Limba română

1
 Clasificare și limbi înrudite
Limba română este o limbă romanică din grupul italic al familiei
de limbi indo-europene, având numeroase similarități cu limbile
franceză, italiană, spaniolă, portugheză, catalană și reto-
romană.

Se consideră că limba română s-a dezvoltat atât la nord, cât și

la sud de cursul inferior al Dunării înainte de sosirea triburilor
slave în această zonă. Limba română vorbită în nordul Dunării,
în România și Republica Moldova, este deseori denumită
dialectul dacoromân sau limba dacoromână pentru a o
diferenția de celelalte trei limbi romanice din est. Cu toate
acestea, majoritatea lingviștilor romaniști nu acceptă ideea că
aromâna, meglenoromâna și istroromâna ar fi limbi separate, ci
le consideră dialecte ale limbii române.

Aceste patru dialecte, adică dacoromâna, aromâna,

meglenoromâna și istroromâna, fac parte din grupul estic al
limbilor romanice din Balcani. Dezbaterile privind diferența între
dialecte și limbi sunt deseori influențate de aspecte politice, iar
există opinii variate cu privire la statutul acestor limbi.
Majoritatea lingviștilor români consideră că aceste dialecte sunt
variante ale aceleiași limbi române. Totuși, există opinii care
susțin că acestea ar putea fi patru limbi înrudite, dar distincte.
Câteva teorii susțin că aromâna nu s-ar fi separat de limba
română, ci ar fi rezultat din romanizarea unei populații grecești.
Cu toate acestea, această ipoteză este controversată de
majoritatea lingviștilor, deoarece nu explică anumite
caracteristici ale limbii aromâne. În ceea ce privește originea
istroromânei, aceasta rămâne o enigmă pentru teoreticienii
lingvistici comparativi indo-europeni.
2
 Graiuri
Opiniile lingviștilor variază cu privire la numărul de limbi
romanice răsăritene, existând două perspective principale. Unii
consideră că aceste limbi includ dacoromâna, aromâna,
istroromâna și meglenoromâna ca patru entități distincte. Pe de
altă parte, alți lingviști susțin că acestea formează o singură
limbă, și anume limba română, cu patru dialecte.
În ceea ce privește dacoromâna, fie că este tratată ca limbă
separată sau ca un dialect al limbii române, ea nu prezintă
subdiviziuni dialectale, ci în schimb include diverse graiuri sau
subdialecte. Aceste subdialecte au diferențe minore în ceea ce
privește pronunția și vocabularul, dar în general sunt inteligibile
între ele. Graiurile limbii dacoromâne, în afara românei
standard, includ:

 graiul ardelenesc;
 graiul bănățean;
 graiul crișean;
 graiul bucovinean;
 graiul moldovenesc;
 graiul maramureșean;
 graiul muntenesc;
 graiul timocean .

3
Harta graiurilor
românești

4
Istorie
Istoria limbii române este un subiect la fel de disputat ca și cea a
poporului român, din două motive principale, unul de natură științifică și
celălalt de natură politică. Din punct de vedere științific, penuria surselor
istorice, în special a celor scrise, lasă loc unor numeroase interpretări, pe
care doar disciplinele precum lingvistica comparată, lexicologia și
toponimia le pot valida sau respinge, adesea fără a ajunge la o concluzie
definitivă. Interesele politice, care reflectă revendicările teritoriale din
trecut și mai recent din punct de vedere regional, cultural și identitar, ale
statelor vecine, ale României în sine și ale minorităților coexistente, au
generat diverse variante privind istoria limbii române, de la care s-au
desprins variante diferite ale istoriei poporului român.

Procesul de formare a poporului român a început cu romanizarea dacilor

și s-a încheiat odată cu apariția limbii române, distinctă de latina și de
celelalte limbi romanice. Aria de formare a poporului român a cuprins
teritoriul fostei Dacii Romane, precum și zona situată între Marea
Neagră, Munții Balcani și Valea Timocului (care includea fostele provincii
Scythia, Moesia Secunda și Dacia Ripensis). Regiuni precum Crișana,
Muntenia și Moldova au fost incluse ulterior în această zonă de formare,
deoarece romanizarea nu s-a răspândit uniform în acele teritorii.

5
 R
o
Din perspectivă lingvistică, există o singură certitudine: limba română

m
are originea în romanizarea populațiilor antice din zona de jos a fluviului
Dunărea. Aceste populații, conform relatărilor lui Herodot și altor autori

a
antici, erau de origine traco-dacică. Ulterior, limba română a fost
influențată de diferite limbi, precum cele slave, greacă, maghiară și

n
altele. Acest aspect reprezintă un consens acceptat de toată lumea și nu
este subiectul controverselor. Controversele se concentrează mai

i
degrabă pe teritoriile în care acest proces de formare a limbii române s-a
desfășurat și pe extinderea sa.

z
Continuitat
Harta Balcanilor cu regiunile locuite
de români (vlahi)

aîn Dacia
eaCea mai răspândită variantă privind
r limbii române susține că
formarea
romanizarea definitivă a Daciei a avut
locerapid, cu o mare colonizare a
romanilor și a dus la apariția limbii
a Argumentele includ
române.
rezistența puternică a dacilor și
scăderea populației după războaie.
Totuși, există și variante care susțin
continuitatea limbii dacice sau
influența latinității înainte de cucerirea
romană. Aceste teorii se bazează pe
evidența numelor dacice în inscripții
și pe importanța armatei romane în
procesul de romanizare.

Mai recent, istoricii români au extins

zona de formare a limbii române,
sugerând că acest proces a avut loc
nu doar în Dacia, ci și în regiunile
munților Balcani și pe coasta Mării
Negre. Astfel, se propune o
perspectivă mai amplă asupra
evoluției limbii române și a

6
etnogenezei poporului român, care include o zonă geografică mai largă
decât cea a Daciei.

Textul indică evoluția și atestarea limbii române, în special în contextul

numirii și identificării populației latinofone din nordul Dunării. Primele
limbi romanice atestate au apărut în timpul marilor migrații, cu exemple
precum franceza în 842 și italiana în 960.

Există dovezi istorice care contestă mitul lipsei de documente referitoare

la limba română veche. Teofilact din Symocatta și Teofan Mărturisitorul
amintesc expediția militară din 587 și folosesc cuvinte românești,
spulberând astfel această idee.

Migrația pecenegilor și a cumanilor în jurul Mării Negre a dus la un

amestec cu slavii, formând o populație numită bolohoveni în secolele XII-
XIII.

Documente istorice străine, precum cele ale cronicarului polonez Jan

Długosz din 1476, menționează faptul că locuitorii din Moldova și Valahia
aveau "aceleași obiceiuri și limbă."

Primul document scris în română care s-a păstrat este Scrisoarea lui
Neacșu din 1521, scrisă cu alfabetul chirilic. Prima tipăritură românească
a fost un Catehism
tipărit la Sibiu în
1544, deși s-a
pierdut. Prima
tipăritură
românească cu litere
latine datează din
1560.

Numele "rumână"
sau "rumâniască"
pentru limbă este
atestat în secolul al
Cel mai vechi document păstrat, scris în limba
XVI-lea prin
română, este Scrisoarea lui Neacșu din
documente străine și Câmpulung, datând din anul 1521. Aceasta a fost
scrisă cu alfabetul chirilic.
7
românești, care indică utilizarea termenului și auto-identificarea
populației ca "români."

Iată mai jos un text de la începutul secolului al XIX-lea, care folosește

alfabetul latin, cu ortografie etimologizantă (în coloana din stânga) și
același text transcris cu ortografia actuală (în coloana din dreapta):

Liturgiaru:
"Santu esci cu adeveritu, si
présantu, si nu este mesura
maretîei santîei tale, si dreptu esci
intru tóte lucrurile tale. Ca cu
dreptate si cu multa sîlintia
adeverita, ne ai adusu tóte. Ca
plasmuindu pe omu, si luandu
terana d'in pamentu, si cu tipulu
teu cinstindulu, Dumnedieule,
pusulu ai in raiulu resfaçului,
fogaduindui intru padia
porunciloru tale, vieati'a ceea fara
de mórte si moscenirea
bunatatîloru tale celoru vecinice..."
Liturghier:
"Sfânt ești cu adevărat și
preasfânt, și nu este măsură
măreției sfinției tale, și drept ești
întru toate lucrurile tale. Căci cu
dreptate și cu multă silință
adevărată ne-ai adus toate. Că
plăsmuind pe om, și luând țărână
din pământ, și cu chipul tău
cinstindu-l, Dumnezeule, pusu-l-ai
în raiul răsfățului, făgăduindu-i,
întru paza poruncilor tale, viața
cea fără de moarte și moștenirea
bunătăților tale celor veșnice..."

Prezența
Originea toponimică de sorginte slavă, care amintește de
toponimiei
perioada năvălirii slavilor în teritoriile locuite de români, poate fi
de origine
explicată în modul următor: slavii păgâni au forțat retragerea
slavă
protoromânilor din câmpiile și văile locurilor de baștină. Acești
protoromâni s-au retras în zonele împădurite și către munți.
După creștinarea slavilor, aproximativ în secolul al X-lea,
românii au revenit în teritoriile lor originare, inițiind astfel o
perioadă de conviețuire și interacțiune româno-slavă.
Toponimele semnificative au fost transmise de la protoromâni la
slavi și apoi din nou la români, după revenirea acestora în
zonele de câmpie. În același context, istoricul Florin Curta a
susținut că în anul 814, slavii din sud au început persecutarea
creștinilor, ceea ce ar fi afectat, probabil, și spațiul creștin
românesc.

8
Influenț
a altor Limba română a fost influențată de mai multe surse lingvistice
de-a lungul istoriei sale. Iată principalele influențe:
limbi

Influența Influenta Uniunea

lingvistică Alte
limbii limbilor Neologisme
balcanică influențe
geto-dace slave

Începând cu secolul al XIX-lea, limba română a

Limba geto-dacă era o limbă indo-europeană
din ramura tracă și a fost vorbită în trecut în
regiuni din Bulgaria, România, Serbia,
Slovacia, Ucraina și Ungaria. Se crede că
această limbă ar fi avut o influență
semnificativă asupra latinei vorbite în Dacia,
iar unele cuvinte românești sunt considerate a
fi moștenite din substratul acestei limbi.
împrumutat multe neologisme din alte limbi
romanice, în special din franceză și italiană.
De asemenea, în ultimele decenii, au fost
împrumutate cuvinte din engleză, dar aceste
cuvinte sunt adesea utilizate fără a li se
schimba forma, ceea ce a dus la un dezbatere
despre gradul de românizare a cuvintelor
străine.

Limba română a intrat în contact cu alte limbi
datorită vecinătății geografice. Astfel, au
existat influențe din limbile germană, greacă,
maghiară și turcă, care au adus cuvinte și
expresii în limba română.
Limba română a intrat în contact cu alte limbi
datorită vecinătății geografice. Astfel, au
existat influențe din limbile germană, greacă,
maghiară și turcă, care au adus cuvinte și
expresii în limba română.

Limba română prezintă trăsături specifice

Balcanilor, care nu se găsesc în celelalte limbi
romanice. Aceste trăsături comune includ
articolul hotărât enclitic, sincretismul cazurilor 9
genitiv și dativ, formarea timpurilor viitor și
perfect, precum și evitarea infinitivului.
 Vocabu
lar
Structura
etimologică a
Într-o lucrare de referință echipa lui Marius
vocabularului
Sala construiește vocabularul reprezentativ al limbii
românesc
române, cuprinzând 2581 de cuvinte.
Structura etimologică a acestuia se prezintă astfel:
 Elemente romanice 71,66%, din care
o 30,33 % latinești moștenite

o 22,12 % franceze

o 15,26 % latinești savante

o 3,95 % italiene

 formații interne 3,91 % (majoritatea fiind bazate

pe etimoane latine)
 slave total 14,17 %, din care
o 9,18 % slava veche

o 2,6 % bulgărești

o 1,12 % rusești

o 0,85 % sârbo-croate

o 0,23 % ucrainene

o 0,19 % poloneze

 germane 2,47 %
 neogrecești 1,7 %
 traco-dace de substrat 0,96 %
 maghiare 1,43 %
 turcești 0,73 %
 englezești 0,07 % (în creștere)
 onomatopee 0,19 %
 origine incertă 2,71 %

10
 turcești englezești
maghiareneogrecești onomatopee
germane
1% 2%1% 0% 0%
3%

traco-dace de substrat
1%
slave
15%

formații interne
4%

74%

romanice formații interne slave germane

neogrecești traco-dace de substrat maghiare turcești
englezești onomatopee origine incertă

Conform unei statistici efectuate de lingvistul Dimitrie

Macrea, vocabularul limbii române se compune din mai
multe grupuri etimologice, cu diverse procentaje:
 Elemente latine: 20,02%
 Elemente slave vechi: 7,98%
 Elemente bulgare: 1,78%
 Elemente bulgaro-sârbe: 1,51%
 Elemente turce: 3,62%
 Elemente maghiare: 2,17%
 Elemente neogrecești: 2,37%
 Elemente franceze: 38,42%
 Elemente latine literare: 2,39%
 Elemente italiene: 1,72%
 Elemente germane: 1,77%
 Cuvinte onomatopeice: 2,24%

11
  Cuvinte de origine nesigură: 2,73%
 Cuvinte de origine necunoscută: 5,58%

Dintre cuvintele de origine latină, doar 1.849 sunt

primite direct din latină, în timp ce 8.071 sunt derivate pe
teren românesc de la rădăcini moștenite din latină.
Dimitrie Macrea a analizat și vocabularul folosit de
poetul Mihai Eminescu. Elementele latine constituie 48%
din vocabularul poetului, iar în ceea ce privește circulația
cuvintelor, procentul crește la 83%.
Elementele slave reprezintă 16,81% din vocabular, dar
în circulație sunt doar 6,93%.
Un alt studiu, realizat de D. R. Mazilu în 1937, a analizat
poemul "Luceafărul" al lui Eminescu. A constatat că 13
din cele 98 de strofe ale poemului sunt alcătuite din
cuvinte de origine latină. În total, poemul conține 529 de
cuvinte-titlu sau unități lexicale distincte, dintre care
1.688 sunt de origine latină, 144 de origine slavă și 76
de origini diverse.
Cercetări mai recente sugerează că elementele
autohtone reprezintă doar 1,43% din vocabularul
reprezentativ al limbii române. Aceste elemente latine
moștenite constituie baza lexicului românesc în
circulație, cu o frecvență semnificativă.

12
Gramatică
Substantivele românești se declină în funcție de gen
(feminin, masculin și neutru), număr (singular și plural) și
caz (nominativ/acuzativ, dativ/genitiv și vocativ).
Articolul, asemenea adjectivelor și pronumelor, se
acordă în gen, număr și caz cu substantivul pe care îl
determină.

Româna este singura limbă romanică în care articolul

hotărât este enclitic, adică este atașat la sfârșitul
substantivului. Articolele au evoluat din pronumele
demonstrative din limba latină.

Româna are patru conjugări verbale. Verbele pot fi puse

la patru moduri personale, și anume (indicativ,
conjunctiv, condițional-optativ și imperativ) și patru
moduri impersonale (infinitiv, gerunziu, supin și
participiu).

CONJUGAREA CONJUGAREA CONJUGAREA CONJUGAREA

I II III IV
-A -EA -E -I sau -Î

A mânca A tăcea A face A citi

A lucra A ședea A crede A veni

A alerga A vedea A duce A hotărî

A cânta A plăcea A pune A coborî

13
 Sunete
Limba română folosește șapte vocale: /a/, /e/, /i/, /o/, /u/, /ə/ și /ɨ/. În plus,
vocalele /ø/ și /y/ apar foarte rar în unele cuvinte de origine străină, încă
neasimilate.

La sfârșitul cuvintelor, după consoane (rar în interiorul cuvintelor) poate

apărea un /i/ scurt non-silabic, care se marchează în AFI cu /ʲ/ și este
pronunțat ca o palatalizare a consoanei precedente. Un sunet similar,
terminația u surd, exista în româna veche, dar a dispărut cu timpul în
limba standard.

Există de asemenea 4 semivocale și 20 de consoane.

Diftongi
 Diftongi descendenți: ai, au, ei, eu, ii, iu, oi, ou, ui, ăi, ău, îi, îu
 Diftongi ascendenți: ea, eo, ia, ie, io, iu, oa, ua, uă

Triftongi
 cu vocala intercalată între două semivocale: eai, eau, iai, iau, iei,
ieu, ioi, iou, oai.
 cu două semivocale în fața vocalei: eoa, ioa.

Evoluții
fonetice
Principalele schimbări fonetice constau în:

 apariția diftongilor vocalelor e, i, o

14
 rom. rom.
lat. cera lat. sole
ceară soare

 iotacism [e] → [i]

lat. herba rom. iarbă

 consoanele velare ([k], [g]) → consoane labiale ([p], [b],

[m])

lat. rom.
lat. octo rom. opt signum semn

rom. rom.
lat. coxa lat. lingua
coapsă limbă

 rotacism [l] → [r]

lat.
rom. cer
caelum

 consoanele alveolare [d] și [t] se palatalizează în [dz]/[z] și

respectiv [ts]/[s] înainte sunetelor [e] și [i]

lat. deus rom. zeu lat. tenem rom. ține

15
Ortogra
fie
În principiu, limba română are o ortografie fonemică. Cu toate acestea,
ortografia contemporană prezintă o serie de excepții de la principiul
fonetic.

Istoria limbii române este marcată de utilizarea diverselor sisteme de

scriere, inclusiv alfabete precum răbojul sau vechile "rune" europene,
alfabetele latine, grecești, glagolitice, paleo-slave, alfabete de tranziție și
revenirea la alfabetele latine.

De-a lungul istoriei, au existat dezacorduri cu privire la epoca și

circumstanțele adoptării alfabetului chirilic în scrierea limbii române. O
opinie a fost exprimată de Dimitrie Cantemir, care în "Descriptio
Moldaviae" (1716) a afirmat că scrierea cu litere latine a continuat până
la Conciliul de la Florența din 1432, la peste 400 de ani după Marea
Schismă din 1054. Se spune că domnitorul Alexandru cel Bun ar fi
ordonat arderea textelor scrise cu litere latine și introducerea alfabetului
chirilic și a limbii slavone pentru a împiedica răspândirea catolicismului.
Această teorie a fost susținută și de Mihail Kogălniceanu în 1838.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, mai mulți învățați și istorici,

precum Timotei Cipariu, episcopul Melchisedec Ștefănescu, Bogdan
Petriceicu Hașdeu, și Dimitrie Onciul, au argumentat că alfabetul chirilic
și limba slavă au fost introduse în țările române în secolele X-XII, mai
devreme decât se credea, după creștinarea bulgarilor. Ei au susținut
această teză folosind argumente filologice și istorice.

Primele documente românești care au supraviețuit au fost scrise în

alfabetul chirilic, datorită influenței limbii slavone, care era utilizată ca
limbă liturgică și de cancelarie în Balcani între secolele XI și XVII. Către
sfârșitul secolului al XVIII-lea, Școala Ardeleană, recunoscând originile
latine ale limbii române, a început să introducă alfabetul latin. Utilizarea

16
alfabetului chirilic a continuat până în anii 1860, când limba română a
fost oficial reglementată.

Alfabetul latin inițial folosit pentru limba română includea litere cu

diacritice precum â, é, ó, î și ç, și acestea aveau anumite reguli de citire.
Pe parcurs, s-au adăugat alte litere cu diacritice precum ă, à, d̦ , ě, ê, ș, ț,
ů, precum și diftongii ea și oa, iar unele litere au fost eliminate, cum ar fi
á și ç. Au fost efectuate modificări treptate ale regulilor ortografice,
culminând cu introducerea ortografiei fonetice.

Înainte de 1989, RSS Moldovenească folosea o versiune specială a

alfabetului chirilic, dar în septembrie 1989, legea cu privire la folosirea
limbilor pe teritoriul republicii a confirmat trecerea la alfabetul românesc
pe bază latină.

Taste românești pe tastatura unui laptop

17
 Distribu
țieȚări și teritorii vorbitoare de limbă română
geograf
țară vorbitori (%) vorbitori populație (2012)
Terra 0.33% 23 623 890 7 035 000 000
România, Republica Moldova și țările vecine
România 90.65% 17 263 561 19 043 767

ică
Republica Moldova
Transnistria
Voivodina (Serbia)
76,5%
31,9%
1,5%
2 588 355 (2004)
177 050 (2004)
29 332 (2011)
3 383 332
555 500
2 031 992
co-oficială la nivel regional:
Ucraina 0,8% 327 703 (2001) 48 055 439
neoficială:
Timoc (Serbia) 5,0% 35 330 (2011) 712 050
Ungaria 0,14% 13 886 (2011) 9 937 628
Europa de Vest
Italia 1,32% 798 364 (2014) 60 600 000
Spania 1,70% 798 104 (2011) 46 815 916
Germania 0,37% 300 000 (2010) 81 799 600
Marea Britanie 0,12% 67 586 (2011) 58 789 194
Portugalia 0,50% 52 898 (2011) 10 561 614
Franța 0,07% 50 000 (2010) 65 350 000
Belgia 0,45% 45 877 (2012) 10 296 350
Austria 0,45% 36 000 (2010) 8 032 926
Grecia 0,36% 35 295 (2006) 9 903 268
Cipru 2,91% 24 376 (2011) 838 897
Irlanda 0,45% 20 625 (2011) 4 588 252
Restul Europei 0,07% 75 000 (2010) 114 050 000
Asia
Israel 2,86% 212 000 (2012) 7 412 200
Emiratele Arabe Unite 0,10% 5 000 (2010) 4 106 427
Kazahstan 0,1% 14 666 (2011) 14 953 126
Rusia 0,12% 159 601 (2011) 142 856 536
Japonia 0,002% 3 000 (2010) 126 659 683
Corea de Sud 0,0006% 300 (2010) 50 004 411
America
Canada 0,2% 110 000 (2006) 32 207 113
Statele Unite 0,11% 367 269 (2001) 281 421 906
Argentina 0,03% 13 000 (2010) 40 117 096
Venezuela 0,036% 10 000 (2010) 27 150 095
Brazilia 0,002% 4 000 (2010) 190 732 694
Pacific
Australia 0,09% 10 897 (2010) 21 507 717
Noua Zeelandă 0,08% 3 100 (2010) 4 027 947
Africa
Africa de Sud 0,007% 3 000 (2010) 44 819 778

18
Cuprins:
Clasificare și limbi înrudite..............................2
Graiuri.............................................................3
Istorie..............................................................4
Romanizarea................................................5
Continuitatea în Dacia..................................5
Primele atestări.............................................6
Prezența toponimiei de origine slavă...........7
Influența altor limbi..........................................8
Vocabular........................................................9
Structura etimologică a vocabularului
românesc......................................................9
Gramatică.....................................................12
Sunete..........................................................13
Diftongi.......................................................13
Triftongi.......................................................13
Evoluții fonetice..........................................13
Ortografie......................................................15
Distribuție geografică....................................17

19