Evoluţia limbii române

– limba românǎ actualǎ este rezultatul unei evoluţii îndelungate, sub influenţa conjugatǎ a
unor factori externi (istorici, sociali, culturali) şi interni (modificǎrile propriei structuri)
– dezvoltarea limbii române poate fi grupatǎ pe mai multe perioade:

a) Perioada daco-romană (sec. al II-lea – sec. VI-VII):

– se constituie un idiom neolatin, pe o arie de rǎspândire mai largǎ decât Dacia, având la bazǎ
latina popularǎ. În jurul anului 600, se poate vorbi de limba românǎ ca limbǎ romanicǎ deja
conturatǎ.

b) Perioada dintre secolele VI-VII şi secolul al XII-lea:

– se intensificǎ diferenţierea de latinǎ (care, dupǎ secolul al VI-lea nu mai este limbǎ oficialǎ
în Imperiul Bizantin): aspect mai arhaic al limbii române faţǎ de celelalte limbi romanice,
individualitate conturatǎ însǎ mai devreme.
– slavii se instaleazǎ în Imperiul Bizantin şi în Dacia, unde sunt semnalaţi în secolul al VI-lea
sub numele de sclavus, azi şchiau, (pl. şchei), fapt cu importante consecinţe lingvistice pentru
limba autohtonilor.

c) Perioada dintre secolele al XVI-lea şi al XVII-lea:

– apar scrieri în limba românǎ; cel mai vechi document ajuns pânǎ la noi este Scrisoarea
lui Neacşu din Cîmpulung cǎtre Hans Benkner, judele Braşovului, pe care Neacşu îl înştiinţeazǎ
despre o posibilǎ ofensivǎ turceascǎ asupra Transilvaniei, prin Banat, în anul 1521. Limba acestei
scrisori este clarǎ, fluentǎ, ceea ce dovedeşte cǎ româna se folosea în scris înaintea acestei date.
– dupǎ 1521 sunt atestate mai multe documente în limba românǎ: scrisori, acte de vânzare
şi de cumpǎrare, foi de zestre, testamente, însemnǎri, iar dupǎ 1540 şi cǎrţi tipǎrite, traduceri
religioase din slavonǎ
– prima carte în limba românǎ este Catehismul românesc (1544, Sibiu), care conţine şi cea
dintâi atestare a numelui etnic (rumân; termenul român este atestat în 1582, în Palia de la Orǎştie).
Din pǎcate, se tipǎresc în numǎr mare doar cǎrţile de cult, nu şi cele laice, care circulau în
manuscris: romane populare (Alexandria, Varlaam şi Ioasaf, Archirie şi Anadam), vieţi de sfinţi,
cǎrţi de moralǎ (Floarea darurilor) şi de astrologie, celebrul Fiziolog, cronici, legende.
– cǎturarii vremii constatǎ tot mai des cǎ în toate regiunile locuite de români se vorbeşte
aceeaşi limbǎ (diaconul Coresi, Simion Ştefan, Nicolaus Olahus, care afirmǎ pentru prima datǎ
originea latinǎ a limbii române în lucrarea Hungaria); ideea apare mai pregnant la Grigore Ureche,
iar dupǎ un timp, argumentat şi polemic, la Miron Costin
 – se stabileşte tacit o normǎ a scrierii, concretizatǎ mai ales în evitarea regionalismelor
– vocabularul se îmbogǎţeşte cu termeni din limba turcǎ: agǎ, alai, cearşaf, ciorap, divan,
duşman, hatâr, mazil, papuci, pilaf, sarma, telemea
– limba românǎ începe sǎ devinǎ limbǎ literarǎ şi limbǎ de culturǎ: Psaltirea în versuri din
1673 a mitropolitului Dosoftei, primul poet cult, Gramatica româneascǎ a lui Dimitrie Eustatievici
(care a circulat însǎ în manuscris), Biblia de la Bucureşti (1688 – traducerea integralǎ a Bibliei în
româneşte), cronicile istorice originale, dezvoltarea literaturii juridice, geografice, etnografice,
începuturile literaturii filosofice: Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea de Dimitrie
Cantemir (1698), poemul filozofic Viiaţa lumii, în a cǎrui prefaţǎ Miron Costin face o introducere
în domeniul prozodiei.

d) Perioada dintre secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea

– înfloresc artele, literatura, ştiinţa
– limba românǎ ca limbǎ de culturǎ este concuratǎ de cea greacǎ, preferatǎ de o parte dintre
boieri şi dintre reprezentanţii clerului; existǎ la Iaşi şi la Bucureşti şcoli superioare în care se predǎ
greceşte; în vocabular apar numeroşi termeni greceşti: a aerisi, a agonisi, caligrafie, conopidǎ,
dascǎl, folos, plicticos, taifas
– dovedirea latinitǎţii limbii române constituie o preocupare de bazǎ a oamenilor de culturǎ
români, mai ales – din cauza condiţiilor politice din Transilvania – a cǎrturarilor Şcolii Ardelene
– intelectualii din toate provinciile româneşti se angajeazǎ în dezbateri care au drept ţel
modernizarea şi unificarea limbii culte. Acest lucru se concretizeazǎ, începâd cu secolul al XIX-
lea, printr-un aport masiv de cuvinte din limbile romanice, mai ales din francezǎ şi italianǎ, dar şi
din latina cultǎ, proces pe care Sextil Puşcariu l-a denumit „reromânizarea limbii române”. Multe
din cuvintele nelatine sunt Înlocuite cu unele romanice: evghenicos cu nobil, olac cu curier,
ipochimen cu ins, individ
– se trece, treptat, de la alfabetul chirilic la cel latin, introdus oficial între 1859 şi 1861.
Disputele privind ortografia (etimologicǎ sau foneticǎ) se rezolvǎ, firesc, în favoarea sistemului
fonetic de scriere, deşi existǎ derapaje în favoarea etimologismului, patronate şi de Academia
Românǎ
– la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi în secolul al XIX-lea au loc evenimente, acţiuni,
mişcǎri cu imense consecinţe pentru dezvoltarea naţunii române (Revoluţia lui Tudor
Vladimirescu, Revoluţia de 1848, Unirea Principatelor, Rǎzboiul de Independenţǎ, apariţia de
instituţii moderne: serviciul militar, şcoli, teatre, reviste şi ziare, societǎţi culturale, Academia), de
unde şi numeroasele transformǎri lexicale. Vocabularul este bogat şi variat, limba românǎ
dezvoltându-se ca instrument de vehiculare a culturii şi ca mod poetic de exprimare.

2
– începe epoca limbii şi a culturii române moderne. România adoptǎ cu uşurinţǎ modelele culturii
romanice occidentale şi se reînscrie în sfera latinitǎţii: ea poate recupera astfel pierderile şi
discontinuitǎţile, accelerând procesul de reromanizare. Nicio altǎ limbǎ romanicǎ nu a ajuns atât
de repede ca româna de la structuri stilistice şi lexicale medievale orientale (sec. al XVII-lea) la
structuri moderne occidentale. Secolul al XVII-lea este perioada de tranziţie româneascǎ de la
Orient spre Occident, de la Evul mediu la Epoca Modernǎ. Ion Heliade Rǎdulescu, V. Alecsandri,
M. Eminescu urmeazǎ doar la un secol dupǎ Dimitrie Cantemir.