Importanța lui Aristotel în logică

Aristotel a fost fondatorul unei

abordări a filosofiei care începe de la
observație și experiență, înainte de
gândirea abstractă. Așa cum Platon
fusese un elev al lui Socrate, tot așa
Aristotel era un elev al lui Platon. Și
Aristotel însuși a devenit tutorele lui
Alexandru cel Mare, astfel făcând
parte dintr-o succesiune intelectuală
prin câteva generații de figuri istorice extraordinare. Cu 45 de ani mai tânăr decât
profesorul său Platon, Aristotel a luat din studiile sale la Academie câteva preocupări și
principii fundamentale pe care le-a dezvoltat în continuare: în mod crucial, ideea că logica
este instrumentul prin care filosofii ar putea forma un sens coerent al universului și o
preocupare cu problemele existenței și cunoașterii.
Aristotel este considerat de practic toți studenții serioși ai filosofiei drept unul dintre
cei mai mari giganți ai subiectului. Astăzi, Metafizica și Etica sa, în special, sunt studiate în
universități din întreaga lume. Opiniile lui Aristotel au modelat profund învățătura
medievală. Influența științei fizice s-a extins de la Antichitatea târzie și Evul Mediu
timpuriu până la Renaștere și nu a fost înlocuită sistematic până când Iluminismul și teorii
precum mecanica clasică au fost dezvoltate. De asemenea, el a influențat filosofiile iudeo-
islamice (800–1400) în Evul Mediu, precum și teologia creștină, în special neoplatonismul
Bisericii timpurii și tradiția scolastică a Bisericii Catolice. Aristotel a fost venerat în rândul
cărturarilor musulmani medievali ca „Primul învățător” și printre creștinii medievali precum
Toma de Aquino ca „Filosoful”, în timp ce poetul Dante îl numea „stăpânul celor care știu”.
Lucrările sale conțin cele mai vechi studii formale ale logicii și au fost studiate de către
cărturari medievali precum Peter Abelard și Jean Buridan.

Influența lui Aristotel asupra logicii a continuat până în secolul al XIX-lea. În plus, Etica
sa, deși întotdeauna influentă, a câștigat un interes reînnoit odată cu apariția modernă a
eticii virtuții. Aristotel a fost numit „tatăl logicii”, „tatăl biologiei”, „tatăl științelor
politice”, „tatăl zoologiei”, „tatăl metodei științifice”, “tatăl retoricii” ș.a. Fără nici un
dubiu, chiar și cei care îl critică astăzi admit că el a fost unul din cei mai importanți filosofi
din istoria omenirii.
 Aristotel, al cărui nume înseamnă „cel mai bun scop” în greaca
veche, s-a născut în 384 î.e.n în Stagira, un oraș din Peninsula
Calcidică, alături de orașul Thessaloniki din nordul Greciei moderne.
Tatăl său, Nicomah, era medicul regelui Macedoniei, Midas al II-lea
— tatăl lui Filip al II-lea și bunicul lui Alexandru cel Mare. Mama sa,
pe nume Phaestis, provenea din familie aristocratică.Tatăl său a
murit când Aristotel încă era băiat mic, așa că a fost crescut de un
tutore, care l-a trimis în Atena când avea aproximativ 17 ani pentru
a fi educat la Academia lui Platon. Aristotel a rămas la Academie
timp de aproximativ 20 de ani.

Povestea tradițională despre plecarea sa consemnează că a fost dezamăgit de direcția

Academiei după ce controlul i-a trecut nepotului lui Platon — Speusippus, deși este posibil
să se fi temut de sentimentele anti-macedonene din Atena în acel moment și să fi plecat
înainte ca Platon să moară. Aristotel l-a însoțit apoi pe Xenocrate la curtea prietenului său
Hermias de Atarneus din Asia Mică. După moartea lui Hermias, Aristotel a călătorit cu
elevul său Teofrast la insula Lesbos, unde împreună au cercetat botanica și zoologia insulei
și a lagunei protejate. În timp ce se afla la Lesbos, Aristotel s-a căsătorit cu Pythias, fie
fiica adoptivă a lui Hermias, fie nepoata. Ea i-a născut o fiică, pe care au numit-o la fel
Pythias.
În 343 î.e.n., Aristotel a fost invitat de Filip al II-lea al Macedoniei să devină tutorele
fiului său Alexandru — care urma să devină stăpânul celui mai mare imperiu cucerit
vreodată. Aristotel a fost numit șef al academiei regale din Macedonia. În acel timp, el i-a
dat lecții nu numai lui Alexandru, ci și altor doi viitori regi: Ptolemeu și Cassander.
Aristotel l-a încurajat pe Alexandru spre cucerirea Orientului, iar atitudinea lui Aristotel
față de Persia a fost fără îndoială etnocentrică. Într-un exemplu celebru, el îl sfătuiește
pe Alexandru să fie „un lider pentru greci și un despot pentru barbari, să aibă grijă de
primii ca după prieteni și rude și să se ocupe de aceștia din urmă ca cu niște fiare sau
plante”.
În 335 î.e.n, Aristotel s-a întors în Atena, stabilindu-și propria școală acolo, cunoscută sub
numele de Liceu. A organizat cursuri la școală în următorii doisprezece ani. În timp ce se
afla în Atena, soția sa Pythias a murit, iar Aristotel s-a implicat cu Herpyllis din Stagira,
care i-a născut un fiu pe care l-a numit după tatăl său, Nicomah.

Această perioadă din Atena, între 335 și 323 î.e.n, este momentul în care se crede că
Aristotel a compus majoritatea operelor sale. A scris numeroase dialoguri, dintre care doar
fragmente au supraviețuit (se presupune că doar 1/5 din lucrări sunt cunoscute de noi).
Acele lucrări care au supraviețuit sunt în formă de tratat și nu au fost, în cea mai mare
parte, destinate publicării pe scară largă; în general, se crede că sunt note de lecții pentru
studenții săi, uneori chiar editate de alții. Stilul de proză al lui Aristotel este, prin urmare,
mult mai puțin elegant decât cel al lui Platon — de fapt, este adesea brusc, aluziv și obscur,
deși a favorizat un stil simplu și direct pentru o mare parte din subiectele sale. Cele mai
importante tratate ale sale includ Fizica, Metafizica, Etica Nicomahică, Politica, Despre
suflet și Poetica.
Aproape de sfârșitul vieții sale, Alexandru și Aristotel s-au înstrăinat din cauza relației
lui Alexandru cu Persia și persanii. O tradiție larg răspândită în antichitate îl suspecta pe
Aristotel că ar fi jucat un rol în moartea lui Alexandru, dar singura dovadă a acestui fapt
este o afirmație puțin probabilă făcută la șase ani după moarte. După moartea lui
Alexandru, sentimentul anti-macedonean din Atena a fost reaprins. În 322 î.e.n.,
Demophilus și Eurymedon l-ar fi denunțat pe Aristotel pentru impietate, determinându-l să
fugă la moșia familiei mamei sale din Chalcis, pe insula Evia, ocazie cu care s-a spus că a
declarat: “Nu voi permite atenienilor să păcătuiască de două ori împotriva filosofiei” — o
referire la procesul și executarea Atenei a lui Socrate. Mai târziu în același an (322 î.e.n.),
a murit pe insula Evia din cauze naturale, după ce l-a numit pe studentul său Antipater ca
executant șef și a lăsat un testament în care a cerut să fie înmormântat lângă soția sa.

Idei centrale
Natura ființei
Întrebarea cheie de la care a început Aristotel a fost: Ce sunt obiectele din această
lume? Ce înseamnă ca ceva să existe? În propriile sale cuvinte:

“Întrebarea care a fost pusă cu mult timp în urmă, se pune

acum și este întotdeauna o chestiune de dificultate. Ce este
ființa?
— Aristotel
Prima sa concluzie importantă a fost că lucrurile nu constau doar din materialele din care
sunt făcute. Aristotel a stabilit apoi că un lucru este ceea ce este în virtutea formei sale.
Acest fapt îl aduce direct împotriva următoarei sale probleme: Ce este mai exact forma?
Am stabilit că nu este materială, deci ce este? Aristotel a respins deja teoria lui Platon
despre formele Ideale (Ideile), așa că a exclus posibilitatea ca forma să fie un fel de
entitate din altă lume existentă în afara spațiului și a timpului. Pentru a-l satisface, trebuie
să provină din această lume.

Pentru Aristotel, teleologia a oferit cea mai bună explicație pentru fenomenele
observabile din lumea naturală: natura tuturor ar putea fi exprimată în funcție de telosul
său — scopul sau sfârșitul către care se îndrepta. Totul avea propriul telos imanent sau
inerent și o tendință naturală de a-l realiza. Astfel, telosul unui motănaș ar fi motanul, cea
a unei sămânțe, planta în care crește; motănașul și sămânța își ating împlinirea atunci când
se dezvoltă în motan și plantă. Această idee este legată de conceptele de potențialitate și
actualitate ale lui Aristotel, potrivit cărora totul conține potențialul de a deveni telosul
său: adică motănașul conține potențialul de a fi actualizat ca un motan (și numai un motan).
Acestea sunt exemple simple, dar Aristotel aplică teoria pe scară largă. Fiecare acțiune,
pentru el, implică eliberarea unui fel de potențial care tinde spre o cauză finală sau
actualitate. Și ființele umane au un telos; el discută acest lucru în Etica Nicomahică și
Metafizica. Aristotel pare să facă distincția între teleologia care implică agenție sau
intenție, care se aplică activităților umane, și teleologia referitoare la organismele
neumane, care este pur și simplu inerentă. El susține în lucrarea sa Fizica că, din moment ce
carnivorele au dinți ascuțiți în față și dinți largi și plați la fundul gurii, pentru a rupe și apoi
a mesteca mâncarea, posesia acestor dinți este în scopul supraviețuirii — o idee care
multora li s-a părut prevestirea selecției naturale.

El a inventat logica formală, în special forma argumentului deductiv folosind silogisme în

care anumite subiecte și predicate erau reprezentate ca categorii generale prin litere.

El a susținut că natura a tot ceea ce este în lume ar putea fi exprimată în termeni de

telos, scopul sau sfârșitul spre care se îndrepta. El a identificat, de asemenea, acest scop
ca fiind “cauza finală” în sistemul său de cauzalitate.

Gândirea sa despre universale și teoriile sale “metafizice” sunt, în parte, o dezvoltare, și

în parte un răspuns la teoria Ideilor a lui Platon. Căutând un prim principiu sau o cauză
finală, el a postulat existența unui “mișcător nemișcat” — o divinitate responsabilă de
schimbarea universului, în timp ce divinitatea însăși rămânea nemișcată și neschimbătore.

Aristotel nu a fost de acord cu Platon că lumea pe care o percepem prin simțuri era
inexistentă și a susținut că percepția senzorială era un mod fiabil — într-adevăr,
singurul mod fiabil — de a înțelege lumea. El a considerat tot ceea ce intră în minte ca
fiind perceput mai întâi ca un obiect observabil de simțurile noastre.

În etică și politică, el a susținut moderarea (respectarea “mijlocului de aur”) în toate

lucrurile.

Lucrări cheie:
Etica Nicomahică

Politica

Poetica
Retorica

Fizica

Metafizica

Despre suflet