Dunav Maxim 16-BI

Seminarul №2

1.Latina populară
2.Izvoare pentru atestarea latinei populare
3.Diversificarea latinei
4.Controverse referitoare la diversificarea latinei

1.Latina populară
Latina populară este un dialect popular al limbii latine vorbit de legioniari romani,
colonizatori şi comercianţi ai Imperiului  Roman, deosebită de limba clasică
folosită de literaţi şi de clasele superioare ale societăţii. Între anii 350 î.Hr şi
150 expansiunea Imperiului a dus la aceea că latina a devenit limba vorbită și
scrisă dominantă a Europei de Vest şi de Sud continentale, influenţând de
asemenea limbile folosite în Marea Britanie, Africa de Nord şi Balcani. După
căderea Imperiului şi după împărţirea lui în secolul al V-lea, dialectele latine au
început să se diferenţieze ducând la apariţia limbilor noi. Imperiile de peste ocean
create de Portugalia, Spania şi Franţa au dus la răspândirea limbilor romanice în
lume. Acum, peste 70% din vorbitorii limbilor neolatine, trăiesc în afara Europei.
În ciuda influenţelor din limbile germanice şi cele preromane (în cazul limbii
române din cele slave) – fonologia, morfologia, lexica şi sintaxa tuturor limbii
romanice au evoluat majoritar din latina vulgară. Toate au pierdut sistemul de
declinare al limbii latine (totuşi româna şi-a dezvoltat unul prin punerea
pronumelor demonstrative latine la sfârşitul cuvintelor) şi prin urmare folosesc mai
multe prepoziţii. Conform studiului efectuat de Mario Pei  în 1949, care compară
gradul de evoluţie al limbilor faţă de limba din care provin. Coeficientul de
evoluţie pentru limbile romanice în comparaţie cu limba latină, propus de Mario
Pei: Limba sardă: 8%; Limba italiană: 12%; Limba spaniolă: 20%; Limba română:
23,5%; Limba occitană (provensală): 25%; Limba portugheză: 31%; Limba
franceză: 44%. Procentele sunt calculate pe baza comparatiilor lexicale, sintaxa si
existenta unor sinonime straine de limba de referinta, in cazul nostru romanica.
Limba romana, (in afara neologismelor) are multe sinonime si regionalisme slave.
Teritoriul pe care se vorbesc astăzi limbi romanice nu coincide cu cel al Imperiului
Roman. Au fost pierdute pentru romanitate mai multe zone (Pannonia, Dalmaţia,
Thracia, Grecia, Moesiile, Britania, Germania, Africa de nord)

2. Izvoare pentru atestarea latinei populare

Latina populară este un aspect al latinei, aspectul dinamic, nenormat, viu, limba
claselor mijlocii (neguţători, funcţionari, militari etc.) şi chiar a celor suspuse în
condiţii neoficiale. Nu există texte scrise exclusiv în latina populară, ci numai texte
cu mai multe sau mai puţine vulgarisme. În general, numărul acestora este invers
proporţional cu nivelul de cultură al autorului. Cele mai importante scrieri
considerate ca izvoare pentru cunoaşterea latinei populare sunt: * Scrierile
normative şi explicative Gramaticii latini se străduiau să corecteze greşelile făcute
de vorbitorii mai puţin instruiţi, dând anumite precepte pentru pronunţarea şi
folosirea corectă a limbii latine, în timp ce, mai ales în perioada mai târzie a limbii,
glosatorii explicau prin forme uzuale unele cuvinte clasice care nu mai erau
înţelese de cei mai mulţi vorbitori. Foarte numeroşi, gramaticii latini au lăsat
lucrări de valoare inegală, a căror utilizare trebuie făcută cu rezervă. În general este
vorba de purişti care luptă împotriva barbarismelor, a greşelilor în pronunţare sau
flexiune. Seria acestor gramatici începe cu Attapius Claudius (300 î.e.n.) şi se
termină cu Virgilius Maro din Toulouse (sec. al VII-lea) şi cu Paulus Diaconus
(740-801 e.n.). 29 Glosarele, care interesează foarte mult pe romanişti, sunt
vocabulare rudimentare, în general unilingve, care traduc termenii mai puţin
cunoscuţi sau expresiile ieşite din uzul epocii numite lémmata sau glossae prin
termeni şi expresii considerate curente (numite interpretamente). De o importanţă
deosebită este Appendix Probi, un fel de îndreptar lexical găsit în acelaşi
manuscris cu cel al tratatului de gramatică Instituta artium al lui Valerius Probus.
Se presupune că adaosul la lucrare ar fi fost elaborat în sec. al III-lea la Roma sau
Cartagina. Autorul, necunoscut, ar fi fost un gramatic ce ar fi făcut o listă pentru
elevii săi. Este vorba de o listă de 227 de cuvinte populare însoţite de
corespondentele lor clasice, ordonate după principiul „aşa este corect şi nu aşa“.
Pentru romanişti prezintă interes tocmai formele „greşite“, care ilustrează
principalele tendinţe manifestate în fonetica, morfologia şi lexicul latinei populare
şi târzii.

3. Diversificarea latinei
Modul cum s-a transformat latina în cele zece idiomuri romanice pe care le
cunoaştem şi timpul cînd s-a încheiat, acest proces istoric constituie una dintre cele
mai complexe chestiuni ale lingvisticii romanice. Asupra factorului „timp”, ca o
cauză de schimbare şi diversificare a limbii, insistă F. de Saussure în Cours de
linguistique generale. Limbajul uman indiferent de forma concretă pe care o are şi
de împrejurările în care se găseşte, evoluează necontenit, deci după trecerea unui
timp mai mult sau mai puţin îndelungat, înfăţişarea şi structura lui se schimbă,
ajungînd să se deosebească atît de mult de aspectul iniţial, încît devine altul. După
Saussure, timpul explică nu numai schimbările care se produc într-un idiom
oarecare de la o epocă la alta, ci şi diferenţierea lui în mai multe. În cazul nostru
timpul a făcut ca franceza sau româna, continuatoare ale latinei populare, să fie alte
limbi decât aceasta, şi tot timpul este cauza segmentării sau fragmentării latinei
populare în cele zece limbi romanice, deosebite una de alta. Explicaţia dată de
Saussure nu este o explicaţie, ci o simplă constatare: se constată că limbile
romanice sunt alte limbi decît latina populară, deşi o continuă pe aceasta, între un
text latinesc din sec. III şi 34 Jurămintele de la Strasbourg din sec IX există mari
deosebiri, încît trebuie să vorbim de două limbi diferite, nu de două aspecte ale
aceleaşi limbi. Timpul nu este o cauză de schimbare a limbajului uman, ci numai o
împrejurare sau o condiţie de producere a schimbării. Vorbirea omenească se
schimbă necontenit pe măsură ce trece timpul, dar nu din caza timpului. Altă
explicaţie, tot generală, se bazează pe noţiunea „spaţiu”. O limbă vorbită pe o
întindere de pămînt oarecare, indiferent aproape de mărimea acesteia, se
diferenţiază din cauză că între subiectele vorbitoare contactul nu este aşa de strîns
încît să se poată menţine unitatea lingvistică iniţială. La prima vedere, explicaţia de
ordin „spaţial” pare serioasă, căci porneşte de la un element material uşor de
sesizat şi de verificat. Dar sunt situaţii care arată că spaţiul nu duce în mod
inevitabil la adînci diversificări lingvistice. Astfel, limba engleză din S.U.A. se
vorbeşte pe un teritoriu mult mai întins decît al Imperiului Roman dar ea nu s-a
diversificat şi nici nu are tendinţa de a se scinda în mai multe limbi.

4 Controverse referitoare la diversificarea latinei

Care sunt fenomenele fonetice ce aparţin unora dintre limbile romanice şi care au
fost atribuite substratului etnic? Cel mai mult discutat este anume ü francez,
corespunzător lui u latin clasic – mur – murus, sur – securus. Deoarece această
modificare apare în general acolo unde au trăit populaţii celtice, s-a susţinut că
prefacerea lui u în ü se datoreşte substratului celtic: celţii nu puteau pronunţa pe u
velar şi de aceea au pronunţat pe ü – sur. Cercetări ulterioare au arătat că pe de o
parte nu în toate regiunile unde au trăit triburi celtice u a devenit ü francez, iar pe
de altă parte că limbile vorbite în ţinuturi în care nu au existat celţi, precum sunt
albaneza şi dalmate cunosc această prefacere. Situaţi ce se prezintă destul de
favorabil în cazul lui ct latinesc, care a dat în franceză it factu – fait, prin faza
intermediară ht. Răspândirea teritorială a acestui fenomen coincide aproximativ cu
ţinuturile locuite odinioară de celţi. De asemenea vorbeşte în sprijinul explicaţiei
„etnologice” faptul că pe inscripţii găsite în Galia apare adesea un c sau h grecesc
înaintea lui t, o dovadă că ct – ht trebuie să fie produs deja în limba vorbită de gali,
întrucât el se întâlneşte în cele mai vechi monumente ale limbilor celtice actuale. Şi
particularităţi fonetice aparţinând altor idiomuri romanice au fost atribuite
substratului etnic. Astfel, transformarea în h a lui f iniţial din limba spaniolă a fost
pus pe seama limbii iberice, vorbite de populaţia majoritară a Peninsulei Iberice
înainte de romanizare – facere – hacer. Deoarece fenomenul este specific spaniol,
unii lingvişti au invocat cu atât mai uşor influenţa substratului, cu cât dintre limbile
cunoscute îl prezintă şi basca vorbită în nordul Spaniei şi care este considerată
drept continuatoare a limbii populaţiei băştinaşe. Se ivesc unele dificultăţi care fac
ca majoritatea romaniştilor să primească sceptic sau chiar să respingă această
explicaţie. Prefacerea lui f în h n-are loc înaintea lui r. Întemeindu-se pe faptul că f
– h există în bască, Muller vede în acest fenomen un produs al influenţei limbii
basce, aşadar nu al substratului, ci a unui suprastrat sau adstrat. 42 În ceea ce
priveşte limba noastră, s-a recurs la criteriu etnologic pentru a explica prefacerea
lui cs latinesc în ps – coxa – coapsa, şi a lui ct în pt – pectus – piept. Un punct de
sprijin au crezut susţinătorii acestei idei că găsesc în albaneză, unde lui cs latinesc
îi corespunde fs, iar lui ct un ft. Din exemplele date rezultă că cei mai mulţi dintre
lingvişti care au dezbătut problema substratului etnic s-au mărginit la fapte de
ordin fonetic. Atitudinea lor se datoreşte unei influenţe din partea curentului
naturalist şi apoi a celui neogramatic, care au stăpânit concepţia despre limbă în a
doua jumătate a veacului trecut. Importanţa acordată sunetelor, mai ales de către
neogramaticieni trebuia să îndrepte atenţia partizanilor teoriei substratului în mod
special spre faptele fonetice. Să nu uităm apoi că majoritatea lingviştilor s-au
ocupat şi continue să se ocupe în studiile lor aproape exclusiv de fonetică şi de
morfologie, aspectele oarecum exterioare ale limbilor, neglijând adesea funcţiunea
sunetelor şi a formelor gramaticale, care nu pot ieşi la iveală decât în fonologie,
respectiv în sintaxă, în relaţiile dintre cuvinte.