Tema 1

ISTORIA PUNCTUAŢIEI LIMBII ROMÂNE

Punctuaţia pare a fi devenit una dintre cele mai nesigure zone ale utilizării
limbii române standard: un domeniu în care diferenţele dintre practicile individuale
sunt evidente, norma nu e cunoscută sau nu e respectată, incertitudinile unor
utilizatori ai scrisului sunt din ce în ce mai mari. Pentru haosul punctuaţiei
româneşti actuale – mult mai mare, de fapt, decât cel ortografic sau al variaţiilor
morfologice, atât de discutate în ultima vreme în legătură cu noua ediţie din
DOOM – există mai multe explicaţii: specificul sistemului (combinaţia de reguli
ferme cu zone de variaţie stilistică), lipsa unor instrumente actualizate şi foarte
detaliate (ghiduri şi tratate), neglijarea punctuaţiei în învăţămînt, răspîndirea - în
Internet, în mesajele telefonice – a scrisului rapid, neglijent, care simplifică
punctuaţia, renunţând aproape total la o serie de semne; în fine, chiar şi influenţa
engleză: practica de a citi texte într-o limbă care are unele reguli net diferite (şi al
cărei prestigiu este foarte mare) relativizează normele, lăsându-le multora
libertatea să amestece codurile sau să renunţe la orice regulă.

Pe lângă toate acestea, fragilitatea punctuaţiei româneşti – insuficient fixate,

marcate de oscilaţii – e produsă şi de istoria ei recentă, de timpul prea scurt trecut
de la ultimele încercări de a stabili nişte norme clare. Textele româneşti vechi,
redactate în alfabet chirilic, utilizau sisteme de punctuaţie diferite de cele actuale.
Norma modernă s-a stabilit în parte prin uz, în parte prin cărţile de gramatică (în
care punctuaţia ocupa adesea un loc destul de redus), în bună măsură prin
îndreptarele practice şi manualele şcolare din ultimii 150 de ani. Ar fi util să
confruntăm toate aceste surse cu practicile lingvistice din diferite perioade. Citim
de obicei textele mai vechi în ediţii moderne, fără să ne gîndim prea mult la faptul
că punctuaţia lor este actualizată, modificată conform normelor în curs.

1
 În cele mai vechi gramatici româneşti terminologia lingvistică e foarte
diferită de cea de azi; deosebiri apar şi în inventarul de semne şi în regulile de
utilizare. În Gramatica rumânească a lui Dimitrie Eustatievici Braşoveanul, din
1757, virgula – numită „împiedicarea sau jumătate de soroacă” – este
exemplificată, alături de „dungă” (bara oblică) prin enunţul: „Cinstea cea înaltă /
strică obiceiurile, şi surpă rânduielile vieţii” (ediţia N.A. Ursu, 1969, p. 24). La C.
Diaconovici-Loga, în Gramatica românească, 1822, virgula e „opritórea sau
comma”, folosită, printre altele, „înnainte şi după fieştecare închietură vârâtă”
(adică în intercalare, ed. 1973, p. 54). La Heliade Rădulescu, Gramatica
rumânească (1828), capitolul final – Puntuaţia – e perfect coerent cu regulile
actuale (de exemplu: „propoziţia încedentă şi incidentă explicativă se-pune între
doă virgule”, ediţia V. Guţu Romalo, p. 393), dar explicaţiile privesc doar câteva
situaţii clare, multe cazuri litigioase rămînînd nediscutate. În schimb, în Gramatica
limbei române, partea a doua, Sintetică (1877), capitolul Întrepunţiunea, Timotei
Cipariu oferă – pentru coma (= virgula) – exemple inacceptabile azi, din care se
deduc reguli diferite de utilizare: „Ziua în care nu faci bine, e pierdută pentru tine”
(ed. C.G. Pamfil, 1992, p. 431).

La scriitorii epocii găsim, de altfel, folosiri ale virgulei care astăzi ar fi

considerate greşeli evidente. În exemplul de mai jos, din Aron Densuşianu,
„Cercetări literare” (Iaşi, Şaraga, 1887), două virgule apar între verbul regent şi
completiva directă sau indirectă (prepoziţională): „Deci, când ştim, că critica este
cel mai puternic mijloc de educaţiune literară, să ne mai mirăm oare, că scriitorii
noştri au în general o ambiţiune needucată?” (p. VII).

O explicaţie a diferenţelor din trecut apare la I. Manliu, Povăţuitorul

studiului limbii române în clasele primare (Bucureşti, Socec, 1896), o carte în care
sunt foarte multe pagini despre punctuaţiune sau interpuncţiune: „Noi, Românii,
scriem unii după sistemul francez, alţii după cel german; cei mai mulţi după
amîndouă deodată sau după nici unul” (p. 220); „Ar trebui să ne compilăm un

2
sistem; dar în această privinţă la noi nu s-a făcut până acum absolut nimic”;
„Academia noastră nu s-a ocupat cu acest lucru; de atâţia ani se ocupă cu
ortografia şi vor trece mulţi ani pînă va ajunge la punctuaţiune”. Între o punctuaţie
care să urmeze ritmul şi pauzele vorbirii şi una care să marcheze raporturile
sintactice, autorul crede că românii ar trebui să construiască sistemul "mai potrivit
cu temperamentul vorbirii noastre” (221). Conştiinţa oscilaţiei între două modele
de punctuaţie (romanic şi germanic) se manifestă până mai târziu. Într-un îndreptar
din 1933 – Gh. I. Chelaru (profesor) şi Crizante Popescu (institutor), Semne de
punctuaţiune şi semne ortografice în scrierea românească. Studiu comparativ şi
aprofundat pentru şcolari, studenţi şi intelectuali, Bucureşti, Cartea Românească,
se compară diferite norme: „cât priveşte celelalte cazuri de întrebuinţare,
literaturile se împart în două clase bine distincte: de o parte literaturile franceză,
italiană şi spaniolă; de alta, literatura germană”; se constată că s-a ajuns la situaţia
în care „în scrierea românească, întrebuinţarea virgulei variază aproape de la un
scriitor la altul”; totuşi, „cei mai mulţi urmează în linii generale punctuaţiunea
franceză, care este şi a celorlalte popoare romanice”; autorii înşişi recomandă acest
model, deşi e mai complicat: „întrebuinţarea virgulei însă, după sistemul francez,
pretinde de la scriitor fineţe, spre a deosebi ce este determinativ şi ce este
explicativ, – deosebire pe care n-o pot face decât cei cu o cultură mai întinsă”
(p. 22).

În momentul de faţă, modelul romanic al punctuaţiei interferează din nou cu

cel germanic, regulile formulate în gramaticile şi manualele din ultimele decenii
fiind încălcate de practici oscilante şi aproximative.