Universitatea “Valahia” Târgovişte

Facultatea de Ştiinţe Politice, Litere şi Comunicare

Specializarea: Română - Engleză
An universitar: 2016-2017

Lucrare de seminar la Literatura Română – Epoca Veche şi Premodernă

Povestirile despre Vlad Ţepeş

Coordonator: Student:
Lector univ.dr. Ancuţa Negrea ..........................
Anul I, Grupa

1
PLANUL LUCRĂRII

Introducere
1. Povestiri slavone despre Vlad Ţepeş..........................4
2. Povestiri germane despre Vlad Ţepeş........................7
3. Legenda cetăţii Poenari...............................................9
4. Mitul lui Dracula..........................................................12
Concluzii

2
 Introducere

Vlad este unul dintre puţinii domni români a căror biografie nu se poate
reconstitui în afară de legendă. Aceasta, pe de o parte, fiindcă documente de la el sau
despre el s-au păstrat în număr redus, iar pe de alta, deoarece legenda i-a fost consemnată
încă din timpul vieţii si îndată după moarte, în două texte separate, reprezentând tot atâtea
versiuni asupra faptelor şi personalitaţii lui. Aşa se face că povestirile care au circulat în
secolul XV pe seama lui şi care, luate la un loc, alcătuiesc nucleul legendei, sunt un izvor
nepreţuit pentru orice încercare de monografie menită să-i desluşească adevăratul chip.
Textele de tot felul din secolul XV despre Vlad Ţepeş – nu numai cele care i-au
consemnat strict legenda – au comunicat două imagini diferite ale voievodului, una care-l
înfăţişează ca pe un tiran sângeros, cealaltă ca pe un conducător aspru, necruţător, dar
iubitor de ţară şi viteaz, luptător înverşunat contra turcilor.1 A. D. Xenopol, în anul 1889,
a sintetizat astfel viziunea istoriografiei din secolul XIX, care a căutat să „împace” în
favoarea domnului cele două imagini: „În orice caz figura lui Vlad Ţepeş este, cu toată
aureola de sânge ce o înconjoară , una din cele mai interesante ale întregii noastre istorii.
Crud până în maruntaie, străin de milă şi de îndurare, el puse cumplita lui fire în slujba
ţării sale, şi după ce o curăţi de relele lăuntrice, tăind şi acolo unde ar fi putut lecui, el
puse piept contra înjosirii în care căzuse. Aici se arătă celelalte însuşiri ale sale, curajul
temerar şi dispreţul morţii care-l puseră în stare să înfrângă pe unul din cei mai mari
cuceritori ai lumii.”2
El a fost un mare conducător, un neobosit luptător pentru libertate şi dreptate, atât
pentru ţara şi neamul său, cât şi pentru toate popoarele din sud-estul Europei, care au
aşteptat de la el izbăvirea de robie străină. Pentru toate aceste popoare numele său a
devenit repede şi a rămas un simbol, dar nu al răului, ci al speranţei curate, aşa cum s-a
întâmplat mai târziu şi cu cel al lui Mihai Viteazul.

1
Ştefan Andreescu, 1998, Vlad Ţepeş(Dracula), Bucureşti: Editura Enciclopedică, p. 5.
2
A. D. Xenopol, 1889, Istoria românilor din Dacia troiană, vol. II, Iaşi, p. 293 apud Ştefan Andreescu,
1998, Vlad Ţepeş(Dracula), p. 6.

3
 Povestiri slavone despre Vlad Ţepeş

Ion Stăvăruş, în lucrarea Povestiri medievale despre Vlad Ţepeş Draculea, a adus,
ca relativă noutate, reuniunea într-un singur volum a povestirilor medievale româneşti,
slavone şi germane, punându-le, astfel, la dispoziţia publicului. Citind cartea, se ramarcă
buna traducere a textelor care circulau în versiuni străine şi reluarea existenţei unui
nucleu arhetipal românesc, care constituie miezul studiului introductiv.
Din grupul povestirilor favorabile lui Ţepeş fac parte şi Povestirile slavone. Ele
conţin, de fapt, 18 istorioare, fără legătură între ele.3 Trăsătura lor de unire este dată de
tematică şi de interpretarea ei; domnul este prezentat ca un conducător care a recurs
deliberat, cu succes, la pedepsele aspre pentru a instaura în ţară cinstea, dreptatea şi
prosperitatea.
Paternitatea Povestirilor slavone, apărute în prima lor variantă în 1486, rescrise în
1490 de cuviosul Eufrosin, a fost discutată cu destulă patimă. Unii au propus atractiva
ipoteză că autorul lor ar fi un român, care le-ar fi scris în vremea domniei lui Vlad
Călugărul.4 Din Ţara Românească ele ar fi ajuns mai întâi în Moldova, iar de acolo în
Rusia, la curtea lui Ivan al III-lea, ca dar de nuntă al Elenii, fiica lui Ştefan cel Mare,
măritată cu ţareviciul Ivan. Întrucât Elena era una dintre sprijinitoarele monarhiei
autoritare, iar povestirile în slavonă au apărut în perioada întăririi autorităţii centrale şi a
transformării boierilor din vasali în supuşi, s-a susţinut că ea însăşi le-ar fi inspirat şi
răspândit. Ipoteza aceasta a căpătat un suport mai solid în momentul când s-a constatat că
povestirile au servit ca lectură-model marelui cneaz al Moscovei, Ivan al III-lea; el
trebuia să cunoască procedeele şi metodele unui domn autoritar. Cazul nu a fost singular;
în vremea lui Ivan al IV-lea, supranumit „cel Groaznic”, Ivan Perezvetov, un conaţional
de-al său, i-a oferit acestuia, ca exemplu de urmat, pe un alt domn român: Petru Rareş.
Alt grup de învăţaţi a susţinut că autorul Povestirilor slavone ar fi un diac, Fedor
Kuriţîn, fost sol la Budapesta între 1481 si 1484, sau un român – Martin, Martînco – aflat
în suita acestuia. Presupunerea nu poate fi susţinută, deoarece, la întoarcerea în Rusia,
Kuriţîn a fost reţinut de turci la Cetatea albă, ajungând la Moscova după 1486, anul
alcătuirii primei variante slavone.
3
Radu Ştefan Ciobanu, 1979, Pe urmele lui Vlad Ţepeş, Bucureşti: editura Sport-Turism, p. 266.
4
Ibidem, p. 267.

4
 Indiferent de inspiratorul sau autorul lor, îmbucurător este faptul că Povestirile
slavone izvorăsc din arhetipul românesc; ele îl prezintă pe Vlad Ţepeş într-o lumină
favorabilă.
Operele cronicarilor bizantini, Mihai Dukas, Laonic Chalcocondil şi Chritobul din
Imbros, conţin numeroase informaţii despre Vlad vodă. Autori lor s-au inspirat din cele
auzite de la otomani, de la popoarele balcanice sau de la români. O lectură atentă a
cronicilor bizantinilor scoate în evidenţă similitudinea izbitoare dintre povestirea
populară românească despre soldatul credincios lui Ţepeş şi relatarea din Expunerile
istorice ale lui Laonic Chalcocondil. Se constată, de asemenea, că bizantinii, aflaţi printre
ultimii reprezentanţi ai unei apuse civilizaţii milenare, nu au îmbrăţişat tezele
propagandei maghiare şi săseşti; ele nu i-au convins, fiindcă ştiau despre Ţepeş că era un
erou al luptei antiotomane, ale cărui victorii i-au bucurat in mod deosebit.5
În cea mai mare parte , versiunea slavă a Povestirii despre Dracula voievod
este o colecţie de anecdote, cu caracter literar şi istoric, asupra lui Vlad Ţepeş.6
La începutul textului versiunii slave a Povestirii despre Dracula voievod se
află o scurtă introducere în care se echivalează numele “Dracula” cu “diavol”. Iar în
încheiere se află însemnarea , reprodusă şi ea mai sus, cu privire la data probabilă a
redactării şi cea a copierii manuscrisului (1468 şi 1490).7
Din capul locului, la o lectură cât de cât atentă a textului, se pot determina în
interiorul lui două secţiuni. Prima cuprinde anecdotele I – XIII, iar cealaltă se întinde de
la episodul XIV până la sfârşit. Tot celei de-a doua secţiuni îi poate fi anexată şi
introducerea textului. După părerea noastră, anecdotele I - XIII reprezintă nucleul
originar al tradiţiilor populare despre Vlad Ţepeş, conturat aşa îndată după 1462, odată cu
isprăvirea luptelor din Ţara Românească. Restul este opera celui ce a avut ideea de a
culege anecdotele şi a purces la consemnarea lor pe file de manuscris. Acest autor
anonim s-a informat asupra împrejurărilor în care a fost luat prizonier Vlad Ţepeş, asupra
eliberării lui, a familiei, a ultimei domnii şi a morţii lui. Cu toate aceste date, el a
completat legendele care circulau oral despre domnul Tării Româneşti, alcătuind în final
o operă literară şi istorică în întregime originală.

5
Ibidem, p. 268.
6
Ştefan Andreescu, op. cit., p. 208.
7
Ibidem, p. 213.

5
 În sprijinul ipotezei de mai sus cu privire la procesul de elaborare a versiunii
slave a Povestirii ..., menţionăm următoarele:
1. În partea întâi – aşa cum am delimitat-o noi – Vlad Ţepeş apare mereu tratând
solii suveranilor Imperiului otoman şi regatului Ungariei de pe poziţia unui ‘mare
stăpânitor” sau, altfel spus, de la egal la egal. Deodată, în secţiunea a doua
“craiul” Matiaş răsare în faţa ochilor noştri în postură de autoritate supremă, el
făcând şi desfăcând totul în privinţa politicii Ţării Româneşti şi a situaţiei
personale a lui Vlad Ţepeş. De pildă, Dracula “a fost adus … la crai”, care “a
poruncit” să fie aruncat în temniţă; tot Matiaş Corvin “a pus” un alt voievod în
Ţara Românească; Ştefan cel Mare “din voia regelui” l-a aşezat în domnie pe
Vlad Călugărul etc. Este, totodată un prim reper în privinţa originii autorului
anonim al versiunii slave a Povestirii ... În mod evident el era un supus al regelui
Ungariei.
2. Episodul XV, în care se vorbeşte de trecerea la catolicism a lui Vlad Ţepeş, se
încheie cu cuvintele: “… şi astfel s-a sfîrşit în eresul acesta”. Dar ne aflăm încă
destul de departe de istorisirea propriu-zisă a condiţiilor în care a murit Vlad
Ţepeş. Aceasta se va face abia in episodul XVIII. Precizarea din episodul XV ne
arată de fapt că întreg grupul de anecdote din această zonă a fost redactat
concomitent, altminteri nefiind cu putinţă să explicăm anticiparea semnalată.
3. De fapt, pentru această a doua secţiune, termenul “anecdotă” uneori nici nu este
potrivit. De cele mai multe ori avem de-a face cu o înşiruire de fapte precise,
ordonate cronologic. Tocmai organizarea cronologică a materialului , precum şi
caracterul lui concret , verificabil, ne arată că ne găsim în faţa efortului de
documentare a unui singur om, al autorului anonim al scrierii, şi nicidecum doar
cu legende culese şi aşezate la întâmplare.8

Povestiri germane despre Vlad Ţepeş

8
Ştefan Andreescu, op. cit., p.p. 214-215.

6
 Aşa cum înspre răsărit, până departe în Rusia, faima lui Vlad Ţepeş a fost
răspândită cu ajutorul versiunii slave a povestirii despre isprăvile lui, în direcţia opusă,
adică spre centrul şi apusul Europei, renumele i-a fost propagat printr-o serie oarecum
similară, dar de astă dată în limba germană.9
Povestirile germane, apărute probabil într-o formă orală, în jurul anilor 1459-1460, ca
urmare a eforturilor unui autor sas nenominalizat din Ţara Bîrsei, după ce au fost preluate
de Budapesta şi au străbătut ţinuturile locuite de saşi, au fost tipărite în anul 1488, în oraş
Nurnberg de Marcus Ayrer. De la această dată, până către 1530, au apărut în circa 14
ediţii în oraşele Bamberg, Augsburg, Leipzig, Hamburg, Lubeck, Strassbourg.
Broşurile, tipărite pe cheltuiala patriciatului săsesc, când tiparul abia ieşise din faşă, au
avut titluri variate, ca Despre tiranul cel rau Dracula vodă, O istorie minunată şi grozavă
despre un mare tiran numit Dracula voda.Ele erau ilustrate, de fiecare dată, cu portretul
lui Vlad Ţepeş şi cu alte imagini înfătişând scene de cruzime. Povestirile germane conţin
unele ştiri originale ce permit mai buna urmărire a vieţii şi faptelor domnului român cum
ar fi relaţiile cu Iancu de Hunedoara cu familia acestuia şi cu el însuşi, întâmplările
negustorilor şi tinerilor saşi în Ţara Românească, represaliile lui dracula în nordul
Munţilor Carpaţi, uciderea lui Dan pretendentul etc. Este izbitoare presărarea întregului
text cu acte de cruzime exagerată, lectorul rămânând în final cu imaginea unui tiran sadic.
Surprinzător este faptul că niciodată nu se arată motivele care l-au determinat pe marele
voievod să acţioneze într-un sens sau în altul. Putem conchide că autorii saşi au fost
interesaţi să ascundă complexul cauzal, aruncând întreaga răspundere pentru pedepsele
suferite de ei pe firea domnului.
Adevărul este că Vlad Ţepeş a fost înjosit şi insultat de oameni care au urmărit să se
răzbune pângărindu-i personalitatea şi memoria.
Scopul denigrării reiese şi din descrierea, parţială şi denaturată, în Povestirile
germane, a atâtor episoade însemnate din viaţa marelui voievod român. Astfel, s-a arătat
ce s-a petrecut cu Dracula dupa 1461, arestarea lui, cum a trăit la Budapesta şi la
Vişegrad, cum a fost eliberat şi ajutat să preia tronul Ţării Româneşti etc. Dacă toate
acestea ar fi fost istorisite în mod corect, atunci Ţepeş ar fi trebuit să apară ca un viteaz

9
Ibidem, p. 234

7
luptător împotriva turcilor, care nu putea fi acuzat de trădare, a cărui arestare, detronare şi
întemniţare au fost suferinţe provocate în chip nedrept şi nemeritat.
Fiind scrise într-o limbă de largă circulaţie ca un basm senzaţional, şi având ,
datorită tiparului, un preţ mult mai mic decât al manuscrisului, au circulat larg pe
continentul european.10

Legenda cetăţii Poenari

10
Radu Ştefan Ciobanu, p.p. 269-271

8
 Odată boierii cei mari din Târgovişte, speriaţi de aprimea domnului, s-au adunat în
taină şi au pus la cale pierea lui, uneltind sa-l prindă viu in cursă şi să-l ducă peşcheş
sultanului.
Ţepeş însă nu era omul care să cadă aşa de lesne în ghearele trădătorilor şi,
aflându-le la timp vicleşugul şi uneltirea, întoarce cursa pregătită lui împotriva lor.
În ziua de paşti se pomenesc oamenii lui Vodă că umplu biserica şi ridică, nitam-
nisam, pe toţi mic şi mare, tânăr şi bătrân, bărbaţi ori femei şi-i aduce pe jos până la
Curtea de Argeş şi de aici până mai sus, unde se bat munţii în capete, la o strâmtoare
îngustă, numită de popor Cheile Argeşului, şi aici poposiră. După ce răsuflară oleacă şi-
si desfătară ochii pe priveliştile măreţe ale munţilor, Vodă, călare pe un roib aprins ca
para focului, ridică buzduganul în sus, spre înălţimile ameţitoare ale Cheilor, către cel
mai înalt colţ de stâncă, pe care se mai putea zări încă nişte ziduri ruinate, şi, încruntând
sprânceana, cu glas de tunet porunci:
- Boieri şi coconi, jupânese şi jupâniţe, voi care mi-aţi urzit moartea în iatacurile
voastre priviţi cuibul acela de vulturi, colo, sus, să răsaie, până-n dumineca Tomii
cel necredincios, o cetate de zid, să stea soarele pe fruntea ei. Auzitu-m-aţi?
Şi răsucind armăsarul pieri ca o nălucă. Şi s-au aşternut boierii pe lucru,
fără preget, zi şi noapte, care scobind cu târnăcopul, care cărând cu spinarea
materiale de jos până sus, căţărându-se pe repeşuguri drepte ca peretele, numai să
dea gata la zi cetatea poruncită, că ştiau ei că Vodă nu glumeşte şi decât în vârful
unei ţepe, tot mai bune viu.
Mulţi au alunecat pe povârnişuri şi s-au scufundat în adâncuri pe prăpăstii
fără fund, pradă vulturilor şi fiarelor.
Dar cu chiu cu vai, cetatea cea nouă apăru în dimineaţa zilei sorocite, mândră
şi strălucitoare, ca o minune din poveşti, sub sclipirile de aur ale soarelui. Aşa ştia
Ţepes Vlad să pedepsească necredinţa şi viclenia trădătorilor.
Pe cei rămaşi i-a iertat, socotind că s-au pocăit de rele şi s-au cuminţit.11

11
Ion Stăvăruş, 1978, Povestiri medievale despre Vlad Ţepes-Draculea, Bucureşti: editura Univers, p. 165-
166

9
 Legenda, care transmite un episod real, a avut mare circulaţie în evul mediu
şi a putut fi culeasă în anul 1747 de mitropolitul Neofit al Ungrovlahiei, într-o
călătorie efectuată în ţară. Atunci, el a putut sa observe mai mult mai bine roadele
muncii târgoviştenilor care l-au apărat pe Ţepeş de furia tătarilor şi a turcilor: „Şi în
zilele acestui domn Vlad vodă au fost venit tătarii şi turcii şi au bătut cetatea cu
tunuri dintr-alt munte dinspre răsărit, unde păzesc plăiaşii, ce se cheamă posadă. Şi
după ce au bătut cetatea, pe nimeni n-au găsit într-însa că domnul şi-au fost potcovit
caii îndărăt şi-au fugit pe alt plai in Ţara Ungurească”.
Târgoviştenii au mărit cetatea, de la turnul patrulater din secolul al XIII- lea
despre care se spune că ar fi fost construit de teutoni – la o incintă de forma unui
triunghi neregulat ce înconjura tot platoul muntelui.
Vechiul turn a fost transformat în donjon, pe sub care era poarta de intrare. La
capătul fiecărei laturi a curtinelor cetaţii se află câte un turn de formă rotundă,
construit din piatră spartă mare. În fortareaţă accesul era posibil numai după urcarea
unei cărări abrupte ce şerpuia în al XV- lea veac, ca şi astăzi, printre arborii stufoşi,
oprindu-se în faţa unui pod mobil ce se lăsa numai pentru prieteni.
Povestirile româneşti precizează că toată contrucţia a fost terminată într-un
timp foarte scurt. Durata ei s-a situat între paşti şi duminica Tomii, adică s-a cifrat la
şapte zile. Terminarea cetăţii în numai o săptamână, dacă datele sunt reale, contituie
o performanţă notabilă pentru veacul al XV- lea. În acest adevărat „cuib de vulturi”
puteau să stea acum circa 50-60 de oşteni. Numai vederea puternicei cetăţi, aşezată
acolo unde-şi apropie munţii frunţile, putea înspăimânta pe duşmanii domnului fie că
veneau dinauntru, fie că năvăleau de aiurea. Ei îşi dădeau seama imediat de puterea
celui ce a reuşit să facă asemenea cheltuieli şi efort uman în numai câteva zile.
Ridicarea cetăţii a mai dovedit că, din prima clipă a domniei, Dracula s-a pregătit
pentru marea confruntare cu otomanii. El nu a ţinut seama de stipulaţiile tratatului de
pace din anul 1451 dintre regatul Ungariei şi Sublima Poartă, prin care s-a impus
Ţării Româneşti să nu ridice cetăţi. A înfuntat mânia sultanului şi a construit această
puternică cetate cu o poziţie strategică remarcabilă: de pe un vârf de munte străjuia şi
observa de la mare distanţă însemnatul drum ce unea Curtea de Argeş şi Câmpulung
şi, prin ele, Peninsula Balcanică cu Transilvania.

10
 Ştiind că în ziua de sâmbătă 16 aprilie 1457 domnul se afla la Târgovişte,
de unde emitea privilegii mănăstirii Govora, evenimentul evocat s-a petrecut în
duminica paştelui, 17 aprilie 1457. Domnul, care era un om drept, a hotărât să-i
pedepsească, în funcţie de vină, pe târgoviştenii şi boierii din facţiunea
Dăneştilor,care îi uciseră fratele, se ridicaseră împotriva tatălui său, iar acum, se pare,
complotau din nou împotriva tronului. Participanţii direcţi la complot au fost traşi în
ţeapă şi plimbaţi astfel prin oraş, pentru a fi un exemplu în faţa celorlalti. Cei care
erau simpli componenţi ai familiilor vinovaţilor, căci nu putem măcar bănui că a fost
distrusă toată populaţia târgului, au fost puşi să repare şi să mărească ruinata cetate
Poenari.12

12
Radu Ştefan Ciobanu, op. cit., p.p. 111-112.

11
 Mitul lui Dracula

Fantezia unui popor nu este stârnită de fapte banale, anodine, ci de cele care îl
emoţionează, poate chiar îl înspăimântă. Ori aceste fapte sunt chiar acţiunile voievodului.
Dar noi ştim că atunci când e vorba de oameni care într-o împrejurare sau alta, au ajuns
vestiţi, poporul închipuie despre ei poveşti potrivite celor ce el ar fi vrut să se întâmple.
Poveştile sunt prin urmare adevăruri ideale care corespund meritelor acelor personaje în
jurul cărora poporul le-a creat; şi ele sunt uneori false în sensul că acestor personaje li s-a
atribuit capacitatea de a săvârşi ceea ce în fapt ele nu sunt capabile să săvârşească.13
Psihologia a demonstrat că în timpul conservării materialului engramat acesta
suferă transformări. Printre altele are loc şi procesul de reducere a nefamiliarului la
familiar. Acesta se caracterizează prin faptul că un material întipărit, însa insuficient
consolidat este treptat modificat, prin mecanisme inconstiente de uitare şi adăugire, si
facut sa semene cu un alt material binecunoscut, evident pe baza unor elemente de
contiguitate.
Dacă conştiinţa individuală se confruntă cu o astfel de problemă, într-o perioadă
net inferioară dacă nu chiar incomparabilă cu existenţa socială, nu trebuie să ne mire
faptul că memoria colectivă suferă şi ea un astfel de proces.
Are loc aşadar în cazul personalităţilor istorice metamorfozarea acestora în eroi
mitici, în sensul că aceştia sunt “făcuţi să semene” cu eroii vechilor mituri. Evenimentul
istoric în sine, nu este reţinut de memoria populară şi amintirea lui nu inflăcărează
imaginaţia poetică decât în măsura în care acesta se apropie de un model mitic.
Amintirea unui eveniment istoric sau a unui personaj autentic nu rezistă mai mult
de două, trei secole în memoria populară. Şi acesta pentru că, aşa cum am demonstrat,
memoria colectivă reţine cu greutate evenimentele individuale, figurile autentice. Ea
funcţionează prin intermediul unor structuri diferite: categorii în loc de evenimente,
arhetipuri în loc de personaje istorice. Personajul istoric este asimilat modelului mitic în
timp ce evenimentul este integrat în categoria acţiunilor mitice.
Dar sa vedem care sunt faptele şi personalitatea voievodului care au întărâtat in
aşa masură fiinţa totală a oamenilor, aşa cum se degaja ea din scrierile secolului al XV-
lea.
13
Victor Kernbach, 1995, Dictionar de mitologie universala, Bucuresti, p.367

12
 În orice caz, figura lui Vlad Ţepeş este cu toată aureola de sânge ce o înconjura,
una din cele mai interesante ale întregii noastre istorii. Crud până la măruntaie, străin de
milă şi de îndurare, el a pus cumplita lui fire în slujba ţării sale şi după ce a curaţit-o de
relele lăuntrice, tăind şi acolo unde ar fi putut lecui, el puse piept înjosirii în care căzuse.
Acum se arată şi celelalte însuşiri ale sale: curajul temerar şi dispreţul morţii, care-l
făcuse în stare să înfrângă pe cel mai mare cuceritor al lumii.14
Calităţile dominante care se evidenţiază în personalitatea lui Ţepeş sunt, în primul
rând, orgoliul său de “mare stăpânitor”, urmat îndeaproape de inteligenţa şi simţul crud al
dreptăţii. Acestora li se adaugă trăsăturile de caracter cum ar fi : vitejia , dovedită de
atâtea ori, curajul de a înfrunta un inamic abil, cu prestigiu de invidiat.
Privindu-l pe Dracula în ipostaza de mare stăpânitor putem a-l apropia cu uşurinţă
de arhetipul mesianic. El este întruchiparea “unsului lui Dumnezeu”, ale cărui acte nu pot
fi judecate de oameni. Din acţiunile lui putem trage fără dubii concluzia că Ţepeş credea
cu încăpăţânare că a fost pus de Dumnezeu ca stăpân pentru a pedepsi pe cei care fac rău
şi a milostivi pe cei care fac bine, aşa cum i-a confirmat călugărul înţelept care a şi scăpat
cu viaţă.
Tot prin intermediul acestei credinţe a sa, putem explica atitudinea tiranică faţă de
boieri în general. Teama sa, întemeiată, de altfel, de o nouă conspiraţie a fost mobilul
acţiunilor de purificare a conştiinţei acestora de orice gând de trădare. În cazul în care
considera că nu putea realiza soteriologia sufletelor acestora, întoarcerea pe calea cea
strâmtă şi dreaptă, îi făcea “ fără griji pe lumea aceasta”.
Şi episodul petrecut în casa din Buda reflectă această concepţie. Ţepeş a ucis un
slujitor al regelui Matei Corvin care îi călcase casa, chiar dacă se afla în treburi oficiale,
căutarea unui proscris ascuns în rezidenţa sa.
Înţelepciunea sa se evidenţiază din episoadele în care Vlad Ţepeş se confrunta cu
diferiţi soli. El acuza pe stăpânitorii acestora că i-au trimis oameni nepricepuţi şi îi trage
în ţeapă pe soli, sau îi acuza chiar pe soli ucigându-i de asemenea, ca neînţelepţi fiindcă
au acceptat să i se înfăţişeze. O altă întâmplare care l-a făcut celebru ca “ mare
conducător de oşti”, şi “priceput atât cât se poate în treburi ostăşeşti”, încă în timpul vieţii
a fost binecunoscutul atac nocturn asupra taberei turcilor.

14
A.D. Xenopol apud Stefan Andreescu, p. 9.

13
 Ceea ce a rămas încă şi în contemporaneitate, viu în conştiinţa colectivă a
poporului român rămâne modul în care vedea Ţepeş dreptatea: “…şi aşa de rău ura răul
în ţara sa, că dacă săvârşea careva vreun rău, fie hoţie sau tâlhărie sau vreo minciuna sau
nedreptate, acela nu era chip să rămână viu. Fie că era boier mare, sau preot ori călugar,
sau om de rand, ba chiar dacă ar fi avut mare bogaţie, nu putea să se răscumpere de la
moarte”. Tot atat de aspru pedepsea el lenea şi moravurile uşoare, oriunde le întâlnea.
Evident, anecdota cupei de aur rămâne realitate mitică, însă impactul pe care îl are
asupra conştiinţei este aparte, tocmai pentru că moartea domnitorului este urmată de
furtul cupei, o simbolizare posibilă a izgonirii din paradis, privită ca neantizare a unei
realităţi dorite.
Observăm aşadar, că în timpul domniei, Dracula a implementat o serie de reguli
privitoare la modul în care viaţa trebuie trăită, ori acestă caracteristică este specifică
eroului civilizator. În cazul în care ipoteza noastră este validă trebuie ca în conştiinţa
colectivă să se perpetueze, să se conserve imaginea lui Tepes.
Şi iată că după mai bine de 400 de ani, cine altul dacă nu poetul nepereche, cu
multa dibacie, pentru a augumenta o idee face apel la o reprezentare care să reitegreze o
realitate dorită, dar apusă, menită a înflăcăra fiinţa totală a cititorului:
“ Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, că punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!”15
În cele prezentate până acum am încercat să decalăm ceea ce este realitate, fie ea
mitică, fie istorică în mitul Dracula al secolului al XV-lea. Fantezia în acest mit se
intercalează subtil în realitate.
Începând cu secolul al XX-lea din Anglia până în Germania şi Italia, din SUA
până în Japonia, omul de pe stradă, omul cu pregătire intelectulă medie, recunoaşte în
mitul dracula personajul reprezentativ al întregii mitologii europene şi nord-americane
referitoare la vampirism.
Dar în mintea unei persoane care recunoaşte sub numele de Dracula ipostaza
legendară a lui Vlad Ţepeş, se nasc indubitabil câteva întrebări: Cine este nebulosul

15
Mihai Eminescu, 1982, Poezii, Bucuresti, p. 39.

14
personaj Dracula ivit în 1897? Cine este cel care l-a născocit? Cum de a devenit atât de
cunoscut?
După cum ne spune chiar autorul său, Bram Stocker, embrionul vampirului
Dracula s-a născut în jurul anului 1871, când a aflat de la un prieten de-al sau, Arminius
Vambery, profesor la Universitatea din Budapesta, despre existenţa unui voievod în
secolul al XV-lea, cu numele Dracula destul de renumit, în special datorită luptelor sale
cu turcii dar şi din pricina cruzimii, a inteligenţei, abilităţii şi vitejiei sale.
Noi trebuie să recunoaştem că singurele lucruri pe care cele două personaje le au
în comun sunt numele şi locul în care işi duc veacul: Dracula respectiv Transilvania.
Analizând destinul spectaculos al mitului Dracula constatăm că acesta s-a produs
ca urmare a unor revigorări.Iniţial, mitul dracula desemna personajul istoric Vlad Ţepeş
contopit în arhetipul eroului civilizator. Prima revigorare, realizată de textele germane şi
slave, a pervertit esenţa mitului adăugându-i o doză de ficţiune. Meritul, dacă poate fi
numit astfel, este conservarea, totuşi în mod falsificat, a imaginii voievodului până la a
doua revigorare realizată sub pana lui Bram Stocker. Mitul Dracula devine acum simbol
al dorinţei necugetate la nemurire.

Concluzii

Povestirile slavone izvorăsc din arhetipul românesc; ele îl prezintă pe Vlad Ţepeş
într-o lumină favorabilă.

15
Domnul este prezentat ca un conducător care a recurs deliberat, cu succes, la pedepse
aspre pentru a instaura în ţară cinstea, dreptatea şi prosperitatea.
Povestirile germane conţin unele ştiri originale ce permit mai buna urmărire a vieţii
şi faptelor domnului român cum ar fi relaţiile cu Iancu de Hunedoara cu familia acestuia
şi cu el însuşi, întâmplările negustorilor şi tinerilor saşi în Ţara Românească, represaliile
lui Dracula în nordul Munţilor Carpaţii, uciderea lui Dan pretendentul şi altele.
Textul conţine acte de cruzime exagerată, prezintă imaginea unui tiran sadic.
Legenda cetaţii Poenari transmite un episod real. A avut mare circulaţie în evul
mediu şi a putut fi culeasă în anul 1747 de mitropolitul Neofit.
Domnul, care era un om drept, a hotărât să-i pedepsească, în funcţie de vină, pe
târgoviştenii şi boierii din facţiunea Dăneştilor,care îi uciseră fratele, se ridicaseră
înpotriva tatălui său, iar acum, se pare, complotau din nou împotriva tronului.
Participanţii direcţi la complot au fost traşi în ţeapă şi plimbaţi astfel prin oraş, pentru a fi
un exemplu în faţa celorlalti. Cei care erau simpli componenţi ai familiilor vinovaţilor,
căci nu putem măcar bănui că a fost distrusă toată populaţia târgului, au fost puşi să
repare şi să mărească ruinata cetate Poenari.
Cele două lucruri pe care le au în comun domnitorul Vlad Ţepeş şi personajul
descris de Bram Stocker sunt numele şi locul în care îşi duc veacul: Dracula respectiv
Transilvania.

Bibliografie

1. Andreescu Ştefan, 1998, Vlad Ţepeş(Dracula), Bucureşti: Editura Enciclopedică.

2. Ciobanu Radu Ştefan, 1979, Pe urmele lui Vlad Ţepeş, Bucureşti: Editura Sport-
Turism.

16
3. Eminescu Mihai, 1982, Poezii, Bucuresti.
4. Kernbach Victor, 1995, Dictionar de mitologie universala, Bucuresti.
5. Stoian Emil, 1989, Vlad Ţepes: Mit si realitate istorica, Bucureşti: Editura Albatros.
6. Stăvăruş Ion, 1978, Povestiri medievale despre Vlad Ţepes-Draculea, Bucureşti:
editura Univers.

17