Latinitate şi Dacism

I. Etnogeneza

Etnogeneza românilor reprezintă un eveniment istoric fundamental in istoria noastră

naţională, întrucât arată cum s-a format civilizaţia noastră. Ea a fost un proces

complex, îndelungat la care au contribuit statalitatea dacică şi creşterea puterii

acesteia, cucerirea Daciei de către romani, colonizarea, romanizarea dacilor,

continuitatea populaţiei daco-romane in condiţiile convieţuirii cu populaţiile

migratoare, răspândirea creştinismului, ducând în final la crearea unei etnii distincte în

spaţiul central-sud-est european.

Teritoriul pe care a avut loc acest proces complex rămâne, „problema cea mai grea din

istoria limbii române” după părerealui Ov. Densusianu. În principiu, discuţia rămâne

înca deschisă, dar până acum cele trei teorii despre geneza etnolingvistică românescă

sunt:

1. Teoria originii nord si sud dunărene – Susţinută de istorici şi de filologi: Puşcariu,

Al. Rosetti şi confirmată de diversitatea dovezilor istorice, arheologice şi
lingvistice. Această teorie afirmă că procesul de etnogeneză a poporului român şi a
limbii române a avut loc pe un întins teritoriu romanizat, care cuprindea regiuni situate
la nordul şi la sudul Dunării: Dacia si Dobrogea, sudul Pannoniei, Dardania, Moesia
Inferioară şi Moesia Superioară iar Dunărea a fost un hotar administrativ, politic şi
strategic ce a permis mobilitatea populaţiei si a favorizat menţinerea caracterului
unitar al limbii române.

2. Teoria originii nord-dunărene – Avansată de personalităţi ilustre

ale culturii româneşti vechi şi moderne: Cantemir, P. Maior, B. P. Haşdeu. Această
teză nu a beneficiat de demonstraţii ştiintifice convingătoare şi de aceea are numai
valoare istorică.
3. Teoriile originii sud-dunărene – a fost suţinută şi de savanţi români, dar mai ales de
autori străini. Ei susţineau că formarea poporului român şi a limbii române la sudul
Dunârii a avut loc ca urmare a părăsirii Daciei prin retragerea aureliană. Fr. J. Sulzer
spunea că „actualii vlahi nu se trag din volohii ori din bulgarii lui Nestor şi incă mai
puţin din romanii din Dacia lui Traian, că, prin urmare, ei nu trebuie consideraţi
aborigeni, ci ca un popor care a venit aici in timpuri mai târzii” sau că „valahii au
luat fiinţă in Moesia, Tracia şi in regiunile de acolo de primprejur, nu în Dacia”.

În secolul al XIX-lea, Robert Roessler reia aceeaşi teorie, fixând trecerea românilor la

nordul Dunării la sfârşitul secolului al XII-lea şi în „timpul imediat următor”. În

lucrarea sa Robert Roessler afirma că dacii au fost omorâţi în masă după 106, insă

anumite dovezi găsite (1000 de localităţi, inscripţii din alte provincii romane ce atestă

prezenţa soldaţilor de origine dacă) dovedesc faptul că dacii nu dispăruseră după anul

106 ci şi-au continuat existenţa în acelaşi teritoriu.

II. Originea limbii române

Originea limbii române este legată de procesul de formare a poporului român. Mulţi

specialişti consideră că limba română provine din limba latină a romanităţii, latina

vorbită în părţile de est ale Imperiului Roman. Face parte, deci, din familia limbilor

romanice, dintre care unele au devenit limbi naţionale (italiana, franceza, spaniola,

portugheza, româna), altele au rămas limbi regionale (catalana în Spania, sarda în

insula Sardinia, din Italia, dialectele retoromane în Elveţia) sau au dispărut (dalmata).

Potrivit lingvistului Al. Rosetti, limba română: “este limba latină vorbită neîntrerupt in

partea orientală a Imperiului Roman, cuprinzând provinciile dunărene (Dacia,

Pannonia de sud, Dardania, Moesia Superioară si Inferioară), din momentul pătrunderii

limbii latine în aceste provincii şi până în zilele noastre”.

În timp, limbile s-au modificat, iar atunci când s-au acumulat multe transformări

(fonetice, gramaticale şi lexicale), astfel încât varianta de origine nouă nu mai e

înţeleasă de vorbitori, se poate vorbi de o limbă nouă. Transformările sunt un fenomen

 continuu şi gradual şi nu e uşor să fixăm praguri dar se consideră că procesul de

constituire a limbilor romanice s-a încheiat în secolul al IX-lea, iar pentru română, s-

au propus mai multe date: formarea limbii române ar fi durat până în secolele VI – VII

sau VIII – IX.

Limba română a menţinut structura limbii latine, în structura gramaticală română s-au

conservat din latină clasele de declinare ale substantivului, pronumele personal,

tipurile de adjective, numeralele de la 1 la 10, clasele de conjugare ale verbelor, cele

mai multe moduri şi timpuri, principalele conjuncţii şi prepoziţii. În vocabular sunt de

origine latină cuvinte care denumesc noţiuni, obiecte, acţiuni, însuşiri fundamentale

(relaţii de rudenie, părţi ale corpului uman, elemente naturale, plasarea în timp şi

spaţiu etc.) şi care sunt frecvente în vorbire.

Dezvoltate în condiţii diferite, limbile romanice au suferit influenţa

substratului (limba vorbită de populaţiile cucerite) şi a altor limbi cu care populaţia

cucerită a venit în contact în cursul secolelor. În cazul limbii române, substratul îl

constituie limba daco – geţilor, din familia limbilor trace (indoeuropeană), din care nu

s-au consemnat cuvinte în scris.

In prima faza a dezvoltării ei, limba română veche este cunoscută sub numele de

„limba română comună”, ”protoromână”, ”tracoromână”, ”straromână”. Această

limbă nu este nici atestata, nici cunoscuta documentar şi refacută de filologi prin studii

comparative. Aşezarea bulgarilor şi a slavilor în jurul poporului vorbitor de limba

română face ca unitatea limbii române comune să se spargă şi să apară diferite dialecte

precum:

 Daco-român
 Aromân
 Istroromân
 Meglenoromân

III. Influenţe

1. Cea mai puternică influenţă asupra limbii române este cea slavă şi încep din secolul al
VI-lea odată cu migraţia slavilor pe teritoriul de la sud de Dunăre. S-a exercitat pe
cale populară – prin contacte cu populaţii slave, dar şi pe cale cultă, prin slavonă,
care era limba bisericească şi a cancelariei în Ţările Române. Unele dintre
împrumuturile slave populare au devenit cuvinte din fondul principal, esenţiale până
astăzi – ceas, dragoste, a iubi, muncă, prieten, prost, a sfârşi, a trăi, vorbă.
2. Împrumuturile din maghiară nu sunt foarte numeroase, dar cuprind cuvinte din lexicul
fundamental – gând, oraş, fel, etc.
3. Influenţa greacă veche se exercită asupra limbii române în secolele al VII-lea şi al
VIII-lea, datorită relaţiilor cu Imperiul Bizantin. Cuvintele greceşti pătrund direct
(arvună, catarg, flamură, mătase, stol, triastă, zale) sau mai târziu, până în secolul al
XII-lea, prin intermediul limbii slave (busuioc, comoară, corabie, crin, dafin, hârtie,
livadă ).
4. In secolul al XVIII-lea, în limba română pătrund cele mai multe împrumuturi din
turcă. Lexicul turcesc, care marchează epoca şi care nu se va păstra decât în mică
măsură în secolele ulterioare este cel legat de administraţie, de ceremoniile şi
divertismentele curţii: liliac, lalea, acadea, cafea, geam, cazan, saltea.

După perioada de tranziţie reprezentată de Şcoala Ardeleană, la sfârşitul secolului al

XVIII-lea, începe epoca modernă din istoria limbii române, caracterizată prin

unificare şi modernizare.

Alfabetul chirilic este înlocuit cu alfabetul latin, în câteva etape (în 1828 Ion Heliade

Rădulescu simplifică sistemul scrierii chirilice într-o variantă care se adapta

pronunţării româneşti; între 1836 şi 1844 s-au creat alfabete de tranziţie în care literele

latine înlocuiau treptat caracterele chirilice; documentele oficiale din timpul domnieie

lui Alexandru Ioan Cuza instituie prin lege folosirea alfabetului latin, în 1860 în

Muntenia şi în 1862 în Moldova ).

În secolul al XIX-lea, vocabularul limbii române se modernizează prin împrumuturi

masive din limbile romanice (în primul rând din franceză, dar şi din italiană) şi

din latină (Împrumuturi din franceză: şampanie, restaurant, birocraţie, abajur,

abandon, caiet, etc.)

Între influenţele perioadei moderne se numără şi germana (mai ales în Transilvania)

şi rusa (la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi la începutul secolului al XIX-lea, în

Moldova şi Ţara Românească).

Împrumuturi din germană: şurub, şniţel, bilaz, cartof, pantof, şnur, halbă.

IV. Scrisul şi tipăriturile

În Ţara Românească şi în Moldova, limba de cultură – a cancelariei şi a bisericii – a

fost, în secolele al XIII-lea – al XV-lea, slavona, folosită în scris în texte religioase, în

hotărâri domneşti, acte juridice, scrisori, cronici. S-au păstrat texte redactate în

slavonă pe teritoriul românesc, din secolul al XIV-lea (cel mai vechi act păstrat

datează din 1374). În unele dintre aceste texte apar cuvinte româneşti ( nume de

familie, porecle, toponime –Arbure, Bălaur cel logofăt, Roman Blândul etc. ). În

Transilvania, devenită parte a regatului maghiar, catolic, limba de cultură a fost – din

secolul al XII-lea – latina (medievală), păstrată în inscripţii şi documente. Limba

serviciului religios ortodox era însă tot slavona.

Primul text scris in limba română cu o atestare certă este o scrisoare de la 1521, a

lui Neacşu din Câmpulung. E foarte posibil să se fi scris româneşte şi înainte, dar

textele nu s-au păstrat. Prin textele scrise s-a construit treptat limba română literară,

varianta cultă a limbii române. Pe teritoriul nostru primele carţi tipărite aparţin

diaconului Coressi si ucenicilor, iar prima traducere integral a bibliei este realizată

de Şerban şi Radu Greceanu şi cunoscută sub numele de “Biblia de la Bucureşti” .

V. Latinitatea şi dacismul

Fundamentele culturii române au fost descrise, înţelese, şi valorificate diferit de-

alungul secolelor de oameni de ştiinţă care au evidenţiat fie componenta romana, fie pe
 cea dacica, fie interacţiunea lor. Astfel, pe temeiul demersului de afirmare a identităţii

etnice şi al disputelor privitoare la originea poporului român şi a limbii române, se

dezvoltă cu timpul două concepte şi două curente de idei, Latinitatea şi dacismul

1. Latinitatea limbii române

Romanizarea lingvistică, fundamentală şi decisivă pentru apariţia limbii române, a

constat în învăţarea limbii latine de către populaţia autohtonă.

Generalizarea latinei a determinat fenomenul contrar, de regres şi de eliminare treptată

a limbii materne, traco-dacă. Durata romanizării în Dacia nu coincide cu durata

stăpânirii romane, aproximativ 170 de ani, cuprinşi între 106 – 274 / 275. Romanizarea

s-a dovedit a fi un fenomen ireversibil iar consecinţele acesteia au fost de natură

etno-lingvistică.

Latinitatea este un curent de idei referitor la originea latină a unui neam. Ideea

latinităţii, concept imperativ de afirmare a identităţii etnice îndeosebi în Transilvania,

dar receptat şi ca o firească necesitate de cunoaştere a originilor, de legitimare a unui

popor în faţa istoriei, a avut un timp îndelungat de cristalizare şi de consolidare,

începând cu marii cronicari şi cărturari din secolele al XVI-lea şi al XVIII-lea (Grigore

Ureche, Miron Costin, Ion Neculce), apoi de stolnicul Constantin Cantacuzino şi de

Dimitrie Cantemir şi atingând un punct de apogeu în epoca Şcolii Ardelene (Samuil

Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior).

Alături de idei valoroase – unitatea şi continuitatea românilor şi combaterea teoriei

imigraţioniste, a originii sud-dunărene, necesitatea adoptării alfabetului latin – ei

promovează şi evidente exagerări – originea pur romană a poporului român şi a limbii,

cu urmări în tendinţele de purificare a limbii de elementele nelatine, perpetuate până

spre sfârşitul secolului al XIX-lea.

Opinii ce susţin latinitatea limbii

Nicolaus Olahus este primul care afirmă unitatea de neam, de origine şi de limbă a

românilor din cele trei ţări în lucrarea Ungaria, scrisă în limba latină la Bruxelles şi

terminată in 1536.

El afirmă că: „Valahii sunt creştini, numai că, urmând pe greci, se deosebesc de

biserica noastră catolică în privinţa purcederii duhului Sfânt şi a altor articole mai

puţin importante. […] Moldovenii au aceaşi limbă, obiceiuri şi religie ca şi muntenii,

se deosebesc numai prin imbrăcăminte. […] Limba lor şi a celorlalţi valahi a

fost cândva romană, căci ei sunt copiii din Roma.

În cultura românească, meritul intâietăţii în afirmarea ideii de latinitate a limbii

materne îi revine lui Grigore Ureche (1590-1647). El a fost

primul cronicar moldovean de seamă, care a demonstrat latinitatea limbii române, într-

un capitol din lucrarea sa, „Letopiseţul Ţării Moldovei”, consacrat special acestei

probleme şi intitulat „Pentru limba noastră moldovenească”.El spunea ca:

„de la Rîm (Roma) ne tragem; şi cu ale lor cuvinte ni-i amestecat graiul”.

Pentru a convinge cititorii de acest adevăr el accentuează unele paralelisme lexicale

latin-romane: „De la ramleni, ce le zicem latini, pâine, ei zic panis; carne, ei zic caro;

găina, ei zic galina; muiarea, mulier; fameia, femina; părinte, pater; al nostru, noster si

altele multe den limba latinească, că de ne-am socoti pre ămanuntul, toate cuvintele le-

am inţelege” (Letopiseţul Ţării Moldovei).

Lui Grigore Ureche îi urmează alţi scriitori şi lingvişti care susţin în lucrările lor

sorgintea latină a limbii române.

În „ Istorie în versuri polone despre Moldova şi Ţara Românească”, cronicarul Miron

Costin realizează o sinteză a schemei structurii limbii

române: „Unde trebuiasă fie Deus, avem Dumnezeu sau Dumnezeu, al mieu în loc de

meus, aşa s-a stricat limba; unde era coelum, avem cierul; homo – omul; frons –

frunte; angelus – indzierul. Unele cuvinte au rămas chiar întregi: barba – barba, aşa

şi luna, iar altele foarte mici deosebiri. În plus, s-au mai adăugat mai târziu şi puţine

cuvinte ungureşti. În sfârşit, luându-se cele sfinte de la sârbi, s-au adăugat şi puţine

cuvinte slavoneşti.”.

Iar în opera „De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşiilor ”, aşa cum

indică şi titlul, cronicarul îşi propune să scoată „lumii la vedere felul neamului, din ce

izvor şi seminţe sînt ulăcuitorii ţărei noastre, Moldovei şi Ţării Munteneşti şi românii

din ţările ungureşti.” El dovedeşte că precum şi alte neamuri: „ franţozii – galii, turcii

– otomani, ungurii – huni, aşa şi românii poartă numele romanilor.”

Au susţinut ideea originii pur latine a limbii române, cerând scrierea cu alfabet latin şi

scrierea etimologică: Samuil Micu şi Gheorghe Şincăi. Ei propun eliminarea cuvintelor

de altă origine şi înlocuirea lor cu neologisme latineşti.

Samuil Micu este cel care, încercând să dovedească provenienţa latină a românilor,

conchide că acest lucru reiese din patru elemente: „întâiu din scriitori, a doua din

obiceiuri, a treia din limbă, a patra din nume.”

Asemenea lui SamuilMicu, Gheorghe Şincai, în opera „Hronica

românilor şi a mai multor neamuri…”, încearcă să dovedească orginea romană a

poporului român: „Din partea coloniei, carea au remas în Dachia Veche… s-au prăsit

apoi toţi românii cîţi sînt de-a stînga Dunărei, cum cură în Marea Neagră; iară din

partea coloniei carea s-au trecut Dunărea şi s-au aşezat în Dachia cea Noao, aşişderea

şi din romanii precarii i-au adus Marele Constantin din Trachia, Machidonia şi

Thessalia, s-au prăsit românii cei ce sînt de-a dreapta Dunărei, carii s-au numit după

aceaia, amu vlahi, amu cotzo, sau cuzo-vlahi, iară mai pre urmă ţinţari, tocma cum s-

au numit şi ceii ce au remas de-a stînga Dunărei, întîiu români, apoi abotriţi, după

aceaia comani şi paţinachite, mai pre urmă munteni, moldoveni, mărgineni, mocani,

frătuţi; ci ori cum s-au numit, sau se numesc şi acum, tot de o viţă şi porodiţă sînt,

adecă romani de sînge, precum firea şi vîrtutea îi mărturiseaşte (…)”.

Î n cultura noastră, Dimitrie Cantemir, este unul dintre cei mai erudiţi

umanişti.Reluând o temă a cronicarilor moldoveni, lucrarea „Hronicul vechimei a

romano-moldo-vlahilor” înfăţişează trecutul îndepărtat al poporului nostru, originea

comună a tuturor românilor. El afirmă că “sântem urmaşii unui popor care a creat

ocivilizaţie şi o cultură clasică”.

„Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor„ este ultima operă a lui Dimitrie

Cantemir, ce infaţişează concepţia savantului asupra formării poporului român şi a

limbii române, tratând, cu o documentare extrem de bogată, de peste 150 de izvoare,

originile poporului român şi evoluţia sa până la al doilea descălecat, momentul

întemeierii celor două ţări române, Muntenia şi Moldova.

Stolnicul Constantin Cantacuzino, în opera sa „Istoria ţării româneşti” vorbeşte,

deasemenea, despre originea românilor, susţinând ca aceştia sunt descendenţii

romanilor rămaşi în Dacia, afirmând astfel continuitatea daco-romana la nordul

Dunării:

„Iară noi înt-alt chip de ai noştri şi de toţi câţi sunt rumâni, ţinem şi credem,

adeverindu-ne den mai aleşii şi mai adeveriţii bătrâni istorici şi de alţii mai încoace, că

valahii, cum le zic ei, iarănoi, rumânii, sîntem adevăraţi romani în credinţă şi în

bărbăţie, den carii Ulpie Traian i-au aşezat aici în urma lui Decheval, dupre ce tot l-au

supus şi l-au pierdut; şi apoi alt şi alalt tot şireagul împăraţilor aşa i-au ţinut şi i-au

lăsat aşezaţi aici şi dintr-acelora rămăşiţă sătrag pănă astăzi rumânii aceştea. Însă
rumânii înţeleg nu numai ceştea de aici, ce şi den Ardeal, carii încă şi mai neaoşi sînt,

şi moldovenii, şi toţi cîţi şi într-altă parte să află şi au această limbă, măcară fie şi

cevaşi mai osebită în nişte cuvinte den amestecarea altor limbi, cum s-au zis mai sus,

iară tot unii sînt. Ce dară pe aceştea, cum zic, tot romani îi ţinem, că toţi aceştea dintr-

o fântână au izvoît şi cură”.

Evocarea romantică a înfruntării dintre daci şi romani; Momentul zero al

etnogenezei

Pentru Mihai Eminescu, etnogeneza se situează în seria

fenomenelor primordiale ilustrate de universul său poetic: cosmogonia şi sociogeneza,

creaţia lumii şi creaţia omului, a societăţii umane. Dacia este, în poezia lui Eminescu,

imaginea ideală a statului arhaic, generator de sacralitate. Mai toată poezia

eminesciană de inspiraţie istorică se află în genere în amplul poem din 1872 ,,Memento

mori”. În ,,Memento mori” evocarea epocilor se realizează la limita visului cu istoria

şi cu filosoficul.Şi el susţine ideea latinităţii: „Da, de la Roma venim, scumpi şi iubiţi

compatrioţi – din Dacia Traiană! Se cam ştersese diploma noastră de nobleţă: limba

însă am transcris-o din buchiile voastre gheboşite de bătrâneţe în literile de aur ale

limbelor surori. Cam degenerase arborele nostru genealogic cu câte o codiţă străină,

dar îl vom curăţi de toateuscăturile.

2. Dacismul

Unde este istoria noastră, istoria pierdută? Chiar am fost un popor mic şi neînsemnat?

Nu, cu siguranta. Să ne amintim că suntem singurii care nu am atacat vreodată un alt

popor, că pentru noi a fost o datorie sfântă să neapărăm pământul pe care Zeii ni l-au

dăruit. Noi ne-am născut aici, şi aici vom muri. Să ne amintim de strămoşii noştri

Pelasgi, despre care istoria oficială nu ne mai învaţă nimic, de Traci şi mai apoi de

Daci şi de Valahi. Indiferent de numele ce ni l-am dat sau care ni s-a dat, suntem

aceiaşi. Să nu uităm să fim mândrii de trecutul nostru, de spiritul nostru ce e mai

presus de trupurile trecătoare.

Dacismul este un curent ideologic autohton, afirmat la începutul secolului al XX – lea,

şi caracterizat prin exagerarea contribuţiei dacilor în etnogeneza românească.

Opinii ce susţin dacismul

În multe din poeziile sale, G. Coşbuc a evocat trecutul glorios al poporului nostru din

cele mai vechi timpuri si până în zilele lui. El vede istoria ca o luptă neîncetată pentru

libertate socială şi naţională.Simboluri umane ale acestei lupte sunt Decebal,

legendarul Gelu,Mihai Viteazul, Tudor Vladimirescu (,,Decebal către

popor”, ,,Moartea luiGelu”, ,,Paşa Hassan”, ,,Oştenii lui Tudor”).

În ,,Decebal către popor”, regele formulează cunoscuta maximă atribuită dacilor: „E

rău destul că ne-am născut”, numai pentru a sublinia că viaţa în stare de robie ar mări

chinul: „Mai vrem şi-al doilea rău?”. De aceea, Decebal, cheamă intreg poporul dac la

luptă împotriva cotropitorilor romani. Lupta inseamnă jertfă, moarte demnă.

„Din zei de-am fi scoborâtori

C-o moarte tot sîntem datori

Totuna e dac-ai murit

Flăcău ori moş ingîrbovit;

Dar nu-i totuna leu să mori

Ori câne-nlănţuit.”

„Eu nu mai am nimic de spus

Voi braţele jurând le-aţi pus

Pe scut! Puterea este-n voi

Şi-n zei! Dar vă gândiţi, eroi,

Că zeii sunt departe, sus,

Duşmanii lânga noi!”