I.

FUNDAMENTE ALE CULTURII

ROMÂNE
ORIGINILE ȘI EVOLUȚIA LIMBII
ROMÂNE
 ÎNCEPUTURILE. DELIMITĂRI.
 Limba este un fenomen în mișcare, astfel încât își modifică de-a lungul
timpului structura, atât prin evoluție normală, cât și prin influențele
exercitate de contactul cu alte limbi.

 În contradicție cu această tendință, limba manifestă în același timp o

înclinare spre conservarea fondului originar.

 Astfel, limba română poate fi considerată, așa cum aprecia Alexandru

Rosetti, limba latină vorbită neîntrerupt în partea orientală a Imperiului
Roman, cuprinzând provinciile dunărene romanizate […] din momentul
pătrunderii limbii latine în aceste provincii și până în zilele noastre.
(Istoria limbii române, 1968)
 Originea limbii române este legată de procesul de
formare a poporului român.

 Cu privire la etnogeneza românească au fost exprimate

puncte de vedere dintre cele mai diverse, adesea
contradictorii sau fără dovezi concludente:

- originea pur latină a limbii și a poporului român;

- teoria continuității daco-getice;
- teoria migraționistă a românilor din sudul Dunării;
- teoria rezistenței și a asimilării elementului latin;
- teza expansiunii spiritualității daco-geto-tracice etc.
 Majoritatea specialiștilor consideră că limba română
își are originea în limba latină a romanității orientale
vorbite în Dacia și în provinciile romane vecine, care
a evoluat de-a lungul vremurilor.

 Au fost asimilate împrumuturi diverse, în special

slave, dar și grecești, turcești, sârbe, bulgare,
ucrainene, maghiare. Mai târziu se constată
deschiderea către lumea franceză, italiană și spaniolă,
într-un proces de relatinizare, nerefuzându-se
împrumuturile din limbi nelatine precum germana,
engleza și rusa.
FONDUL AUTOHTON TRACO-DAC
 ROMANIZAREA. LATINITATEA LIMBII
ROMÂNE
 Majoritatea specialiștilor consideră că procesul
romanizării a fost relativ îndelungat, începând cu
secolul I î.H. Și până prin secolul al VII-lea d.H.,
vorbindu-se de mai multe perioade care presupun:
-începuturile;
- expansiunea;
- generalizarea;
- definitivarea romanizării.
 Cercetările mai noi tind să disocieze
fenomenul de romanizare în:
I. Romanizare lingvistică – proces ce constă
în regresul și eliminarea treptată a limbii
autohtonilor, pe măsura generalizării latinei
vulgare;
II. Romanizare nonlingvistică – proces ce
constă în preluarea credințelor, obiceiurilor,
tipurilor de organizare administrativă și a
așezărilor umane.
 Limba latină a fost relativ unitară în tot Imperiul
Roman până în perioada lui de destrămare, plasată între
sec. al IV-lea și al VI-lea, când se nasc de fapt limbile
romanice.
 Unele dintre acestea au devenit mult mai târziu limbi
naționale: - italiana;
- franceza;
- spaniola;
- portugheza;
- româna.
 Altele au rămas la stadiul de limbi locale, vorbite pe o
arie restrânsă (sarda, catalana, occitana, provensala,
romanșa, retoromana), sau chiar au dispărut (dalmata).
 Limba română ocupă un loc aparte în cadrul limbilor romanice prin
faptul că este singura care reprezintă zona orientală. Situată într-o
arie laterală și izolată de limbile slave înconjurătoare, limba română
a conservat mai bine structura gramaticală și lexicul pe care le-a
moștenit din limba latină.

 În vocabularul limbii române, sunt cuvinte păstrate din latină în

toate limbile romanice (apă, bun, foc), dar și unele conservate doar
în română (oaie, din lat. ovis, cântec din lat. canticum, farmec din
lat. pharmacum).

 Formată într-un proces îndelungat și complex, structura limbii

române este esențial latină, moștenind latina populară sau vulgară,
limba vorbită în mod obișnuit de romani, limbă vie, deosebită de
latina clasică, reprezentând varinta literară, aspectul îngrijit și
normat al acestei limbi.
Din latina vulgară apare româna comună reprezentând prima
fază a evoluției limbii române, care mai este cunoscută și sub
denumirea de protoromână, străromână sau româna primitivă.

ÎN ROMÂNA COMUNĂ:
ÎN ROMÂNA COMUNĂ: