1.Originea educaţiei fizice şi sportului.

Educaţia fizică şi sportul sunt activităţi deosebit de complexe, dacă ne

referim - mai ales - la conţinutul, structura, organizarea şi desfăşurarea lor.
Atunci când vrem să analizăm activităţile de educaţie fizică şi sport ca fenomene
sociale trebuie să avem în vedere multitudinea de elemente componente pe care le
implică. Este vorba, cel puţin, despre următoarele elemente:
• exerciţiile fizice;
• baza materială specifică;
• instalaţiile şi materialele specifice; aspectele tehnice şi organizatorice;
• disciplinele ştiinţifice din domeniu;
• cadrele de specialitate.
Toate aceste elemente pot şi sunt participante la eficienţa activităţilor de
educaţie fizică şi sport. Ele, dar şi altele, nu puteau să apară în acelaşi timp, din
punct de vedere istoric. Fiecare element îşi are istoria sa în privinţa apariţiei şi
evoluţiei. Educaţia fizică, ca activitate socială, nu a apărut simultan cu apariţia
primului său element component (exerciţiul fizic!), ci mult mai târziu, pe măsura
apariţiei şi a celorlalte elemente componente. Formulările/expresiile de tipul
"educaţia fizică în comuna primitivă", "educaţia fizică în feudalism" etc. trebuie
regândite şi reevaluate, mai ales de istorici domeniului, dar nu numai de ei! În
privinţa sportului, aspectele sunt şi mai grave, având în vedere că acesta a apărut
- ca fenomen social - doar în secolul al XIX-lea!
Exerciţiile fizice provin din actele motrice umane cotidiene, fără a fi
confundate cu acestea. Ele au apărut şi s-au perfecţionat continuu în concordanţă cu
comanda socială, procesul de perfecţionare fiind vizibil şi în prezent. În comuna
primitivă. spre sfârşitul ei, exerciţiile fizice erau practicate pentru îmbunătăţirea
procesului de procurare a unor bunuri necesare existenţei umane.
Ele erau o prelungire a activităţii productive şi - în mod indirect - mijloace de
perfecţionare pentru această activitate. Neexistând clase sociale, exerciţiile fizice din
această perioadă istorică erau practicate în condiţii de egalitate. Unele dintre ele se
efectuau în special pentru îmbunătăţirea capacităţii de muncă. În
orânduirea sclavagistă şi în cea feudală apare şi caracterul de clasă al practicării
exerciţiilor fizice (deci, nu exerciţiile fizice capătă caracter de clasă, ci
practicarea acestora!). Clasele dominante practicau exerciţiile în scopul pregătirii
pentru luptă (pregătirea spartanilor, pregătirea romanilor sau pregătirea cavalerilor
fiind semnificative în acest sens). În orânduirile postfeudale, menţinându-se
caracterul de clasă al practicării exerciţiilor fizice, apar şi exerciţii fizice fără legătură
cu activitatea de producţie, cu munca. Ele vizau însă, cu prioritate, pregătirea pentru
muncă, dezvoltarea capacităţilor fizice ale oamenilor. În acelaşi timp, unele exerciţii
fizice vizau recrearea, destinderea oamenilor în timpul lor liber (mai ales pentru clasa
dominantă). În continuare apar noi exerciţii fizice şi forme de practicare a acestora,
legate de implicaţiile "revoluţiei" tehnico-ştiinţifice (ciclism, motociclism,
automobilism etc.) sau de alte cuceriri de ordin ştiinţific şi inovator/inventiv
(variantele "mini" în ramurile şi probele sportive, sporturile "artistice", înotul sincron,
windsurfing-ul, sporturile "extreme" etc.). Apariţia şi evoluţia exerciţiilor fizice au o
condiţionare socială clară.
Fundamentarea ştiinţifică a practicării exerciţiilor fizice s-a realizat, de
asemenea, de-a lungul timpului, cu "accelerări", "stagnări", "regrese". Această
fundamentare a valorificat unele idei, norme, reguli etc. aparţinând antichităţii,
renaşteri, umanismului burghez etc. Fundamentarea s-a accentuat odată cu
constituirea disciplinelor de "Teoria şi Metodica Educaţiei Fizice şi Sportului",
precum şi a altor discipline ştiinţifice derivate.
În contextul constituirii educaţiei fizice şi sportului ca activităţi sociale,
cadrele de specialitate s-au format mult mai târziu. Este vorba de specialiştii cu
studii superioare specifice. În primele faze, aceste cadre de specialitate, într-un
număr foarte mic, au fost formate în alte ţări, acolo unde existau sisteme
naţionale de educaţie fizică şi sport cu renume (Suedia, Anglia; Franţa,
Germanic etc.).
2. Esenţa educaţiei fizice şi sportului.
Este una din problemele mai greu de înţeles, în sensul său şi filosofic, de
către specialiştii/practicienii din domeniu. Esenţa este elementul constant al unui
fenomen, indiferent de orice variabilă. În consecinţă, se apreciază că esenţa în
educaţie fizică şi sport constă în aceea că practicarea exerciţiilor fizice, indiferent de
forma organizatorică şi de formaţiunea social-economică şi politică în care se
realizează, vizează, în principal, perfecţionarea dezvoltării fizice şi a capacităţii
motrice ale subiecţilor. Cu alte cuvinte, scopurile practicării exerciţiilor fizice au
fost relativ diferite de la o formaţiune social-economică şi politică la alta, dar
esenţa a rămas mereu aceeaşi. Indiferent de scop, în ultimă instanţă, efectele
practicării exerciţiilor fizice se concretizează pe planurile dezvoltării
fizice/corporale şi capacităţii motrice ale indivizilor umani de diferite vârste,
efecte de cele mai multe ori benefice pentru personalitatea executanţilor.
Educaţia fizică are un caracter predominant biologic; de aceea i s-a zis şi
educaţie a "fizicului", adică a corpului uman! Acest caracter predominant nu
trebuie să conducă spre concluzia şi afirmaţia că el ar fi unicul, deoarece educaţia
fizică, precum şi sportul, au avut şi au importante valenţe pe celelalte planuri ale
personalităţi umane.
Practicarea exerciţiilor fizice sub forma activităţilor de educaţie fizică şi
sport a fost, este şi va fi determinată şi de necesităţi de ordin recreativ sau
emulativ. Practicarea exerciţiilor fizice, indiferent sub ce formă, şi "urmărirea"
acesteia în mod direct sau prin intermediul mijloacelor de comunicare în masă (presă,
radio, televiziune) dezvoltă simţul estetic, simţul dragostei pentru gestul motric
executat cu măiestrie, simţul gustului pentru mişcarea realizată prin contracţia
musculară.