ISTORIOGRAFIA ÎN LIMBA ROMÂNĂ DIN ȚARA ROMÂNEASCĂ

Scrierea cronicilor în Țara Românească a fost mult mai slabă decât cea din
Moldova. Întâia cronică a Munteniei ajunsă până la noi a fost scrisă în a doua
jumătate a secolului al XVII-lea. De fapt istoriografia munteană ne este cunoscută
prin două cronici ale unor facțiuni boierești rivale: Letopisețul Cantacuzinesc și
Letopisețul Bălenilor. Aceste cronici boierești nu reprezintă decât sfârșitul unei
evoluții a istoriografiei muntene care se poate ușor reconstitui din analiza
letopisețelor amintite și cuprind evenimentele istorice dintre 1290 – data
întemeierii statului feudal Țara Româneaqscă și 1688 – dat când aceste două
oligarhii boierești se împacă. Din analiza internă şi din compararea celor două
cronici reiese limpede că pentru istoria Ţării Românești până în anul 1660 a fost
folosit un letopiseţ al ţării comun ambelor scrieri, care este reprodus adesea cu
aceleaşi cuvinte de cei doi cronicari adversari. Abia cu povestirea evenimentelor
care începe cu anul 1660, ei se despart şi adoptă o atitudine opusă unul altuia, cu
texte independente, căci abia de atunci începe rivalitatea între cele două facţiuni
boiereşti. A existat deci o cronică a ţării anterioară celor două cronici de partid.
Cele mai vechi cronici muntene scrise în românește sunt chiar anterioare
Letopisețilui lui Grigore Ureche. Acestea sunt două cronici ale lui Mihai Viteazul
(una oficială și alta boierească), ambele redactate încă la sfârșitul secolului al XVI-
lea și Cronograful lui Mihail Moxa. Cronica domniei lui Mihai Viteazul”, lucrare
scrisă între 1602 – 1608, se referă la istoria Ţării Româneşti din timpul lui Mihai
Viteazul. Asupra autorului necunoscut s-au emis mai multe ipoteze. Potrivit
lucrării Enciclopedia Oraşului Târgovişte, cea mai credibilă ipoteză, pe baza
analizei variantelor cronicii, este aceea a apropierii de cronica oficială a lui
Teodosie Rudeanu. Pare a fi scrisă de un sfetnic intim al domnitorului, poate chiar
de Teodosie Rudeanu. Înfăţişează evenimentele istorice din perioada sept. 1593 –
sept. 1600, de la urcarea pe tron a domnitorului, până la retragerea lui la Prejmer,
lângă Braşov, după bătălia de la Mirăslău. Ultima ştire este cea a pătrunderii
polonezilor în Ţara Românească. Se trece apoi la evenimentele legate de asasinarea
lui Mihai Viteazul în august 1601. Este cea dintâi cronică originală scrisă în limba
română ce ni s-a păstrat.
Aceste cronici, în deosebi cronica boierească a lui Mihai Viteazul, au fost
preluate în Cronica anonimă a lui Matei Basarab, care nu s-a păstrat decât sub
forma unor compilații în Letopisețul Cantacuzinesc și Letopisețul Bălenilor.
Aceasta a fost scrisă şi compilată în vremea domniei lui Matei Basarab (1632-
1654) şi apoi continuată, după moartea sa, până la 1660. Lauda adusă în
introducere ,,Basarabilor”, strămoşii olteni ai lui Matei Vodă, descrierea
mănăstirilor reparate de dânsul, aprecierea dată figurii domnului şi pomenirea cu
cinste a boierilor lui sunt o dovadă pentru aceasta.
Dar şi cronicarul lui Matei Basarab, care a scris cel dintâi istoria Ţării
Româneşti, de la întemeiere până la domnia patronului său, a fost silit să
folosească anale anterioare, în parte în slavoneşte, căci numeroase date şi fapte
precise privitoare lai istoria secolului al XVI-lea arată că s-au întrebuinţat scrieri
ale unor contemporani din acele vremi. Istoriografia Ţării Româneşti, înainte de
domnia lui Matei, era însă lacunară, aşa cum rezultă din analiza textelor cronicilor
Ţării Româneşti. Pentru întreg secolul al XV-lea, pentru sfârşitul secolului al XVI-
lea şi pentru începutul veacului următor, lipseau analele interne, iar cronicarul din
vremea lui Matei a fost silit să recurgă la legende, la povestiri străine (ca Viaţa
patriarhului Nifon, poemul istoric grecesc al lui Stavrinos, cronica rimată ai lui
Matei al Mirelor), la amintiri ale boierilor bătrâni pentru epoca mai apropiată de
dânsul, ca să umple lipsurile. Numai în legătură cu secolul al XVI-lea şi cu domnia
lui Mihai Viteazul se vede bine, din precizia datelor şi faptelor, că au fost folosite
cronici contemporane.
Astfel, în timpul domniei lui Matei Basarab s-au adunat vechile cronici, cele
slavone au fost traduse în româneşte, li s-a dat o introducere despre origini şi s-a
alcătuit în româneşte primul letopiseţ complet al ţării, care s-a conservat numai în
compilaţiile de mai târziu. Atât Letopiseţul Cantacuzinesc cât şi cel al Bălenilor
s-au grefat pe acest letopiseţ mai vechi, care reprezenta istoria ţării, cu autoritatea
sa de cronică unică.
 Cronica Ţării Romîneşti a fost redactată în timpul domniei lui Matei
Basarab, într-o vreme când suflul umanismului nu trecuse încă asupra cărturarilor
români. De aceea, până la domnia lui Neagoe Basarab se dă doar pomelnicul sumar
și greșit al domnitorilor (Radu Negru, Mihai, Dan, Mircea Bătrânul, Vlad Tepeș,
Vladislav Bătrânul, Radu cel Frumos, Laiotă Basarab cel Bătrân, Țepeluș, Vlad
Călugărul, Radu cel Mare), precedat de legenda întemeierii: „Istoria Țării
Rumânești de când au descălecat pravoslavnicii creștini. Însă dânșii izvodindu-se
de rumânii carii s-au despărţit de la romani şi au pribegit spre miază-noapte. Deci
trecând apa Dunării, au descălicat la Turnul Severinului; alţii în Ţara
Ungurească, pre apa Oltului, şi pre apa Morăşului, şi pre apa Tisei, ajungând şi
până la Maramurăş... Iar cei ce au descălicat la Turnul Severinului s-au tins pre
supt poalele muntelui până în apa Oltului, alţii s-au pogorât pre Dunăre în jos. Şi
aşa, umplându-se tot locul de ei, au venit până în marginea Nicopoei. Atunce s-a
ales dintr-înşii boiarii carii au fost de neam mare. Şi puseră banoveţi un neam ce
le zicea Basarab, să le fie lor cap (adecă mari bani), şi-i aşăzară întâi să fie
scaunul la Turnul Severinului, al doilea scaun s-au pogorât la Strehaia, al treilea
scaun s-au pogorât la Craiova. Şi aşa fiind, multă vreme au trecut, tot el
oblăduind acea parte de loc...
Iar când au fost cursul anilor de la Adam 6798 (1290), fiind în Ţara
Ungurească un Voievod ce l-au chemat Radu Negru voievod, mare herţeg pre
Almaş şi pre Făgăraş, rădicatu-s-au de acolo cu toată casa lui şi cu mulţime de
noroade: rumâni, papistaşi, saşi, de tot felul de oameni, pogorându-se pre apa
Dâmboviţii, început-au a face ţară noao“.
De la domnia lui Radu cel Mare (1495) letopisețul reproduce aproape în
întregime Viaţa patriarhului Nifon de Gavriil Protul. Pentru cele trei sferturi de
veac până la domnia lui Mihai Viteazul, cronicarul va folosi anale slavonești locale
(din analiza informațiilor se observă că ele nu reprezintă punctul de vedere oficial
al curții domnești, ceea ce înseamnă că au fost niște scrieri boierești).
Pentru istoria lui Mihai Viteazul, compilatorul a avut la îndemână însemnări
contemporane, desigur varianta româneasca a Cronicii domniei lui Mihai Viteazul,
Cronică adusă la zi până în anul 1597, a lui Teodosie Rudeanu, document ce se
referea la domnia şi faptele lui Mihai Viteazul, foarte probabil scris în limba
română şi poemul grecesc al vistiernicului Stavrinos. Este relatată domnia lui
Mihai Viteazul și prima încercare a domnitorului de a uni țările române. Cronica
relatează că la sfârșitul lui mai 1600 Mihai Viteazul a reușit să unească toate trei
țări românești – Moldova, Muntenia și Transilvania – într-un singur stat român.
Pentru moartea lui Mihai Viteazul compilatorul a folosit date din poemul lui
Stavrinos: „Iar când fu într-o dimineaţă, văzu Mihai-vodă oastea nemţească viind
cătră cortul lui, unii călări, alţii pedestri, şi socoti Mihai-vodă că acesta sunt
ajutor lui, şi nimica de dânşii nu se temea. Iar ei, procleţii, nu au fost ajutor, ci
vrăjmaşi. Şi deacă văzu că sosesc, ieşi Mihai-vodă din cortu-său înaintea lor
veasel şi le zise: Bine aţi venit, voinicilor, viteajilor! Iar ei se repeziră asupra lui
ca nişte dihănii sălbatece, cu săbiile scoase. Ci unul dete cu suliţa şi-l lovi drept în
inimă, iar altul degrab îi tăe capul.
Şi căzu trupul lui cel frumos ca un copaci, pentru că nu ştiuse, nici se
înprilejise sabia lui cea iute în mâna lui cea vitează. Şi-i rămase trupul gol, în
pulbere aruncat, că aşa au lucrat pizma încă dinceputul lumii. Că pizma au
pierdut pre mulţi bărbaţi fără de vină ca şi acesta.
Căci era ajutor creştinilor şi sta tare ca un viteaz bun pentru ei, cât făcuse
pre turci de tremura de frica lui. Iar diavolul, cel ce nu va binele neamului
creştinesc, nu l-au lăsat, ci iată că cu meşteşugurile lui au intrat prin inima celor
răi, hicleani, pân-îl deaderă şi morţii. Şi rămaseră creştinii şi mai vârtos Ţeara
Românească săraci de dânsul.“
Pentru epoca de la 1602-1618 cronica reproduce din plin cronica lui Matei al
Mirelor care tratează domniile a patru domni: Radu Șerban, Radu Mihnea,
Alexandru Iliaș și Gavriil Movilă.
Cu domnia lui Matei Basarab alcătuitorul compilaţiei începe o operă de
autor, şi anume de memorialist. El descrie pe larg faptele şi aspectele importante
ale vremii. Cronica domniei lui Matei Basarab cuprinde lauda acestui domn, care
apare ca patron al scriitorului, nu numai pentru că figura lui ocupă locul central al
povestirii, dar şi pentru că această povestire reflectă exact punctul de vedere al
cârmuirii boierimii mari, unite în jurul persoanei lui Matei vodă. Matei aga din
Brâncoveni se ridicase cu război la domnie, luptând alături de marea boierime
împotriva domnilor precedenţi, numiţi de Poartă şi care exploataseră ţara cu
clientela lor grecească. Regimul boierimii băştinaşe, al marilor proprietari de
pământ, se confundă cu domnia, şi de aceea cronica lui Matei Basarab este în
acelaşi timp o cronică boierească şi o cronică oficială a domniei. Ambele
compilaţii de cronici, a Cantacuzinilor, cât şi a Bălenilor, cuprind laude fără
rezervă la adresa lui Matei vodă, urmând prin aceasta vechiul letopiseţ al ţării.
În compilaţia Cantacuzinească, Matei Basarab este arătat în culorile cele mai
favorabile: „Şi ţara lui, mare cu mic, să bucura şi da laudă lui Dumnezeu pentru
domn bun. Şi fieşte care avea hrană den destul... Iar Matei vodă au şăzut cu pace
dăspre toate părţile, domnind şi judecând ţara foarte bine şi cu dreptate”. La fel şi
în Cronica Bălenilor: „Deci s-au nevoit Matei vodă de au dres ţara foarte bine,
careşi după orânduiala lor: boiarii, slujitorii, ţăranii, cât tuturor le era bine în
zilele lui”. Deci „tuturor le era bine” pentru că s-a păstrat orânduirea cea veche
feudală, boierii cu privilegiile lor, ţăranii cu îndatoririle lor multiple faţă de domnie
şi de stăpânii lor.
Domnia lui Matei Basarab este relatată amplu, sunt descrise conflictele lui
cu Vasile Lupu, domnitorul Moldovei. După care continuă domnia lui Constantin
Șerban Basarab. Urmează apoi persecuția Cantacuzinilor sub domnia lui
Mihnea II. Domnia lui Gheorghe Ghica și uciderea postelnicului Constantin
Cantacuzino din porunca lui Grigore Ghica, devenit domn în 1660 prin intervenția
postelnicului Constantin Cantacuzino la Poarta Otomană. De aici descrierea
evenimentelor istorice formează o polemică între cele două grupări de boieri pentru
a justifica pretenţiile lor la cârmuire. Cronicile româneşti din veacul al XVII-lea
sunt scrieri care ilustrează şi servesc statul boieresc, chiar atunci când au fost
redactate din porunca vreunui domn (Matei Basarab şi urmaşii săi) căci aceşti
domni, ridicaţi din rândurile boierilor, erau în funcţie de oligarhia boierească.
Deosebirea între cronicile boiereşti anterioare şi cronicile de grupări nobiliare
înduşmănite din Ţara Romînească (a Cantacuzinilor şi a Bălenilor), de la sfârşitul
veacului al XVII-lea, stă numai în faptul că în acea epocă nu se produsese încă
ruptura în sânul oligarhiei boiereşti muntene, pe care o oglindeşte şi istoriografia.
încolo, toate cronicile secolului al XVII-lea înfăţişează aceeaşi atitudine de clasă a
boierimii, în special a celei mari.
Letopiseţul Cantacuzinesc, grefat pe vechiul letopiseţ al ţării, începe cu
uciderea postelnicului Cantacuzino, în 1663 (în domnia lui Grigore Ghica, 1660-
1664). Este apoi descrisă mazilirea lui Grigore Ghica și domnia lui Antonie-vodă
în timpul domniei căruia Cantacuzinii cer socoteală ucigașului postelnicului care se
afla la mănăstirea Snagov. Se termină Letopisețul Cantacuzinilor o dată cu
încetarea luptei interne între cele două oligahii boiereşti, în 1688, când Şerban
Cantacuzino se vede nevoit, din cauza împrejurărilor interne (conflictul cu fraţii
lui) şi externe (pregătirea războiului de eliberare împotriva turcilor), să se împace
cu familia Bălenilor, dând în căsătorie pe fiica sa Smaragda lui Grigoraşco
postelnicul Băleanu. După această dată scrierea unui letopiseţ de polemică şi de
luptă nu mai avea nici un rost, şi dovadă că lupta cu arma scrisului încetase atunci
este faptul că şi Cronica Bălenilor încetează tot cu amintirea aceleiaşi căsătorii.
Autorul Letopiseţului Cantacuzinesc a scris cronica din bucăţi; se pot
recunoaşte măcar trei părţi, una fiind povestirea despre uciderea lui Constantin
postelnicul, plăsmuită câţiva ani după acest tragic eveniment, a doua până la
izbânda Cantacuzinilor, la urcarea în scaun a lui Şerban vodă, a treia, domnia lui
Şerban, scrisă cu răceală (ţara era sărăcită, iar Şerban vodă „nu putu nici într-un
chip să o îndrepteze"), pentru că autorul era alături de doamna Elena şi de fraţii
mai mici ai domnului, înduşmăniţi cu acesta, din pricina rivalităţii pentru imensele
moşii ale Mărginenilor. După stil şi după nivelul de cultură, toate aceste părţi sunt
opera aceluiaşi scriitor, un grămătic în slujba Cantacuzinilor. Letopiseţul este
anonim şi trebuie observat faptul că anonimatul scrierilor istorice nu constituie o
întâmplare. O cronică ce poartă numele autorului este o lucrare pentru care
răspunde cineva cu autoritate, un boier sau un cleric, o cronică anonimă este aceea
care de obicei e scrisă de o slugă a boierilor mari (în sensul feudal: un boier mic în
clientelă). Patronii autorului, voind să creeze o atmosferă favorabilă facţiunii lor,
nu apar pe primul plan ca inspiratori, lăsânid o aparenţă de imparţialitate istorică.
Cele două cronici ale facţiunilor boiereşti muntene au fost scrise de slugi pentru
stăpânii lor şi au rămas voit anonime. N. Iorga a propus ca autor al Letopiseţului
Cantacuzinesc pe Stoica Ludescu, un logofăt, şef de cancelarie al grupului
Cantacuzinilor mai tineri, în frunte cu Constantin stolnicul.
Letopiosețul Bălenilor este un răspuns anonim dat de facțiunea Bălenilor
Cantacuzinilor. Construcţia scrierii se aseamănă cu aceea a adversarilor: este o
cronică feudală, care începe cu primul domn al Ţării Româneşti Radu Negru, deci
ceea ce a fost înainte de domnie nu interesează şi, la fel cu Letopiseţul
Cantacuzinesc, reproduce vechiul letopiseţ al ţării, după care urmează, începând
din anul 1660, cronica de facţiune boierească. În acest chip, interesele mărunte ale
unei grupări boiereşti, legate de întreaga istorie a ţării, capătă o importanţă pe care,
în realitate, nu o avea.
Trebuie să facem însă o distincţie în favoarea autorului anonim al Cronicii
Bălenilor: dacă orizontul ideologic al celor doi cronicari este aproape acelaşi,
erudiţia cronicarului Bălenilor întrece cu mult pe aceea a adversarului său; el
cunoaşte şi foloseşte cronici bizantine (Phrantzes), cronografe neogreceşti, cronici
ungureşti şi polone, Letopiseţul lui Ureche din Moldova. În genere însă nu extrage
din ele ştiri şi argumente care ar putea îmbogăţi şi explica istoria Ţării Româneşti,
ci se mărgineşte la citarea unor pasaje din izvoarele sale, pentru a determina faptele
de istorie universală contemporane cu fiecare domn din ţară, alcătuind astfel, cu
detalii referitoare la țările vecine și cu evenimente necuprinse în letiopisețul
anterior, un cadru de istorie generală istoriei Ţării Româneşti. În aceste condiţii,
cronicarul Bălenilor este nevoit să reducă şi să prelucreze textul letopiseţului vechi
al ţării, care în scrierea adversă rămăsese neschimbat. Totuşi, folosirea acestui
letopiseţ reiese lămurit din compararea cu textul care precede expunerea
cantacuzinească.
Cronica Bălenilor constituie un răspuns dat celei cantacuzineşti. Există, de
altminteri, pasaje din Cronica Bălenilor care constituie răspunsuri precise la
anumite afirmaţii din Letopiseţul Cantacuzinesc. E vorba de o polemică pe puncte
bine determinate şi nu numai de o luare de poziţie generală opusă celei
cantacuzineşti. Astfel, când Letopiseţul Cantacuzinesc spune că Drăghici
Cantacuzino a fost otrăvit de duşmanii lui, cronica adversă răspunde că „zic unii”
că ar fi fost otrăvit, dar aceasta nu este adevărat, căci a murit de ciumă. Când
cronicarul cantacuzinesc afirmă că s-au găsit „răvaşe” dovedind că Stroe
Leurdeanu ar fi pârât pe Constantin Cantacuzino, provocând astfel decapitarea lui
de către domn, partizanul Bălenilor vorbeşte de „răvaşele” aduse la judecata lui
Stroe, dar pune la îndoială autenticitatea lor. Letopiseţul Cantacuzinesc învinuieşte
pe Gheorghe banul Băleanu că împreună cu alţi doi ar fi pus la cale uciderea şefilor
facţiunii duşmane, iar răspunsul cuprinde aceleaşi nume de boieri, dar cu adausul:
„Li s-au nălucit”.
Cronica Bălenilor precum, reiese din tonul polemic, din pasiunea cu care
este redactată, arată a fi o scriere compusă în mijlocul luptei, o armă de luptă a
facţiunii boiereşti. De aceea trebuie respinsă cu hotărâre datarea ei târzie, din
vremea domniei lui Brâncoveanu, după încetarea conflictului din sânul oligarhiei
boiereşti muntene.
Este caracteristic faptul că şi această cronică, ca şi cea cantacuzinească, se
termină cu episodul căsătoriei domniţei Smaragda a lui Serban vodă cu Grigore
Băleanu, în 1688, care a pecetluit împăcarea dintre cele două grupări învrăjbite de
douăzeci şi cinci de ani. Cronica Bălenilor a fost alcătuită ca o scriere de luptă
înainte de completarea ei cu această concluzie care anunţa încetarea conflictului şi
autorul ei a cunoscut Letopiseţul Cantacuzinesc înainte de scrierea concluziei
asemănătoare a acestuia despre nunta domnească, dovadă că cele două cronici
circulaseră neterminate, pe măsură ce se scriau.
În privința tendințelor politice și sociale, nu este nici o deosebire dintre
cronici. Fiind scrise la comandă ele reprezintă interesele colective ale oligarhiilor
boierești. Deși sunt produs al unei nevoi politice – de a combate o facțiune
dușmană – din amândouă reiese tendința boierilor de a fi singurii stăpâni politici ai
țării. Țăranii sunt tratați cu indiferență, cel mult se arată prădarea lor de către
facțiunea adversară. Cât privește poziția cronicarilor față de cea mai dureroasă
problemă – dominația otomană – un curent antiturcesc se observă în ambele
cronici, dar totodată, cronicarii sunt nevoiți să țină seama de sentimentele boierilor
și astfel în cronici se strecură afirmații că prin înțelegerea cu turcii și cumpărarea
lor se pot aranja lucrurile. O altă problemă reflectată în ambele cronici e cea
antigrecească îndreptată împotriva boierilor greci veniți în Țară din porunca Porții
ca rivali ai boierilor pământeni. Ambii cronicari reflectă lupta boierilor români
împotriva noilor veniți, deși Cantacuzinii colaborau cu grecii, când această
colaborare devenea necesară.
Valoarea literară a cronicilor constă în stilul polemic, invectivă, combaterea
dușmanului. Ambele cronici sunt o lectură agreabilă deoarece limba în care sunt
scrise este frumoasă, cursivă, expresivă, stilul este înfrumusețat cu proverbe, ceea
ce denotă un fel de a gândi popular. Totodată Cronica Bălenilor demonstrează o
prezentare vie a faptelor. Dacă Cronica Cantacuzinilor înregistrează evenimente,
cea a Bălenilor povestește, autorul trăiește faptele de aceea principala calitate
artistică a autorului stă în talentul de povestitor. Cronicarul Bălenilor folosește
stilul liber cu fraze scurte și un fel familiar al exprimării.
Literatura:
1. Cronicari munteni. Texte selectate, studiu introductiv, note și glosar de Liviu
Onu, București: Editura Științifică, 1970.
2. Cartojan Nicolae. Istoria literaturii române vechi, vol.II, Editura Minerva,
București, 1980.
3. Călinescu George. Istoria literaturii române de la origini până-n prezent,
Editura Minerva, București, 1982.
4. Mazilu Dan Horia Recitind literatura română veche, Editura Universității
București, vol. I, 1994; vol. II, 1998.
5. Piru Alexandru, Istoria literaturii române de la început până azi, Editura
Univers, București, 1981.