necunoscut
și fiind construită din diverse straturi textuale. Este opera unui partizan al familiei Cantacuzinilor,
care prelucrează în prima parte, până la domnia lui Matei Basarab (1654), o serie de surse mai
vechi, apoi își exprimă opinia personală despre evenimentele istorice, fiind, în mod evident,
subiectiv (are numai cuvinte de laudă față de Cantacuzini, condamnându-i excesiv pe adversarii
lor).
2. Cronicile Bălenilor este o operă anonimă, apărută ca o replică la scrierea favorabilă
Cantacuzinilor și la fel de polarizată ideologic și de agresivă în limbaj. Ambele cronici debutează
cu întemeierea Țării Românești, plasată în 1290, și se termină cu referiri la anul 1688, când, pentru
o scurtă perioadă, cele două familii rivale s-au împăcat. Aceste cronici anonime au fost continuate
— prima, până la 1690 și a doua, până la 1699.
Suirea pe tron, în 1688, a lui Constantin Brâncoveanu a însemnat și o modificare de atitudine
față de cronicile anonime. Cele două letopisețe fuseseră continuate, dar noul domnitor le dezaprobă,
nu pentru atitudinea lor partizană, ci pentru simpatia pe care o avea pentru o altă grupare politică,
ce îl avea în frunte pe stolnicul Constantin Cantacuzino. Domnitorul încredințează scrierea cronicii
sale oficiale lui Radu Greceanu, învățat recunoscut în epocă, unul dintre traducătorii Bibliei de la
București. Această cronică se ocupă doar de epoca Brâncoveanu, oprindu-se cu puțin înaintea
tragicii morți a acestuia. Domnia lui Constantin Brâncoveanu este prezentată și într-o altă cronică
anonimă, atribuită lui Radu Popescu, un text care exprimă opinia autorului bazată pe mărturii ale
contemporanilor și pe observații proprii. Acest letopiseț anonim se oprește la anul 1717.
Cronicarul Radu Popescu se afirmă în spaţiul cronicii sale într-un mod evident, contrar lui
Stoica Ludescu, care rămâne o prezenţă discretă.
Retrăim, urmând vocea autorului, evenimentele dramatice care au decimat familia acestuia,
dintre care uciderea tatălui său, vistiernicul Hrizea, de către domnitorul Şerban Cantacuzino, este
de departe evenimentul cel mai impresionant. Radu Popescu va primi o instrucţie aleasă la
Constantinopol, vizibilă în textul scriiturii sale.
Urmele prezenţei autorului sunt vizibile peste tot în text. Cronicarul se exprimă prin voci
multiple:
-suferinţe directe ale familiei sale şi suferinţe personale;
-tonul uneori lamentabil, alteori sarcastic care însoţeşte relatarea evenimentelor;
-cultura şi stilul elevat, inconfundabile ale autorului.
Istoria Țării Rumânești a stolnicului Constantin Cantacuzino este o operă cu caracter
științific, desprinsă complet de tonul partizan al cronicilor muntenești.
Cronicile muntenești sunt diferite de cele moldovenești, fiind mai puțin documentate și mai
puțin obiective. Cu toate acestea, caracterul evident polemic le conferă o inestimabilă valoare
literară.