R

RA
LIB
LIMBA LITE BAU A

ITY
DESPRE ADAPTAREA NEOLOGISMELOR
ÎN LIMBA ROMÂNĂ LITERARĂ

RS
(UNELE CONSIDERAȚII GENERALE)
DE

LUIZA și MIRGEA SECHE

VE
I
NI
FORMĂ ȘI PROVENIENȚĂ
LU

în ultimele decenii ale secolului al XVIU-lea și în aproape întreg

secolul următor limba română străbate una dintre cele mai importante
etape din istoria ei. în această perioadă a avut loc „trecerea de la sta­
RA

diul vechi la stadiul modern al limbii române literare”1. Astăzi sînt bine
cunoscute împrejurările economice, politice și culturale care au determinat
— îndeosebi în prima jumătate a veacului al XlX-lea — îmbogățirea
excepțională a lexicului limbii române. Circa jumătate din cuvintele care
NT

alcătuiesc vocabularul limbii române literare contemporane au pătruns în

aceasta abia în cursul secolului trecut 2, adică sînt neologisme3. La această
constatare mai trebuie adăugată și aceea, strîns legată de tema noastră,
că între anii 1780 și 1860, într-o perioadă de opt decenii, avem a face cu
CE

surse de împrumut, succesive ori concomitente, de o diversitate fără

precedent. Către sfîrșitul veacului al XVIII-lea și în primele decenii ale
veacului următor continuă să intre în limba română din Muntenia și Mol­
dova numeroase cuvinte neogrecești, la care se adaugă termeni de origine
rusii; în aceeași perioadă, limba română din Transilvania face masive
I/

1 N. A. Ursu, Formarea terminologiei științifice românești, București, 1962, p. 7.

S

2 V. datele statistice pe care le oferă D. Macrea, Probleme de lingvistică română,

București, 1961, p. 32. . .
IA

3 în tot cursul articolului de față dăm neologismului accepțiunea de „cuvint cult

recent împrumuta t”. V. în același sens și Gh. Adamescu, Adaptarea la mediu a neo­
logismelor, București, 1938, p. 1.
U
 R
678 LUIZA și MIRCEA SECHE 2

RA
împrumuturi culte din limbile latină, geimană și italiană. De pe la 1830
înainte limba franceză devine, în toate provinciile românești, izvorul
principal de împrumut al limbii noastre literare, dar influența latină 4,
italiană, germană, mai puțin rusă și neogreacă, continuă să se exercite,

LIB
într-o parte sau alta a teritoriului de limbă românească 5.
Una dintre consecințele cele mai importante la care a dus această
multitudine de influențe o constituie diversitatea formală ieșită din comun
pe care o prezintă, în secolul al XlX-lea, unul și același neologism. Etimo­

TY
logia multiplă, departe de a explica singură această diversitate formală,
este totuși una dintre cauzele ei principale 6. Mecanismul care determină
existența (sincronică sau diacronică) a mai multor variante lexicale ale
unui neologism este, în cazul de față, ușor de explicat. Se știe că termenii

SI
străini nu-și păstrează decît rareori în mod integral forma din limba de ori­
gine, atunci cînd sînt împrumutai 7; se petrece, așadar, ceea ce Gh. Ada-
mescu numea „adaptarea la mediu a neologismelor” 8. Cuvintele străine

ER
sînt asimilate la sistemul fonologie și morfologic al limbii care face împru­
mutul, dar în acest proces de asimilare forma prototipurilor joacă un rol
hotărâtor în stabilirea formei cuvintelor împrumutate. De aceea, pătrun­
IV
derea într-o limbă a unuia și aceluiași termen prin filiere deosebite (și,
prin urmare, de obicei, prin forme deosebite) duce adesea la existența,
pe terenul limbii împrumutătoare, a mai multor variante lexicale neologis­
UN

tice. Neologismul gelos a pătruns în limba română din italiană (geloso),

dar cuvîntul circula în limba română din secolul al XIX-lea și sub forma
jaluz, împrumutată din franceză (jaloux, cf. și da) : prototipurile se
identifică în mod clar în cele două variante ale neologismului.
Din păcate, limitele etimologice nu sînt întotdeauna atît de tranșante
AL

ca în exemplul dat ; adesea fiecare dintre formele sub care circulă un neolo­
gism reflectă două sau mai multe filiere, încrucișarea sau combinarea mai
multor etimoane, diverse analogii etc. Așa se și explică, cel puțin în parte,
TR

de ce multe variante lexicale neologistice din limba română, deși relativ

recente, nu au o origine fermă, indiscutabilă.
O altă c-auză importantă care determină existența variantelor lexi­
cale neologistice stă în „noutatea” pe care o reprezintă împrumuturile
EN

recente. Este binecunoscut faptul că trecerea unui cuvînt dintr-o limbă

în alta se produce printr-un proces de „acomodare”; această „acomodare”
se manifestă, de obicei, prin formele succesive pe care le îmbracă cuvîntul
străin pe terenul limbii împrumutătoare, pînă la integrarea lui deplină în
/C

sistemul acesteia.

4 Mai ales aceea pe care o datorăm latiniștilor.

SI

5 V. N.A.Ursu, op. cit., p. 114 — 115.

6 Afirmația Lidiei Sfîrlea (Variantele cuvintelor in Dicționarul limbii române, în „Limba
română”, XIII, 1964, nr. 4, p. 29) potrivit căreia „accidentele fonetice generale constituie
IA

cauza de bază a apariției variantelor”, valabilă pentru limba română în întregimea ei, nu pare
să se verifice în cazul neologismelor din limba literară, prin excelență „corectă”.
7 V. Iorgu Iordan, Limba română contemporană, [BucurrtaiJ, 1954, p. 84.
CU

8 Op. cil.
 R
3 ADApTAREA NEOLOGISMELOR ÎN LIMBA LITERARA 679

RA
Procesul de adaptare a neologismelor în limba română este rtît de
complex 9 încît a putut duce |a afirmația, evident exagerată, exprimată
de Sextll Pușcralu, că ,,în privința îmbrăcării neologismului în haină româ­
nească nu există o regulă4 ‘ 10. Este adevărat că, datorită noutății relative a

LIB
neologismelor, procesul de adaptare în sfera amintită nu se manifestă
întotdeauna sub forma unui sistem evident de reguli generale, valabile
pentru flecare caz îu pazte. Cu toate acestea, se poate vorbi de numeroase
tend-nțe clare, uuele consacrate în tipare care au fost (sau voz fl-probrbil—)
confirmate de dezvoltarea limbii române literare. De altfel, numeroase

Y
studii au urmărit deja problema adaptării neologismelor în limba română u,
și Pușcariu îusușl, printre cel dintîl, a semnalat numeroase corespondențe

IT
fonetice cu caracter sistematic care rezultă din trecerea unui cuvînt stzălu în
limba română, diu transformarea cuvîntului stzăiu în cuvînt românesc.

RS
Ceea ce se poate obiecta acestor studii, după părerea noastră, este o
anumită tendință de simplificare, de unilateraăizaae a problemei, ignorarea
viziunii de ansamblu. Cu alte cuvinte, ele nu și-au propus să pună în discuție
toate problemele geueaale mri importante pe care le ridică procesul amin­

VE
tit, limitîndu-sn de regulă la problema adaptării sunetelor uespeclflce
limbii române, la stabilirea unor liste de corespondențe fonetice între limba
furnizoare șl cea împrumutătoare. Făză a contesta importanța stabilirii
acestor corespondențe, considerăm că este necesară o prezentare cu mult
NI
mal largă, mri generală, în care să fie expuse, din cît mai multe puncte de
vedere, raporturile existente între nariautnin neologismelor, între formele
azi literare și cele secundare, între foame șl et-morne ; în crre să se stabilească
LU

tipurile de neologisme din punctul de vedere al dinnzsităi1l loz formale,

al filierelor, al modului și al treptelor de adaptare, precum șl unele limite
între neologisme12 și barbarisme, între vru-rute lexicale șl dublete lexicale ;
în sfîzșlt, în care să se indice cîteva norme care rtilounază (sau au acționat)
RA

în paocesul de adaptare a unoz sunete unspitiflcn limbii române 13.

9 Căci la cele două cauze, după noi pz1uciprln, care explică formele dinnzsn sub crre
se prezintă neologismele de-a lungul istoriei loa, se mri rdrugă altele, numeroase, legate de
sfera de circulație a acestor împrumuturi (—în generai, extinderea circulației loz determină
NT

rprrlțlr unor vră-rute lexicale noi —), de curentele filologice- lingvistice (latinismul,
italienismul), de „moda” lingvistică etc.
10 S. Pușcariu, Limba română, voi. I, București, 1940, p. 401.
11 Cităm, în ordine cronologică, pe cele caze ui se prr mri importante : Gh. Ada-
CE

mescu, Adaptarea la mediu a neologismelor cit. ; S. Pușcrziu, Limba română cit., capitolul In­
fluențe culturale (p. 364 — 415) șl îndeosebi subcapitolul Forma neologismului (p. 398 — 407);
Iorgu Iordan, Limba română contemporană cit., capitolul Adaptarea neologismelor la sistemul
fonetic si morfologic al limbii noastre (p. 84 — 90); J. Byck, Vocabularul științific și tehnic tn
limba română din secolul al XVIII-lea, în „Studii și cercetări liugnisticn”, V, 1954, frsc.
1 — 2, p. 31—43 ; G. Ivănescu șl L. Leonte, Fonetica și morfologia neologismelor române de ori-
I/

qine ’latină si romanică, în „Studii șl cercetări științifice”, Iași, seria Filologie, VII, 1956,
frsc . 2, p. 1—24; N. A. Uzsu, Formarea terminologiei științifice românești cit., .capitolul
Proveniența, adaptarea fonetică și încadrarea morfologică a neologismelor din terminologia știin­
S

țifică românească (p. 114 — 124). . , o

12 Pentru actnpiluunr dată neologismului iu lucrarea de frțr, v. notr 3.
3 Se înțelege că, llmltiudu-nn ir sltuațir diu llmbr literară a neologismelor, vom fi obli­
IA

1
gați să excludem din discuția norstiă formele populare șl regionale, care pun, în genezai,
probleme de adaptare dlfnzitn, căci mazer loz majoritate se explică pzin rttidnntn fonetice
(v. și uotr 6).
CU
 RY
680 LUIZA și MIRCEA SECHE 4

RA
Lucrarea de față își propune să schițeze doar o asemenea prezentare
generală; concepută în consecință sumar, dar bazată pe parcurgerea unui
bogat material concrre M, lucrarea semnalează și probleme care, ulterior,
ar putea fi adîncite în studii speciale. Ca redactori ai Dicționarului limbii

LIB
române, istoric și etimologic, al Academiei, care se elaborează în
prezent, autorii acestui articol au avut în vedere și unele probleme pe care
le pune tratarea neologismelor în impunătoarea operă lexicografică, tratare
dificilă mai ales din cauza existenței unor raporturi complexe și complicate
între diversele forme sub care se prezintă împrumuturile neologistice,

ITY
de la intrarea lor în limbă și pînă astăzi.

1. Din punct de vedere al bogăției lor formale, și în raport cu eti­

monul, se pot stabili în limba română mai multe tipuri de neologisme:

RS
a) Neologisme cu o singură formă și cu etimologie unică
Conducîndu-ne după materialul pe care ni-1 oferă fișierul Dicționa­
rului limbii române al Academiei, precum și după materialul publicat
E
de N. A. Ursu în lucrarea Formarea terminologiei științifice românești,
IV
constatăm că abia un sfert din terminologia neologistică românească
are o istorie atît de simplă, redusă adică la faptul că un împrumut a fost
făcut dintr-o singură sursă și că a intrat și a rămas în limba ncastră cu o
UN

uni că formă 15. în această situație par a se afla, de exemplu, termeni ca

acetat, acetic, acuitate, acustică, aerometru, aeronautică, aerostat, agronom,
agronomie, alimenta, alpin, ambiant, ameliora, amenajament, amorf, anal,
anemic, anemometru, anodinie, aortic, aperitiv, apetal, apofiză, ar, arcadă,
arsenios etc., toți provenind din franceză, precum și mulți alți termeni
AL

tehnici de strictă specialitate. Cîteva observații generale sînt necesare,

pe baza situației expuse mai sus. Exemplele citate arată mai întîi că nu
este absolut obligatoriu ca trecerea unui cuvînt dintr-o limbă în alta să
TR

aibă loc printr-o adaptare treptată. Contrar părerii curente 16, nu­
meroase împrumuturi culte îmbracă de la început o formă definitivă, adică
trec printr-o singură fază de adaptare. în al doilea rînd, nu trebuie să
pară întâmplător faptul că aproape toate neologismele românești cu formă
EN

și etimologie unică provin din franceză. Dacă, în parte, această situație

se explică prin înrudirea dintre cele două limbi, precum și prin aceea că
limba franceză a fost principala furnizoare de neologisme a limbii române,
cauza fundamentală trebuie căutată, credem, în faptul că influența fran­
/C

ceză asupra lexicului limbii noastre este, din punct de vedere istoric,
ultima dintre influențele de mari proporții; datorită acestei împrejurări,
multe dintre neologismele limbii române provin exclusiv din franceză, iar
absența etimologiei multiple-sau, altfel spus, existența unei singure filiere-
SI

!4 Au fost analizate aproape 6 000 de neologisme.

15 Constatarea se face, desigur, cu rezerva că cercetările viitoare ar mai putea des­

IA

coperi, eventual, în alte izvoare, unele variante lexicale la neologisme considerate acum cu
formă și etimologie unică ; de asemenea, am eliminat din rîndul variantelor cuvintele cu grafii
latinizante, italienizante etc. -
16 V. Iorgu Iordan, op. cit., p. 84.
CU
 R
5 ADAPTAREA NEOLOGISMELOR ÎN LIMBA LITERARA
681

RA
a putut duce mai ușor, în unele cazuri, la o singură formă a neologismului
m limba romană.
b) Neologisme cu o singură formă și cu etimologie multiplă

LIB
S-a arătat, în mod just, că adesea „un cuvînt nu are o origine.. .
net delimitată”, deoarece ,,în istoria lui se împletesc fapte numeroase
care fac ca, pe lîngă cuvîntul luat ca bază pentru etimologie, în dezvoltarea
cuvîntului studiat să mai intervină • și alte cuvinte, din aceeași limbă sau din

ITY
alte limbi”^, așa-numita etimologie multiplă. în mod obișnuit, etimologia
multiplă a fost identificată fie în adaosul de sensuri adus unui cuvînt de
filierele șale succesive 18, fie în formele diferite sub care se prezintă unul
și același cuvU^n 19. Văzută astfel, sfera de acțiune a etimologiei multiple
este incompletă, deoarece ea poate fi identificată adesea și la cuvinte cu o

RS
singură • formă și un singur sens; împrejurările istorice concrete în care au
putut pătrunde asemenea cuvinte în limba noastră (epocile diferite de ates­
tare,• sferele de cultură diferite sub care stau aceia care le folosesc, originalele
diferite din care provin rtc.) ne îndreptățesc, și uneori chiar ne obligă, să le
VE
legăm, pe fiecare în parte, de mai multe filiere. Am încercat să demonstrăm,
cu alt prilej 20, cum numeroase neologisme de acest tip, considerate, de
obicei, în dicționarele române contemporane, de origine exclusiv franceză,
sînt, în realitate, și de origine latină, și au pătruns în limba noastră prin
NI
latiniști. Alte exemple pot fi extrase cu ușurință din lista de neologisme
anexată la studiul citat al lui N. A. Ursu. Astfel, balsamic, baza sau cal­
mant pot fi legate în egală măsură de etimoane franceze și italiene ; boreal,
LU

botanică, caduc, calcaneu, caniculă, capsulă, carnivor, cavernă, claviculă

se explică atît prin franceză cît și prin latină; climatic și clinic, prin fran­
ceză și germană; carat, prin italiană, franceză și ; castra, prin
franceză, latină și germană etc.
A

într-o situație oarecum similară se găsesc și unele neologisme româ­

nești mai vechi, ca metafizică, milion și milă („unitate de măsură pentru
TR

lungimi”). Metafizică a intrat în limba noastră mai întîi dirr greacă, prin
Cantemir, consacrîndu-sr abia în secolul al XlX-lra, cînd a fost împrumutat
din franceză ; milion provine în mod cert din polonă la cronicarii moldoveni
(apare la cei doi Costin), din germană și latină la scriitorii transilvăneni
EN

de la sfîrșitul veacului al XVIII-lea, din neogreacă la unii scriitori munteni

de la începutul secolului al XlX-lra, și mai ales din franceză, de pe la ju­
mătatea aceluiași secol încoace; . cît despre milă, considerat de obicei un
împrumut romanic, rl are origine poloneză în textele coresienr 21 și la cro­
/C

nicarii moldoveni.
| c) Neologisme cu mai multe forme și cu etimologie unică
Este cunoscut faptul că unul și același neologism poate fi împrumutat
din una și aceeași sursă pe două căi paralele : „pe cale scrisă și pe cale
SI

17 Al. Graur, Studii de lingvistică generală. Variantă nouă. [București], 1960, p. 67.
IA

18 Ibidem, p. 67 — 77.
1» V. mai ales N. A. Ursu, op. cit., p. 116 — 117.

2® V. lr, x, 1961, nr. 1, p. 63.

21 V. lr, xi, 1962, nr. 5, p. 54.
CU
 R
682 LUIZA și MIRCEA SECHE 6

RA
orală”22. Astfel formulată, constatarea mai are nevoie de unele precizări.
Mai întîi, ea trebuie ■ limitată la limbile străine cu ortografie etimologică,
unde există diferențe sensibile între forma scrisă a cuvintelor și cea pronun­
țată. în al doilea rînd, ni se pare mai corect să spunem că adaptarea unui

LIB
cuvînt dintr-o limbă cu ortografie etimologică se face ținîndu-se seamă fie
de forma scrisă, fie de forma pronunțată a termenului străin, iar nu de
„calea scrisă și cea orală”; pătrunderea neologismelor dintr-o limbă în
alta pe cale orală e, de obicei, puțin probabilă, fiind condiționată, în
principiu, de contactul direct dintre vorbitorii celor două comunități

ITY
lingvistice.
Cele două aspecte sub care se prezintă unul și același cuvînt în lim­
bile cu ortografie etimologică constituie cauza cea mai importantă care
explică existența, în limba „importatoare”, a neologismelor cu mai multe

RS
forme aparținînd unui etimon unic. în această situație se află, de exemplu,
perechile de forme aderență — adherență, alidadă — alidad, centimă — san-
tim(a), centimetru — santimetru, colină — colin, comprehensiune — com-
preensiune, locomotivă — locomotiv, scarlatină — scarlatin, toate nu întâm­
VE
plător din franceză, limbă cu ortografie prin excelență etimologică 23.
Diversificarea formei neologismelor provenind dintr-o singură sursă
reflectă adese'a și strădaniile limbii împrumutătoare de a adapta la siste­
NI
mul ei fonetic și morfologic cuvintele străine. Fără a constitui, după cum
vom vedea, o cauză de diversificare specifică doar pentru neologismele cu
etimon unic, procesul de adaptare succesivă explică totuși numeroase
LU

dintre formele multiple ale neologismelor cu etimologie unică. Combustibil,

curabil sau virtual, de exemplu, toate intrate din franceză, sînt atestate în
limba română literară din veacul al XlX-lea și în variantele combustible,
respectiv curablu, virtuel, mai aproape de formele scrise ale etimoanelor
A

sau chiar identice cu ele. Numeroase cuvinte aparținînd terminologiei

lingvistice românești și provenind din franceză apar, în veacul al XlX-lea,
TR

cu o dublă încadrare morfologică, masculină și neutră (v. arhaismi și

arhaisme, germanismi și germanisme, idiotismi și idiotisme etc.) : cea dintâi,
aproape fără excepție mai veche și învechită, corespunde etimonidui; a
doua constituie o adaptare la sistemul morfologic românesc, căci neutrul
EN

românesc reprezintă, după cum se știe, genul specific al inanimatului.

d) Neologisme cu mai multe forme și cu etimologie multiplă „unitară"
Există cazuri în care fiecare dintre formele sub care apare unul și
/C

același neologism se explică prin aceeași etimologie multiplă; cu alte cu­

vinte, aceleași două sau mai multe surse externe trebuie puse la baza fie­
cărei forme a unui împrumut. Am numit, în mod convențional, acest tip
de etimologie, etimologie multiplă „unitară". Un exemplu va lămuri mai
SI

exact situația amintită. Termenul clovn este înregistrat, în izvoare mai

vechi, și sub formele clown (variantă grafică) și claun (variantă lexicâUă):
fiecare dintre cele trei forme se explică în egală măsură prin franceză și
IA

22 Gh. Adamescu, op. cit., p. 20.

23 Să se observe că, în cazul neologismelor cu mai multe forme care provin dintr-o sursă
CU

, unică, limba română literară a consacrat repede o singură formă.

 R
1 ADApTAREA NEOLOGISMELOR ÎN LIMBA lITErarA 683

RA
engleza (eventual șl prin germană) ; cea dinții reprezintă forma „adaptată”
(grafic) și consacrată astăzi, a doua reproduce întocmai formr prototipu­
rilor „unitare”, a treia —, pzpnunțazna lui aproximativă. îu asemenea

LIB
cazuri. am avea . ceea ce am numit etimologie multiplă „unitară”. Mal com­
plicată pare, diu punct de vedere ră încadrării, situația formelor perechi
de felul lui cnfrunta — confronta, cohorta — coortă, în care unul dintre
termenii perechii se explică priu etimologie multiplă (confronta < lat.
confrontare, fr. confronteej, cohortă < lrt. cohortis, fr. cohorte), celălalt, pzin

TY
adaptarea sub rltă formă a aceleiași etimologii. Credem că șl aici se porte
vorbi tot de etimologii multiple „unitare”.
• În sfî^așit, porte fi încadrată aici situația acelor neologisme cu forme
multiple în care fiecare variantă aparține unei forme diferite a aceluiași

SI
etimon. Codex, de exemplu, reprezintă etimonul latinesc codex, în cazul
tip (nominativ), în timp ce codice se explică prin lat. codicem, acuzativul
iul codex. Avem deci a face, credem, cu un singur cuviut românesc și nu

R
cu două (cum rezultă din unele dicționare românești contemporane, care
au înregistrat cele două variante le11taln ca articole independente; v.
CADE, DM) 24. VE
e) Neologisme cu mai multe forme și cu etimologie multiplă propriu-zisă
S-a amintit în introducere faptul că majoritatea neologismelor româ­
NI
nești cu forme multiple se explică priu etimologie multiplă : bogăția de
forme rezultă deci în palmul zînd din bogăția de filiere. Cum, pe de rltă
prrte, neologismele cu forme multiple reprezintă, din punct de vedere sta­
LU

tistic, peste jumătate din volumul total al lexicului neologistic românesc,

e de la siue înțeles că etimologia multiplă intervine într-un mare numău de
cazuri șl constituie, după cum vom vedea, una dintre cele mai dific1ln pro­
bleme ale lexicografici noastre.
RA

în general, dicționarele existente ru lurt în considerație, la stabilirea

etimologiei unul neologism, doar forma sru formele azi literare, consacrate,
fără a ține seamă că, de fapt, multe dintre aceste împrumuturi au o istorie
cu mult mal complexă șl mal îndepărtată. Deoarece numeroși termeni pro-
NT

venlțl diu neogreacă, rusă sau germană și-au stabilit formr definitivă în
română pe baza limbii franceze, operele lexicografice îi leagă exclusiv .de
această din urmă limbă : irtă unr dintre principalele cauze care explică
modul exagerat în care se oglindește în dicționare influența franceză rsupza
CE

lexicului limbii române. Uu exemplu va demonstra mai convingător situa­

ția amintită : neologismul arteră e considerat în mod curent .drept împrumut
din limba fuauceză (cade, dm), eventual șl din latluă (da, dn); în
realitate, termenul a iutzrt în limba noastră . mai îutîi pzln neogreacă, în
forma artirie, apoi a circulat, în torte provinciile românești, sub fozma
/

arterie, iutzrtă din latină, italiană, germană șl rusă, cum o dovedește cerce­
tarea izvoarCor; abia de pe la 1850 încoace începe să . se impună vaziruta
SI

arteră, de origine franceză, azi unica formă literară 2°. Tot pzln franceza
(eventual șl prin latină) explică dicționarele pe mecanism, deși cuvîntul
IA

21 Despre deosebirea între varianta șl dublete lexicale vom discuta îu rltă parte a ar­

ticolului de față.
25 V. și N. a. Ursu, op. cit., p. 116.
CU

4 — c. 3675
 R Y
684 LUIZA și MIRCEA SECHE . 8

RA
are variante vechi și învechite legate dr etimoane neogrecești (mihanism),
rusești (mehanizm) ori germane (Mehanismus). Dacă într-un dicționar cu
caracter strict sincronic, al limbii literare contemporane (în care, cu puține
excepții, sînt înregistrate doar formele consacrate ale neologismelor),

LIB
indicarea unri etimologii unice poate fi eventual acceptată în cazuri de
felul celor citate (droarrcr etimologia unică se referă la unica formă înre­
gistrată a neologismului), procedeul este dr neconceput într-un dicționar
istoric general, obligat să ia în considerație toatr formele cuvîntului împru­
mutat și, deci, toate căile prin care el a pătruns într-o limbă. De aceea, ni

ITY
se pare că trebuie acceptată ideea conform căreia originea unui neologism
cumulează originea tuturor variantelor sale 26.* Din păcate, modul de apli­
care concretă a acestei idei generale nu ne satisface. Astfel, potrivit prin­
cipiului amintit, un neologism ca cifră ar fi, din punct dr vedere etimologic,

RS
„vechiul cuvînt țifră de origine greacă și rusă, modificat fonetic în crea ce
privește pe ț după limba italiană”^. Rezultă dr aici că etimonul principal
din cadrul etimologiei multiple ar trebui să fie considerat acela care cores­
punde formei crlri mai vechi a neologismului, indiferent dacă aceasta e ori
VE
nu forma azi consacrată 28. Avînd totuși în vedere că termenul citat tră­
iește astăzi în limba literară exclusiv prin forma cifră, mai recentă, care,
de altfel, formează titlul articolului în dicționare, credem că etimologia
multiplă trebuie să plece de la explicarea originii ac^fc^t^ (^iii; numai în al
NI
doilea rînd este necesară invocarea celorlalte filiere care au contribuit la
existența istorică a cuvîntului pe trrrn românesc 29. Dacă am proceda așa
LU

cum par a dori susținătorii ideii pe care o combatem, ar însemna ca toți

termenii intrați în limba română prin neogreacă, rusă sau germană și
care s-au stabilit în formă definitivă prin intermediul limbii franceze să
figureze în dicționare cu etimologii neromanice, cr susțin adesea forme cu
totul efemere. O astfel dr rezolvare ni se pare aproape tot atît dr greșită
A

ca și aceea care ar pune pe seama exclusivă a ultimei filiere toatr împru­

muturile dr tipul celui discutat aici.
TR

Ni se pare greșită și părerea potrivit căreia formele multiple (succe­

sive sau concomitente) ale unui neologism se află organizate într-un fel dr
lanț în care fiecare vrrigă reprezintă neapărat o rtapă a verigii ur­
EN

mătoare. Rrvrnind la exemplul citat mai sus, și din carr rezultă că cifră
ar reprezenta modificarea fonetică a mai vechiului țifră, credem că în
realitate lucrurile stau altfel; datele extralingvistice nr arată că țifră și
cifră sînt două forme paralele, apărute indrprndrnt una dr cealaltă și care
/C

26 V. G. Ivănrscu și L. Lrontr, Fonetica și morfologia neologismelor române de origine

latină și romanică, în „Studii și cercetări științifice”, Iași, srria Filologie, VII, 1956, fasc. 2,
p. 1-24.
SI

21 Ibidem, p. 9.
28 Și N. A. Ursu, în Indicele de cuvinte și forme publicat ca anrxă la lucrarea Formarea
terminologiei științifice românești, p. 139 și urm., mrrgr, în grnrral, pe aceeași linie.
IA

29 Un caz oarecum înrudit îl formează și cuvintele vechi ale limbii la care înregistrăm

variante lexicale anterioare formri azi literare și carr sînt mai apropiate de forma eti­
monului. Dicționarul limbii române al Academiei, în curs de elaborare, pornește în acrstr
cazuri tot de la etimologia formri literare actuale a cuvîntului (dr ex. cirnat < sg. refăcut
CU

din cinați, pluralul lui cirnaț < lat. *carnaceus).

 RY
9 ■ADAPTAREA. NEQ1,OGISMELOR ÎN LIMBA LITERARA 685

RA
deci nu se condiționează reciproc. Lărgind perspectiva, constatăm că,
d® tapt, diversele forme ale unui neologism sîn't grupate în mod foarte
diferit în interiorul sistemului de variante : ele se grupează în lanț ori în

LIB
raze în jurul unei .(sau unor) forme principale, pot avea între ele relații uni­
laterale sau relații complexe, sau se află în situația de forme izolate în
interiorul sistemului etc. Dacă lucrurile stau astfel, se poate ridica o obiec­
ție, la prima vedere legitimă : nu cumva avem a face, în numeroase cazuri,
cu mai multe cuvinte independente, și nu cu diverse forme ale unui cuvînt

ITY
unic? Căci dacă fiecare variantă (ori grup de variante) se poate explica
prin surse diferite de împrumut, atunci dicționarele (și în primul rînd dic­
ționarele istoricr-rtimLologicr) ar fi obligate, cum pare firesc, să le înregis­
treze ■ în articole separa Ic30. Analiza unui mare număr de neologisme cu
forme și etimologie multiplă ne arată însă că numai în puține cazuri pot fi

RS
identificate filiere independente ferme pentru fiecare formă (sau grup de
forme) în parte. Chiar în cazuri ca centenar^ <fr.) — centenar iu (<]^l^t.),
cimpanzeu (<fr.) — cimpanz (cgerm..), cinematograf (<fr.) — chinema-
tograf (cgerm.), clistir (Cgerm.) — glistir (Cngr.), comentariu (Clat.)
VE
— comentar (<fr.) — comentarie (<rus.), compromis (<fr.) — compromes
(Cit.), imperiu (<lat.) —imperie (<rus.), mastodont (<fr.) — mastodon
(Cger-m.), telegraf (<fr.) — tilegraf (<ngț.), vest (<grțm..) — uest (<fr.)
— ovest (Cit.), care fac poate parte din această categorie, nu putem spune,
NI
totuși, că avem a face cu dublete lexicale. Faptul că fiecare dintre formele
enumerate mai sus au intrat în limba română prin filiere deosebite nu con­
stituie, singur, un argument determinant în sprijinul considerării lor drept
U

cuvinte independente; neologismele cu formă și etimologie multiplă alcă­

tuiesc un fel de mici sisteme lexicale în care diversele forme reprezintă
AL

una și aceeași epocă, în sens larg, și provin dintr-un etimon comun tuturor
filierelor prin care a intrat cuvîntul. Pe de altă parte, deoarece trebuie . să
luăm în considerație nu numai raporturile. strict formale și semantice (adică
lingvistice) dintre etimoane și diversele forme sub care se prezintă unul
TR

același neologism, ci și numeroși factori lingvistici și extralingvistici mai

generali (de exemplu regiunea, autorii și textele prin care . au pătruns în
limba noastră aceste variante, impulsul unor tendințe proprii de dezvoltare
a limbii române etc.), ajungem la constatarea că chiar unele dintre filie­
EN

rele stabilite mai sus, pentru exemplele date, trebuie reanalizate. Compro­
mes, explicat în mod curent prin italiană, apare întîia oară într-o lucrare
prelucrată după izvoare grecești, Pravila lui Andronaki Donici, din 1814;
telegraf și tilegraf, explicate prin filiere deosebite (franceză, respectiv neo­
/C

greacă), sînt înregistrate la unul și același autor și chiar în unul. și același

izvor, în 18219; chiar centenariu și comentariu, considerate,, după. cum s-a
văzut, de origine latină, ar putea fi în realitate forme . apărute în cadrul
iirmbii române, dezvoltate, prin analogie, din centenar și coimentar.
SI

Nu trebuie să rezulte din cele spuse mai sus că filierele deosebite

prin care a pătruns în limba română un neologism nu au dus niciodată la
existența mai multor cuvinte independente. Fără a arăta deocamdată
IA

30 V. și L. Sfîrlea, op. cit., p. 23.

CU
 R
686 LUIZA și MIRCEA SECHE 10

RA
toate condițiile îu caae se poate vorbi de despărțirea vrz1antnlpr șl transfor­
marea lor îu cuvinte independente, ue mulțumim aici cu un singur exemplu,
după uoi caracteristic. Neologismul centaur a apărut în limba română pe
la jumătatea secolului al XăX-lea (îu prelucrările iul Gherasim Goajan)

LIB
șl se explică în mod clar prin limba latină; cu aproape trei sferturi de secol
înainte, în 1773, a existat însă încercarea izolată de a introduce termenul
diu neogreacă, sub forma chentavru (y. da). Golul cronologic taan separă
cele două forme — foarte mrre pentru uu neologism, căci echivalează cu
ruperea continuității istoriei lui în limba română—, precum și situația cu

ITY
totul izolată, nelutegrată, în caae s-a aflat forma mal veche ue îndreptățesc,
credem, să considerăm că aici avem a face cu două cuvinte de sine stătă­
toare 31; mal mult, aămîne chiar să ne întrebăm dacă fozma provenită diu
neogreacă a devenit vreodată cuvânt românesc real.

RS
Ne grăbim să spunem însă că ambele categorii de neologisme cu
foame multiple discutate pînă acum, la punctul e), constituie, diu punct de
vedere statistic, excepții ale categoriei generale. Cu mult mal numeroase
VE
sînt, îu limba română, cazurile în care etimologia multiplă nu poate explica,
singură, în mod satisfăcător, absolut fiecare formă îu parte a unui neolo­
gism. îu iutez-orul sistemului de variante apar, îu afară de relațiile uni­
laterale, dintre o formă și un etimon (eventual dintre o formă șl mal multe
NI
et-moMne), numeroase relații complexe, prin combinarea mai multor factori
externi sau a factorilor exteani cu cei interni. Diu această cauză aprr situații
extrem de dinnrsn, de complicate, caae, îu mod practic, fac imposibilă
LU

izolarea fiecăaei foame a neologismului pe apartenențe etimologice, izolarea

mal multor cuvinte independeute dlutr-uu grup de variante. Arătăm mal
jos, cu puține exemple, câteva dintre aceste situații.
Astfel, la numeroase neologisme cu forme multiple unele forme se expli­
RA

că prin filieră unică, altele prin suprapunerea mai multor filiere : agent pro­
vine din franceză șl latină, aghent, diu zusă; bazalt, din franceză șl latină,
vasali diu neogreacă ; centru, din latină, itrllruă șl franceză, chentru, din neo­
greacă, țentru, din germană șl rusă ; teoremă, din franceză șl latină, teorimă,
NT

diu neogreacă; vulcan, din italiană și germană, voiean, din franceză. Se poate
observa, în exemplele date, că tocmai formele consacrate aprății mal multor
filiere, frpt ce îngreuiază șl mal mult izolarea lor din sistemul de narlantn.
CE

îu alte cazuri, filierele unice sau cele multiple care stau la baza unor
forme^ ale neoln^iisnid^l^'i se încrucișează între ele (direct sau prin intermediul
variantelor românești corespunzătoare) și dau naștere la noi variante: cioco­
lată (Cit.) — șocolată (<fr.) — șocoladă (Cg^ezm.) — ciocoladă (^oom-
lată + șocoladă 32); codicil (<fz.) — codicel (<lrt.) — codichel (Cuga’.)
I/

— codichil (probabil codichel + codiciil; culoare (<fr.) —color (Ciat., it.)

— coloare (probabil < color -j- culo^ir^e; letargie (Cfz., it.) — letarghie
S

(germ., porte șl lat.) — liturghie (Cnga.) — Utargie (Clitarghie + letar-

IA

31 Și îu crzul iul metafizică, milion șl milă, amintite îu altă prute, avem a face cu
snrloase discontinuități în istozla cuvintelor, precum și cu fllieun succesive diferite ; dau aici fozma
cuvîutuiul rămîuîud mereu aceeași, uu putem vorbi de cuvinte diferite.
32 Cel puțin la C. Negzuzzl, unde îutîiulm mri îutîi ■varianta ciocoladă (v. da), uu
CU

poate fi vozbr, czedem, de o filiație mrghlrră (csokolăde).

 R
11 adaptarea neologismelor în limba literara 687

RA
giee\ sistem (<&•; germ.) — sistimă (<ngr.) — sistemă (<lat., it., rus.)
— sistim (probabil < sistimă + sistem).
Extrem, de multe .neologisme iși îmbogățesc formele provenite din eti­

LIB
mologie unică sau multiplă prin acțiunea unor factori din interiorul limbii
romane. Fără a discuta aici variantele lexicale provenite din adaptarea unor
sunete nrsprcificr limbii noastre, subliniem că procesul de „romanizare”
a împrumuturilor îmbracă nenumărate alte aspecte : avem a face, dr
exemplu, cu adaptări culte la sistemul fonetic popular al limbii române
(v. găngrenos, macera, mănechin, sănitar, cu a >> ă); cu semicalcuri sau cu

TY
„modelări” alr împrumuturilor sub influența unor cuvinte românești mai
vechi (dr exemplu, varianta cinacul. „cenaclu”, modelată după cină, v. da ;
contimpurani, prin apropiere dr timp, imputență „impotență”, apropiată

SI
dr putea; irupe, apropiată dr rupe; cercumspect „circumspect”, apropiată
dr cerc rtc.); cu moduri de pronunțare neogrecești, germane și rusești, de­
tașate . din împrumuturi lexicale făcute pe srama acestor limbi și aplicate

R
neologismelor romanice, cărora le dă un aspect hibrid, de forme în aparență
neromanice (v. ațid, țiclu, țircumflex, țircumstanție, cu c > ț).
VE
Amintim, în sfârșit, faptul că în interiorul sistemului de variante al
neologismelor cu forme multiple există adesea forme care nu pot fi explicate
din punct de vedere etimologic, care nu au o origine clară. în cazul seriei ma-
dipolon — madepolon — madipolan — madapolam — madapolon — mati-
NI
polon — matepolon, dr exemplu, doar varianta madapolam are etimologie
sigură (<ngr., rus., fr.); celelalte variante, deși formează în mod evident
o unitatr cu madapolam, nu pot fi totuși explicate în mod satisfăcător. în
LU

acerași situație se află zenet „zenit”, magazioner și numeroase alte variantr.

Cazurile enumerate mai sus — care ar putra fi cu ușurință înmulțite 33
— pledează, credem, în mod convingător pentru idrea că în general neo­
logismele cu formă și etimologie multiplă alcătuiesc mici sisteme indivizi­
A

bile. Existența, în interiorul sistemului dr variantr al unui neologism, a

unor forme care corespund mai multor etimoane, a altora care leagă între
TR

ele variantr provenind din filiere deosebite, prrcum și a unor forme dez­
voltate, pe baza variantelor împrumutate, în cadrul limbii române contri­
buie în mod hotărâtor la consolidarea unității despre care am vorbit, și
chiar confirmă acrastă unitatr. Dacă adăugăm, la crlr spuse, că din cauza
EN

complex.ității raporturilor existente între diversele forme alr unui neologism

multe dintre explicațiile etimologice datr de noi mai sus ar putea fi amen­
date sau chiar infirmate de cercetările viitoare, ni sr pare cu atît mai nrcr-
sar să nu căutăm în aceste microsisteme lexicale cuvinte de sine stătătoare.
/C

De altfel, în același srns pledează și rațiuni dr ordin semantic : cînd, de

exemplu, o variantă ca arteră a intrat, pr la mijlocul secolului al XlX-lra,
în limba română, sensul cuvîntului era dr mult cunoscut, prin variantele
artirie și arterie, provenite din altr liim^b ; continuitatea semantică existrn-
tă între crlr trei forme, care o vreme coexistă, stabilește între rlr o solida­
SI

ritate care nu poatr fi ruptă fără motive extrrm dr puternice.

IA

33 Limitîndu-nr la situația din nmba Mrrarâ, n-am amintit în rnumrrarra fa^U aici
de wantete rrgionale și popuLarr ate nrologismelor, rxplicabilr mai alrs prin accidrntr fo-
nrticr și prin etimologie populară.
CU