Universitatea Liberă Internațională din Moldova

Facultatea Informatică, Inginerie, Design

Catedra Tehnologii informaționale și Calculatoare
Disciplina: Filosofia

Referat
Tema : Filosofia lui Aristotel

A efectuat
Student gr.TIR-26 Gajiu Denis

A verificat
Profesor Prozorovschi S.

Chișinău, 2019
 Aristotel și filozofia lui Aristotel

Aristotel
S-a născut în 384 în Grecia în Stagira. Tatăl lui era medic la curtea lui Filip II al Macedoniei.
Preocupările familiei sale sunt realiste. La 17 ani revine la Atena ajungînd la Akademia lui Platon. Va sta
20 de ani elev și profesor a ținut prelegeri din filosofie. Va pleca în anul morții lui Platon în Asia Mică și în
statele grecești din jur.Va face multe calătorii, lucrează cu mulți învățați în biologie. În anul 342 IH, este
chemat de Filip al Macedoniei pentru a se ocupa de educația fiului său Alexandru. După ce ajunge
Alexandru rege, Aristotel revine la atena și își deschide propria școală filosofică lîngă fostul templu al lui
Apollon Lykeios, școala – liceu (Lykeion). Se va numi și școala peripatetică – de la obiceiul din școala de
a se discuta filosofie plimbîndu-se printre șirurile de coloane.
Spre sfîrșitul vieții după moartea lui Alexandru, trebuie să se refugieze deoarece partidul
patriotic nu-i putea ierta legătura cu familia domnitoare. Se refugiază în insula Eubeea în localitatea Calcis
unde va muri în 322 la 62 de ani. După propriile spuse i-a împiedicat pe atenieni să păcătuiască din
nou împotriva filosofiei. S-au păstrat prelegerile de la liceu. Opera sa cuprinde peste 1000 de lucrări din
care se cunosc doar 160.
Tratate de filosofie, poeme, scrisori, discursuri Opere : Tratate de Fizică (filosofia naturii),
Metafizica (tratate de filosofie primă), Organon (tratat de logică), despre suflet, despre naștere și distrugere,
istoria animalelor, despre cer, Politica, Poetica, Retorica,lucrări de morală : “Etica nichomahica”, “Etica
eudemica” (Eudem).
De la Aristotel inainte termenul de Metafizică va avea și sensul de Ontologie, dar va mai avea o
accepție de metodă filozofică opusa celei dialectice. Egal este cel care a numit. Aristotel este întemeietor
aproape universal a tuturor științelor, teoretizat logica, etica, retorica,economia politica, poetica, psiholog ,
al naturii. Kant. “ De la Aristotel încoace logica nu a avut nevoie să facă un pas inapoi, dar ca și pînă astăzi
s-a putut face un pas înainte “. Opera aristotelică cuprinde toate domeniile, împresionează prin amploarea
și adîncimea, prin contribuțiile originale. În toate domeniile s-a comportat ca un adevarat om de știință,
împresionînd prin erudiția sa. Aristotel va dezvolta filozofia dar nu dinăuntrul platonismului ci din alta
perspectivă. El și-a dat seama că nu poate merge pe urmele lui Platon, el se indoise, iar Aristotel nu putea
merge, dar Aristotel se comporta respectuos, dar nu face compromisuri adevarului. Această poziție este
exprimată în celebra exclamație : “Amicus Plato sed magis amica veritas “ ( Mi-e prieten Platon, dar mai
prieten imi este adevărul ).
Filozofia lui Aristotel deschide căi noi, meditații filozofice. El arată erorile lui Platon : că a separat
generalul de particular, a considerat că esențele generale ar exista în dependent de cele particulare, teza
participării ( lucrurile sensibile participă la ideea în sine de lucru ), teza reamintirii. Aristotel arată legătura
dialectică dintre general și particular, generalitatea nu poate exista prin ea însăți, ci se află într-un continuu
proces de mișcare și transformare. Filozofia aristotelică are ca obiect determinarea participărilor
de bază ale existenței universale. El socotește metafizică ( ontologia ) ca fiind știința
principiilor și cauzelor prime. Prin cauza principală = cauză fundamentală.

El găsim prima data definiția principiului ….. in 5 accepții :

1.principiul este punctul de pornire al mișcării lucrurilor este elementul prim al
generării a tot ce există;
2.principiul constituie punctul de plecare datorită caruia lucrul este, ia naștere și poate fi cunoscut.
Pentru Aristotel principiile fundamentale ale existenței sunt materia și forma. După el tot ce există în mod
efectiv reprezintă sinteza acestor 2 principii sinteza numită substanța.
Materia – principiul pasiv care dă consistența și care este modelat de formă. Forma – cea care dă
configurație, este elementul activ de structura care face ca lucrurile sa fie ceea ce sunt, dar nici forma și nici
materia nu pot exista ca principii independente. Forma devine realitate numai acționînd asupra materiei,
după cum materia devine realitate primind forma. Ex. de Metafizică : statuia lui Hermes este facută din
piatră, piatra însăși este o materie dar și o formă,formă pentru că se individualizează cu celelalte forme dar
în raport cu statuia este materia iar statuia este forma pietrei. Un loc important în filozofia sa o ocupa teoria
asupra categoriilor. Tratează categoriile din punct de vedere filozofic ca domenii și grade ale existenței, dar
și ca formă a gîndirii logice, structura realului. Prin categorii, noțiuni de maximă generalitate, care exprimă
cele mai generale elemente, insușiri și relații de ordinul esenței lucrurilor sau a cunoașterii lor. Aristotel și-
a propus să pună în evidența noțiunile necesare cu ajutorul cărora se poate examina condițiile oricăror
lucruri.
 A elaborat 10 categorii : substanța, calitatea, cantitatea, spațiul, timpul, relația,acțiunea, pasiunea,
posesia, poziția. Cifra 10 este o rezonanta a filosofiei pitagorice, I-au scăpat o serie de categorii lui Aristotel
: efect, cauză, mișcare și cu tot schematismul acestei teorii, teoria categoriilor este foarte importanta atît
pentru filosofie cît și pentru știința. Teoria acestei mișcări consideră că natura este de neconceput fără
mișcare și că nu există mișcare în afara lucrurilor. Este importantă încercarea lui de a clasifica forme
de mișcare; creșterea sau descreșterea – mișcare în raport cu cantitatea, schimbarea calitativă - mișcare
în raport cu calitatea, deplasarea – mișcarea în raport cu locul. S-a ocupat și de cauzele mișcării.
Știm ca Heraclit din Efess lega mișcarea de dedublarea unitarului (contradicție) dar Heraclit nu
a avut raportul științific și logic pentru a demonstra aceasta problemă logică. Aristotel leagă mișcarea de
contradicție numai că el întelege contradicția ca un fenomen de suprafață, liniar, ca un fenomen care
explică apariția unuia și dispariția altui fenomen. Cum se ajunge la aflarea cauzei mișcării ?
Aristotel dă un exemplu : bila A care se mișcă într-o direcție constatăm că a fost pusă în mișcare de
mîna noastră sau de bila A tot în mișcare. Dacă mergem în această direcție împingem cauza mișcării la
infinit. De aceea Aristotel afirmă că există un mișcător inițial nemișcat. Se intreabă : aceasta poate fi materie
? Răspuns : nu, pentru că a demonstrat că materia este pasivă. Acest mișcător inițial nemișcat se află în
afara materiei, este imaterial. Nu poate fi decît Dumnezeu, care apare în sistemul filozofiei a lui
Aristotel ca fiind izvorul permanent al materiei – Primul motor spiritual, unic, absolut care
se afla în nemișcare, dar care generează mișcarea în lume.

Teoria cauzelor prin care el vrea să explice factorii diferiți care trebuie să participe la aparația unei entități
determinate. Exemplu : statuia care este facută dintr-un bloc de marmură. Pentru ca statuia să fie facută
trebuie să existe blocul de marmură (cauza materială), trebuie ca în mintea sculptorului să existe imaginea
a ceea ce el vrea sa facă (cauza formală). Sculptorul trebuie să facă ca forma din capul lui să se concretizeze
în blocul de marmura (cauză eficientă), în toate acestea trebuie să existe voința sculptorului (cauză finală).
Concluzia lui Aristotel pentru apariția unei entități determinate trebuie să existe 4 cauze. Idei social –
politice. Le gasim in “Politica” – 8 carti . Studiul asupra constituțiilor pe care el le-a facut l-a dus la ideea
ca statul este primordial fată de individual. Apare în aceeași lucrare – ideea istoricității vieții sociale. El
susține că statul este o instituție naturală, omul de la natură ființa socială. Omul se deosebește însă de
animalele ce traiesc izolat, cît și de cele ce trăiesc în grup prin aceea că omul face parte dintr-o comunitate
de muncă. Consideră comunitatea de muncă ca formă politica a activității naturale. Aristotel analizează
formele diferite de stat, tipuri de stat, aratînd avantajele și dezavantajele fiecăruia în parte. Idei actuale
– ideea că omul este un zoon politikon. (ființa omenească este prin esența sa membru unei societăți
organizate, a unui polis – oraș, stat, cetățean). Această celebră teză exprimă ideea de sociabilitate a omului.
După cum Aristotel nu se limitează la constatarea faptului că omul este ființa sociabilș ci implică și ideea
că omul este așa de la natură, este subordonat statului.
Daca Platon a admis o egalitate limitată în sfera conducatorilor statului, Aristotel dimpotrivă, i-a
apărarea proprietății private și a familiei, consideră că forma ideală de stat este aceea în care puterea politică
aparține celor cu stare mijlocie. El admite ca pot fi alte forme de stat: monarhie, aristocrație și democrație.
Aristotel face o pledorie remarcabila în favoarea democrației. Arată ca mulțimea are capacitatea de a
judeca mai bine în orice imprejurare decît un grup restrîns de oameni.
Vorbește de faptul că omul trebuie să se supună legii, ca legea are putere supremă în stat. Este
întemeietorul eticii, esteticii, este acela care a stat la inceputul majorității științelor. Aristotel – primul
filozof la care găsim o construcție teoretică minuțioasă, un adevărat sistem filozofic, este importantă analiza
conceptelor pe care le face, a categoriilor, de asemenea cu Aristotel se produce primul moment al
desprinderii unor discipline științifice de filosofie constituindu-se în științe de sinestătătoare
care studiază realitatea din diferite perspective. Analiza critică făcuta , filosofia lui Platon. Filosofia
modernă ți contemporană nu se poate lipsi de el fie pro sau contra se discută cu respect de el și filosofia sa.
 UN GÂNDITOR CREŞTIN ÎNAINTE DE CREŞTINISM: SOCRATE

„Stăpânirea pe care o avea asupra patimilor trupeşti este mereu subliniată. Rareori bea vin, dar când
seîntâmpla să o facă, dovedea pe oricine şi niciodată nu a fost văzut beat. În iubire, chiar şi când ispitele
eraumaxime, rămânea «platonic», dacă e să-i dăm crezare lui Platon. A fost un om desăvârşit: în dualismul
dintre sufletul ceresc şi trupul pământesc dobândise o stăpânire deplină a sufletului asupra trupului. Dovada
supremă a acestei stăpâniri este nepăsarea sa faţă de moarte.“ Cuvintele acestea îi aparţin marelui
filosof englez Bertrand Russell. În minunata sa carte „Istoria filozofiei occidentale“, în 2 volume, el
prezintă vieţile gânditorilor importanţi ai omenirii. La începutul acestei istorii, primul filosof prezentat este
Socrate. El merită atenţia noastră, fiind considerat un gânditor creştin înainte de creştinism. Viaţa sa ne
poate edificadacă această opinie este corectă sau nu.Socrate s-a născut în Atena în jurul anului 470 î.Hr.
Mama sa, Phainarete, era moaşă, iar tatăl său, Sophroniscos, era sculptor. Socrate a urmat cursul studiilor
oricărui tânăr din vremea sa şi a învăţat gramatică, muzică, geometrie. Eforturile minţii trebuiau combinate
cu cele ale trupului în Atena acelui moment. După finalul războaielor medice, suferind pierderi, populaţia
Atenei era într-o perioadă de refacere.Ulterior, după terminarea acestor cursuri, Socrate a avut parte de
două îndrumătoare total opuse din punctulde vedere al caracterului. Aspasia din Milet era o curtezană, iar
Diotima din Matineea, preoteasă. Aspasia l-a învăţat pe Socrate că dragostea îi face pe oameni mai buni şi
aceasta trebuie să fie legea şi măsura vieţuiriidintre oameni. Platon precizează că Aspasia dispunea de
o elocinţă deosebită. Diotima din Matineea i-a sădit lui Socrate respectul faţă de divinitate. Ea apare ca
personaj în Banchetul de Platon, unde povesteşte naşterealui Eros, zeul iubirii.

Soldatul filosof
Puţini oameni ştiu că Socrate nu a fost doar un filosof priceput, ci şi un soldat experimentat. Astfel, Socrate
a participat la trei campanii militare. Slujea în armată ca infanterist. La asediul Potideei,
petrecut între 432 şi429, îi salvează viaţa lui Alcibiade, iar în lupta împotriva tebanilor de la Delion, în
424, îi salvează viaţa luiXenofon. Doi ani mai târziu, în 422, participă la asediul oraşului Amfipolis.
Xenofon relata despre Socrate:„M-a întrecut nu numai pe mine, în îndurarea muncilor militare, ci şi pe toţi
ceilalţi. Ori de câte ori, din cauzaîntreruperii legăturilor undeva, eram siliţi să ajunăm, cum se-ntâmplă la
război, nimic nu erau ceilalţi pelângă dânsul în privinţa rezistenţei. Cât priveşte modul cum răbda asprimea
iernii, făcea adevărate minuni.Am avut multe prilejuri să-l văd, dar odată mi-aduc aminte că era pe un
îngheţ înspăimântător; toţi ceilalţisau nu ieşeau din case, sau, dacă vreunul se încumeta să iasă, îşi lua cele
mai năstruşnice veşminte, cea mai călduroasă încălţăminte, înfăşurându-şi picioarele fie cu postav, fie cu
blăniţe de miel. Socrate a ieşit cu dânşii având aceeaşi haină pe care o purta obişnuit şi înainte; şi a ieşit
desculţ şi a umblat pe gheaţă mai lesne decât cei încălţaţi. Soldaţii se uitau cam urât la el, ca la unul care le-
ar arăta dispreţ.“ Nu dispreţ voia să le arate Socrate, ci cât de puţin preţuia el grija trupului.

Gânditor neîntrecut
Oracolul din Delfi, întrebat care este cel mai înţelept dintre oameni, a răspuns: Socrate. Nu era doar
cel mai înţelept, ci şi cel care gândea cel mai mult dintre toţi. În timp ce majoritatea atenienilor preferau să
petreacă în ospeţe lungi şi dese, Socrate prefera să gândească. Uneori, enorm de mult. „Într-una din zile s-
a întâmplat un lucru demn de auzit. Socrate începu a sta pe gânduri într-un loc şi rămase acolo în picioare,
meditând, chiar din revărsatul zorilor. Apoi, cum nu se lămurea asupra obiectului cercetării sale, nu s-a mai
urnit din loc, ci a stat reflectând mai departe. Şi se făcuse miezul zilei şi oamenii se uitau la dânsul,
minunându-se, şi-şi spuneau unul către altul că Socrate stătea în acel loc din zori, meditând la te miri ce! Şi
când unii dintre cei ce-l văzuseră îşi sfârşiră, către seară, lucrul, după ce mâncară, îşi scoaseră afară paturile
de campanie (eravară atunci), atât ca să se culce la aer, cât şi spre a urmări dacă Socrate rămâne şi noaptea
acolo. Iar el rămase până se făcu ziuă şi apăru soarele. Atunci zise întâi o rugăciune şi apoi
se făcu nevăzut“ (Platon, Banchetul,220). Nu putem şti la ce s-a gândit Socrate o zi şi o noapte
întreagă. Cert este că la nici un filosof nu maiîntâlnim această aplecare spre meditaţie şi cugetare. Toţi
marii gânditori au cugetat mult, dar foarte puţiniasemenea lui Socrate.
Metoda dialectică
Socrate obişnuia să aducă oamenii la cunoaşterea de sine pe calea dialogului. Socrate obişnuia să
stea de vorbă cu tinerii, deoarece era foarte dezamăgit de alegerile politice din cetate. Uneori, conducătorii
erau desemnaţi prin tragere la sorţi şi orice incapabil putea ajunge să conducă Atena. De aceea, Socrate
începea, de regulă, prin a întreba unde trebuie să meargă pentru a-şi repara încălţămintea. Cineva răspundea
că, în mod normal, la cizmar. Socrate continua cu întrebări legate de repararea mobilei, a hainelor şi a altor
lucruri. De fiecare dată urmărea un răspuns pueril. În cele din urmă, venea marea întrebare: „Corabia
statului cine trebuie să o repare şi să o conducă?“. Astfel începea Socrate educaţia tinerilor. Îi punea să
înveţe, să caute cele mai bune metode şi să îşi facă sarcinile cu profesionalism şi pasiune. Corabia statului
nu putea fi lăsată pe mâna oricui.

Procesul raţiunii înţelepte

Mulţi invidiau metodele lui Socrate. În cele din urmă, trei atenieni s-au ridicat împotriva lui şi l-au
dat în judecată. Cei trei erau: Meletos, un poet obscur, Lycon, un retor mediocru, şi Anytos,
un tăbăcar bogat. Acuzaţia era următoarea: „Socrate se face vinovat de crima de a nu recunoaşte zeii
recunoscuţi de cetate şi dea introduce divinităţi noi; în plus, se face vinovat de coruperea tinerilor. Pedeapsa
cerută: moartea“. Socrate a respins toate acuzaţiile. De nerecunoaşterea zeilor putea fi acuzat şi Aristofan,
ale cărui comedii se jucauatunci prin cetate. Introducerea divinităţilor noi era o simplă invenţie, iar
coruperea tinerilor nu se putea dovedi în nici un fel. Durerea lui Socrate nu era pricinuită de faptul că era
acuzat la 71 de ani şi îi era cerută moartea după atâtea sacrificii pentru Atena. Durerea cea mai mare o
constituia ideea unei morţi pe nedrept care păta istoria dreptăţii în Atena. „Am de gând să vă mai spun
unele lucruri care vor stârni poate şi strigăte; eu vă rog, nu faceţi asta. Să ştiţi bine că, dacă mă veţi osândi
la moarte ca fiind astfel precum v-am spus că sunt, nu mie îmi veţi aduce vătămare, ci vouă înşivă. Mie,
nici Meletos, nici Anytos nu-mi vor aduce vreo pagubă, căci n-ar putea. Nu cred că dreptatea
divină a hotărât să fie un ins mai bun oropsit de unul mai rău. Aş putea fi osândit la moarte, aş
putea fi surghinuit, mi s-ar putea răpi cinstea cetăţeniei, lucruri pe care şi Meletos şi oricare altul le socotesc
nenorociri mari; eu însă nu le consider aşa; eu cred că mult mai mare nenorocire e să faci decât să înduri o
nedreptate, cum este aceea ce se încearcă acum să se facă, adică să se omoare pe nedrept un om“. Socrate
nu ţinea deloc la onoarea sa, nu se considera o persoană căreia merită să ise facă o favoare, lăsându-i-se
viaţa. Sufletul său era lipsit de viclenie.

Prorocia lui Socrate

Socrate a fost declarat vinovat de 281 dintre judecători şi nevinovat de 278. Conform legii, putea
propune o pedeapsă în bani în schimbul păstrării vieţii. Socrate propune o pedeapsă în valoare
de 30 de mine, o sumă relativ măruntă. Judecătorii au privit acest gest drept o ofensă adusă tribunalului.
L-au condamnat din nou la moarte, cu 80 de voturi diferenţă. Socrate îşi va bea cupa plină cu otravă făcută
din cucută. Înainte de a face acest gest, ţine un ultim discurs atenienilor. Aici se vede întreaga nobleţe a
acestui om care a fost creştin întrutoate şi căruia nu i-a lipsit decât botezul pentru a fi considerat un creştin
desăvârşit. „Acum vreau să vă prorocesc vouă, celor care m-aţi osândit, căci mă aflu, într-
adevăr, în clipa în care oamenii obişnuiesc să prorocească, şi anume atunci când se află în
faţa morţii. Vă spun deci, vouă, oameni care mă trimiteţi la moarte, că va veni asupra voastră,
îndată după moartea mea, o pedeapsă mult mai grea decât cea la care m-aţi osândit pe mine. Dacă vă
închipuiţi aşadar că, ucigând oameni, veţi opri pe cineva să vă mustre că nu trăţi drept, atunci nu judecaţi
bine; căci această scăpare nu e tocmai cu putinţă şi nici frumoasă nu e, ci aceea ar fi şi mai frumoasă şi mai
uşoară, nu a-i pedepsi pe alţii, ci a-ţi da toată silinţa să fii cât mai bun tu însuţi.“

Bibliografie

1. Aristotel: Despre suflet. Traducere din greacă şi note de Alexander Baumgarten.

Humanitas, Bucureşti, 2005.
2. Aristotel: Metafizica. Trad. Şt. Bezdechi. Editura IRI, Bucureşti, 1999.