Tema: Literatura istorică în limba slavonă în Transilvania.

Îmbinarea
istoriei cu anecdota în „Povestea despre Dracula voievod”.

1. Literatura istorică în limba slavonă în Transilvania, influența Renașterii și a

umanismului european.
2. Vlad Țepeș – Dracula, personajul istoric și epoca sa.
3. Versiunea slavă a Povestirii despre Dracula voievod
4. Versiunea germană a faptelor lui Vlad Ţepeş
5. Realităţi imaginare şi ficţiuni adevărate în evul mediu românesc, figura lui
Vlad Ţepeş în literatura română/

Literatura istorică în Transilvania s-a dezvoltat în mod diferit de cea din

principatele românești. În primul rând în Transilvania au existat condiții prielnice
pentru pătrunderea ideilor europene. Astfel în Evul Mediu ideile umaniste pătrund
în principat datorită principilor, boierilor sau cărturarilor care au învăţat în şcolile
din străinătate. Astfel umanismul românesc din Transilvania reprezintă „o adaptare a
ideilor umanismului european la contextul social-politic şi cultural local”.
Cel mai reprezentativ umanist al Transilvaniei a fost Nicolaus Olahus, care
era din o familie de români. El a scris opere istorice şi literare în limba latină,
folosind izvoare antice. Astfel Nicolaus Olahus este primul cărturar care afirmă
originea comună latină a românilor.
Începuturile scrisului în Transilvania ca și în celelate principate era de
origine slavonă. Aceasta se explică prin faptul că limbă de cultură a Evului Mediu
românesc a fost cea slavonă limba slavonă, ca imbă a bisericii. Iar primele scrieri
sunt cărțile religioase.
Literatura religioasă a românilor din Transilvania era scrisă, ca şi în celelalte
principate româneşti, în limba slavă. Până în zilele noastre s-au păstrat puține
exemplare de cărţi religioase anterioare secolului al XVI-lea. Între acestea, este de
amintit mai întâi Evangheliarul scris de călugărul Nicodim. Nicodim, în timpul
şederii sale în Transilvania între 1404-1405, a fost întemeietorul Tismanei. O altă
lucrarea este Liturghierul slavon scris în 1481 în mănăstirea Feleacului, care astăzi
se află la Biblioteca Universităţii din Cluj. Se cunosc izvoare în care se
mărturisește că pentru mănăstirea Feleacului s-a scris şi Tetraevanghelul din 1488,
care a fost copiat din porunca „arhiepiscopului” Daniil, care-aici îşi avea reşedinţa.
Literatura laică în transilvania este reprezentată prin scrierile istorice, prin
cronici. Însă aceste cronici poartă caracter oficial și reflectă mai mul concepţiile
politice ale clasei dominante. Dintre scrierile istorice transilvănene amintim:
Chronicon Dubnicense, din care s-a păstrat doar partea finală care se presupune că
a fost redactată de un român între 1479-1480. O altă lucrare este scrierea aşa-
numitului Captivus Septemcastrensis (Prizonierul transilvan) Tractatus de ritu,
moribus, condicionibus et nequitia Turcorum (Tratat despre datinele, moravurile,
modul de viaţă şi răutatea turcilor), care se presupunea că a fost redactată între
1475-1480 şi Memoriile lui Gheorghe Szeremi, întitulată Epistola de perdicione
regni Hungarorum, scrise în 1544-1546.
O scrierea istorică slavonă, care se presupune ca a fost scrisă în Transilvania
este Povestea despre Dracula Voievod. În această lucrare se descrie sub formă de
anecdote viața domnitorului muntean Vlad Țepeș. Protitipul istoric a fost un
domnitor crud, viteaz, diplomat și luptător iscusit împotriva turcilor. Aceste calități
a stârnit diferite istorisiri îngrozitoare despte Vlad, care apoi au stat la baza
povestirii.
Vlad III Țepeș, supranumit Dracul a fost domnitor al Țării Românești a
domnit în anii 1448, 1456-1462, 1476. În timpul domniei lui Vlad Țepeș Țara
Românească a devenit independența față de Imperiul Otoman. Domnitorul era
vestit prin severitatea, dar și pentru că avea obiceiul să tragă în țeapă pe cei care au
greșit.
Supranumele Dracul ori Dracula vine de la tatăl săuVlad II Dracul, care era
înnobilat în numărul membrilor Ordinului Dragonului de Luxemburg. Acest ordin
e de o valoare incontestabilă și care poate fi comparat cu cel al Cavalerilor de
Malta sau cu cel al Cavalerilor Teutoni. Simbolul Ordinului era un dragon, iar
scopul era apărarea creștinismului împotriva turcilor. Supranumele de Drac îl purta
mai întâi tatăl lui Vlad Țepeș pentru că aparținea Ordinului și pentru că purta în
vestimentație acest simbol. El a fost înnobilat 1431 la Nürnberg în numărul
membrilor Ordinului Dragonului de către Sigismund de Luxemburg. Vlad II, însă,
nu a păstrat aparteneța la acest ordin fiindcă în 1436, contrar statutului Ordinului
care avea ca scop protejarea creștinătății împotriva amenințării otomane, el s-a aliat
turcilor. Vlad i-a condus personal pe turcii la Cetatea Severinului unde au asediat și
incendiat cetatea și au ucis pe toți cavalerii teutoni din cetate.
Supranumele Țepeș vine de la cruzimea și obiceiul de a-I trage în țeapă pe
dușmanii săi. s-a atribuit de pe urma execuțiilor frecvente prin tragere în țeapă pe
care le ordona. Turcii la fel îl numeau Kazıklı Bey, (Prințul Țepeș). Pentru prima
oară numele de Țepeș a fost menționat într-o cronică valahă din 1550 și s-a păstrat
în istoria românilor. Totodată din cauza conflictelor cu negustorii brașoveni, care îi
punea să plătească vămi, iar aceștia s-au răzbunat caracterizându-l ca pe un
domnitor de o cruzime demonică.
Se cunosc până acuma trei cicluri de legende despre Vlad Țepeș: un ciclu de
legende românești culese și repovestite de Petre Ispirescu în secolul al XIX-lea și
tiărite postum, în 1936; un ciclu de legende germane, tipărite începând din 1488 în
mai multe ediții și un ciclu de legende slave, redactate în paleoslava balcanică
medievală de un martor al evenimentelor de după moartea domnitorului (1476) și
transpuse în limba rusă de călugărul Eufrosin în 1490 cu titlui Povestea despre
Draculea Voievod.
Subiectul cărţii este viaţa unui domn român care a avut multe legături cu
Transilvania şi a stat timp îndelungat în Ungaria. Autorul scrie la Buda : „Iar pe al
treilea fiu (al lui Vlad Ţepeş), mai în vârstă, Mihail, l-am văzut tot aici, la Bulda“.
Era ortodox, căci dojeneşte pe Vlad pentru trecerea lui la catolicism, dar nu este
român transilvănean cum au presupus unii cercetători (P.P.Panaitescu, P.Olteanu),
căci spune la început: „A fost în Ţara Muntenească un voievod creştin de credinţă
grecească, anume Dracula pe limba românească (vlaşeskim iaztkom) iar pe a
noastră „diavol“.
 Trăsăturile lingvistice tipic ruseşti, faptul că toate copiile s-au găsit în Rusia
fac mai plauzibilă ipoteza lui A.H.Vostokov și I.Bogdan despre originea rusească a
autorului (poate F. Kuriţîn, sol al Moscovei de la 1482, la curtea lui Matei Convin,
sau cineva din suita lui.
În Transilvania, înainte de redactarea Povestirii slave despre Drăculea, s-a
scris de către saşii de acolo o lucrare asemănătoare ca formă (o adunare de
anecdote, enumerate pe puncte), tot despre Vlad Ţepeş, alcătuită încă în timpul
vieţii domnului muntean (în 1462). Este probabil că autorul Povestirii slave a
folosit pe cea germană: câteva din anecdotele acesteia (9 din totalul de 19 din
Povestirea slavă...), deşi în formă deosebită, se întâlnesc şi în cea gemană. Oricum,
amândouă lucrările au subiect asemănător şi au apărut din acelaşi mediu, apropiat
de Ţara Românească, patria lui Vlad Ţepeş.
Totuşi, există o mare deosebire între cele două povestiri: ele reprezintă
tendinţe opuse. Naraţiunea săsească era menită să arunce oprobiul asupra lud Vlad
Ţepeş, să-l prezinte sub chipul unui demon de o cruzime bestială, fără nimic uman
într-însul. În special, se povestesc cu amănunte cruzimile, prădăciunile îndreptate
împotriva saşilor, care au avut mult de suferit de pe urma lui Ţepeş. Autorul saș nu
spune nimic despre vitejia voievodului în apărarea ţării împotriva păgânilor, despre
răsplata oştenilor viteji. Povestirea slavă prezintă alt chip al domnului muntean şi
este mai aproape de realitatea istorică. De aceea, ultimele lucrări asupra istoriei lui
Vlad Ţepeş o socotesc foarte preţioasă pentru înţelegerea figurii şi politicii reale a
acestui domnitor.
Despre prădarea oraşelor transilvănene, povestirea slavă nu pomeneşte
nimic, ci îl înfăţişează pe Ţepeş în primul rând ca pe un luptător împotriva turcilor,
un adevărat oştean, care răsplăteşte pe cei cu răni pe partea anterioară a corpului,
consacrându-i viteji, şi pedepseşte pe cei cu răni în spate, care „au dat dos“ înaintea
duşmanilor: „Cine se gândeşte la moarte, acela să meargă cu mine”, spunea
domnitorul. Astfel stârnea spaimă dușmanilir, de chiar și însuşi sultanul se temea
de dînsul.
 Domnul muntean împărţea dreptatea „şi aşa de mult ura răul, încât, dacă
„cineva făcea un rău, furt sau tâlhârie sau vreo minciună sau nedreptate, nici unul
dintre aceştia nu rămânea viu”, fie el chiar boier, preot sau călugăr. Domnul
muntean este un om ironic, spiritual; ştie să-şi bată joc de duşmani (sultanului îi
oferă slujba sa, după ce i-a prădat ţara), e deosebit de inteligent, punând întrebări
isteţe străinilor şi lăsându-i în încurcătură. Chipul lui Ţepeş e al unui stăpânitor
mândru şi înţelept, dar foarte crud, care nu poate suferi pe solii neînvăţaţi, ce nu
ştiu să se poarte cu monarhii înţelepţi. Desigur că nu e lipsit de greşeli şi păcate;
s-a lepădat de legea răsăritului şi ucide şoareci şi găini, trăgîndu-le în ţeapă, cînd
nu poate ucide oameni”.
Pe lingă valoarea sa ca scriere istorică, Povestirea despre Drăcula voievod,
cu elementele sale semisavante şi semipopulare, alcătuieşte o producţie de mare
preţ şi pentru cultura noastră veche. De ar fi numai figura lui Vlad Ţepeş, unică în
istoria ţării noastre, şi atâta ar fi de ajuns ca să dea o valoare deosebită scrierii. Pe
deasupra, ceea ce deosebeşte lucrarea este modul de tratare populară a unui subiect,
redactat într-o limbă cu rezonanţe solemne, într-un chip aproape ironic. Scriitorul
foloseşte curent dialogul; peste tot îl întâlnim, în convorbirea domnului cu solii
turci, cu calicii, pe care i-a ars, cu solul regelui Ungariei. Astfel, în descrierea
praznicului calicilor, Vlad Ţepeş vine la masa lor şi le spune: «„Ce mai doriţi ?“ Ei
toţi au răspuns: „Ştie domnul Dumnezeu să dea şi măria ta, după cum te va învăţa
Dumnezeu”. El le-a spus: „Vreţi să vă fac fără griji pe această lume şi să nu fiţi
nimănui povară?”. Aşteptau de la el ceva mare şi toţi au răspuns: „Vrem,
stăpîne”». Nu e vorba deci de anale de curte sau de cancelarie, ci de o povestire
istorică cu izvoare populare.
Povestirea slavă despre Vlad Ţepeş, prin îmbinarea istoriei cu anecdota şi a
grotescului cu tragicul, se înrudeşte cu unele scrieri satirice, caracteristice pentru
evul mediu târziu, fiind întocmai ca figurile de monştri caricaturali de pe
acoperişurile catedralelor gotice, în care predomină spiritul orăşenesc sarcastic,
îmbinat cu cel cavaleresc eroic.
 Cărturarul Ernst Robert Curtius în lucrarea Literatura europeană și Evul
Mediu latin arată că anume cunoașterea figurilor exemplare rămâne în Evul Mediu
un deziderat al literaturii culte. Această pasiune pentru figurile emblematice nu
este unică. Încă în antichitate Cicero, Quintilian și Plutarh descriu figuri
emblematice din mitologie.
Figura viteazului, curajosului și, totodată, neastâmpăratului și strașnicului
Vlad Țepeș din varianta slavă este, de fapt, a unui justițiar, care pune în valoare
faptele morale ale omului. Principala calitate a lui Vlad este spiritul de dreptate.
Astfel se justifică asprimea domnitorului și pedepsele instituite de el prin raportare
la ticăloșia umană care și-a înmulțit numele: necredința, lenea, răutatea, minciuna,
asuprirea, lipsa de respect, hoția, limbuția, ipocrizia, clevetirea ș.a.
Vlad Țepeș este una dintre cele mai controversate figuri ale istorie naționale,
el a întrat în legendă încă în timpul vieții datorită faptelor sale excepționale. A fost
o personalitate paradoxală – domnitor iubitor de patrie și neîmpăcat în război cu
turcii și, în același timp, stăpânitor justițiar de o cruzime fără margini. Memoria lui
a rămas distorsionată în memoria oamenilor, mitul triumfând asupra adevărului.

Literatura
1. Andreescu Ș. Vlad Țepeș (Dracula). Între legendă și adevăr istoric. –
București, 1998.
2. Fînaru S., Morar O. Literatura română de la început. – Suceava: Editura
Universităţii Suceava, 2005.
3. Mareș A. Povestirea despre Dracula-Voievod, creație a literaturii slavo-
române? // LR. – București, 2014. – LXIII, Nr.4, p.521-546.
4. Mazilu D. Recitind literatura română veche. – Bucureşti: Editura
Universităţii, 1998.
5. Panaitescu P.P. Cronicile slavo-române din sec.XV-XVI.– Bucureşti: Editura
Academiei, 1999.
6. Pecican O. Realităţi imaginate şi ficţiuni adevărate în evul mediu românesc. –
Cluj-Napoca: Dacia, 2002.
7. Sorohan E. Povestiri româneşti despre Vlad Ţepeş. Iaşi: Junimea, 1986.
8. http://bjmures.ro/bdPublicatii/CarteStudenti/A/StefanAndreescu-
Vlad_Tepes.pdf