Eseu

”Evoliția limbii române”

Realizat de:Cebanu Artemie

„Limba română este limba latină vorbită în mod neîntrerupt în partea ori
entală aI imperiului roman, cuprinzând provinciile dunărene romanizate
din momentul pătrunderii limbii latine în aceste provincii şi până în
zilele noastre.
Originea limbii române este legată de procesul de formare a poporului ro
mân,proces de sinteză daco-romană, asupra căruia s-au exercitat în
timp şi alte influențe.Procesul de formare a limbii române este
unul complex şi de lungă
durată. Româna este o limbă romanică pentru că elementele sale constitu
tive ca sistemul fonetic, structura gramaticală şi mare parte a fondului
lexical principal sunt de origine latină.Limba română face parte din
familia limbilor romanice alături de limba franceză, italiană,spaniol şi
portugheză. Toate limbile romanice au evoluat din limba latină populară,
folosită învorbirea
familiară. Procesul de formare a limbii române a fost unul complex. Înce
perea procesului de romanizare este reprezentată de cucerirea Daciei de
către romani în urma războaielor daco-romane dintre anii 101-102 şi
105-106. Dacia, transformată în provincie romană a fost colonizată
masiv de populații latinofone „din toată lumea romană” aşa cum afirmă
Eutropius. Romanizarea Daciei a fost rezultatul unei acțiuni îndelungate
în domeniul politic,economic, social, cultural şi spiritual.
În primul rând
la conturarea profilului distinct al limbii române de astăzi au contribuit
patru serii succesive de straturi lingvistice: substratul, stratul,
superstratul și
adstratul. Substratuleste unul dintre rezultatele amestecului de populație,
al conviețuirii de durată a două sau a mai multor colectivități, dintre care
una e băştinaşă peteritoriul devenit comun, iar cealaltă imigrată, stabilită
prin cucerire sau prin dislocări de grupări umane. La baza limbii române
stă latina colocvială, „vulgară”, aspect care s-a conservat în evoluția ei
ulterioară. Modelul cultural de limbă scrisă, cultivată a început să
funcționeze în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea – până în secolul al
XVI-șea, textele religioase fundamentale au fost scrise în slavonă și nu
în latină, ca în Occident. În fondul principal lexical al limbii române,
65% dintre termeni sunt latinești. Superstratul(limba slavă) a influențat
limba română după secolul al VI-lea, dar nu i-au alterat esența latină.
Materialul lexical a fost asimilat fără ca limba română să-și schimbe
structura gramaticală și caracterul latin. Limba slavă a lăsat în limba
română circa 4000 de cuvinte, la care s-au adăugat, ulterior, împrumuturi
mai noi din limbile slave vecine (rusă,bulgară, ucraineană, sârbă, croată.
În al doilea rând
, evoluția limbii literare a fost împărțită de istoricii limbii în două mari
etape cunoscute sub denumirile de perioada veche şi perioada modernă.
Perioada veche este dominată de cultura slavonă, din care se traduc cărți
religioase sau laice începând cu secolul al XVI-lea. Încă de la sfârşitul
secolului al IX-lea, pe teritoriul românesc s-a folosit alfabetul chirilic,
grafia latină find introdusă abia în timpul domniei lui Cuza, iar
înTransilvania în timpul Şcolii Ardelene. În Ţara Românească şi în
Moldova, limba cancelariei şia bisericii a fost slavona între secolele
XIII-XVI. În Transilvania, devenită parte a regatului maghiar catolic,
limba de cultură a fost, începând cu secolul XII, latina. Începuturile
scrisului în limba română se regăsesc în secolul al XVI-lea. Primul
document în limba română care s-a păstrat este Scrisoarea lui Neacşu din
Câmpulung către judele Braşovului, din 1521. Despre dezvoltarea
scrisului în limba română se poate vorbi abia după mijlocul secolului
XVI, de când provin numeroase mărturii directe originale precumacte,
donații, testamente sau traduceri ale unor texte religioase. O altă etapă
importantă o constituie tipăriturile de texte religioase. În 1508, în Ţara
Românească, apare prima tipăritură românească, dar în limba slavonă.
Prima carte în limba română, apare la Sibiu, în 1544. La
Braşov,diaconul Coresi înfințează o tipografie proprie, unde apar,
începând cu 1599, 11 tipărituri în slavonă şi 9 în limba română.
Circulația acestor tipărituri a asigurat păstrarea unității spirituale şi
culturale a românilor din cele trei provincii. De asemenea au avut rol în
formarea limbii noastre literare, având la bază limba vorbită în nordul
Munteniei şi sud-estul Transilvaniei. În secolul al XVII-lea, se
diversifică domeniile de folosire în scris a limbii române,apărând noi
tipuri de texte: coduri de legi, care pun bazele limbajului juridic
românesc, începuturile istoriografiei şi cărțile populare. În scrierile
umaniştilor Grigore Ureche, Miron Costin şi Dimitrie Cantemir apar
primele observații despre latinitatea şi despre unitatea ei, dar şi primele
elemente ale literaturii artistice. Limba literara este aspectul cel mai elaborat,
mai ingrijit al limbii unei comunitati, stabilit prin norme unitare si consolidat prin
scris. Limba literara este deopotriva conservatoare si inovatoare, acceptand
modernizare. In secolul XX, au aparut mai multe lucrari din nevoia de a surprinde
aspectul normal al limbii din diferite puncte de vedere, dar si de a inregistra
elementele de modernizare care au patruns treptat in limba.
În concluzie
, originea limbii române este legată de procesul de formare apoporului
român, proces de sinteză daco-romană, asupra căruia s-au exercitat în
timp şi alte ințfluențe. Despre procesul de romanizare, majoritatea
specialiştilor consideră că s-adesfăşurat începând cu secolul I î.Hr. şi
până în secolul al VII-lea d.H. Procesul de formare a limbii române este
unul complex şi de durată. În ciuda împrumuturilor din alte limbi cu care
avenit în contact, româna este o limbă romanică pentru că structura
gramaticală şi vocabularul de bază sunt majoritar latine. Răspândirea
scrisului şi a tiparului au determinat ca pe parcursul a trei secole, limba
română să se unifice definitiv în structura pe care o cunoaştem acum.