PUNCTUAȚIA LIMBII ROMÂNE

Nu, știu! Nu știu!

Să se ierte nu se poate, să se Să se ierte, nu se poate să se

condamne la moarte. condamne la moarte.
Conform definiției GALR, „punctuația este un sistem de semne grafice, care au rolul de a
marca în scris anumite caracteristici [...] de organizare sintagmatică ale
enunțurilor”(GALR 2005, vol. 2, p. 947); este deci evident că, în perspectiva discursului,
importanța utilizării corecte a semnelor de punctuație nu trebuie minimalizată. De modul
în care sunt plasate acestea poate depinde uneori înțelegerea corectă a mesajului. În
scrierea limbii române se folosesc următoarele semne de punctuație:
 punctul [.]
 linia de pauză [—]
 semnul întrebării [?]
 linia de dialog [—]
 semnul exclamării [!]
 parantezele [] () {}
 punctele de suspensie [...]
 ghilimelele [„”]
 două puncte [:]
 cratima [-]
 virgula [,]
 bara oblică [/]
 punctul și virgula [;],
După locul pe care îl pot ocupa, semnele de punctuație se împart în:
 semne de punctuație finală : punctul (punctuație interioară în propoziții și
fraze fragmentate), semnul întrebării, semnul exclamării, punctele de
suspensie, două puncte;
 semne de punctuație interioară: virgula (folosită la final în formule din
scrisori, cereri de adresare etc.), linia de pauză, punctul și virgula,
parantezele, ghilimelele, cratima, bara oblică.
După folosirea lor în perechi, semnele de punctuație se împart în:
 semne de punctuație simple: punctul, semnul întrebării, semnul
exclamării, punctele de suspensie, două puncte, virgula, linia de pauză,
punctul și virgula, cratima, bara oblică, linia de dialog;
 semne de punctuație duble: parantezele, ghilimelele.