Importanţa şi sarcinile educației fizice în instituţiile preşcolare.

Educaţia fizică a copiilor, înainte de intrarea lor în şcoala de cultură generală, se înfăptuieşte,
după cum se ştie, în familie şi în instituţii preşcolare speciale. Unul din principalele capitole ale
activităţii instituţiilor preşcolare îl reprezintă activitatea de educaţie fizică, care se desfăşoară după
programe speciale, de către educatori încadraţi în posturile respective, cu participarea medicului şi
a altor specialişti (acompaniator muzical etc). Premizele biologice specifice şi particularităţile
sarcinilor educaţiei fizice în perioada preşcolara. Vârsta preşcolară — perioada celor mai înalte
ritmuri de dezvoltare fizică.
În viaţa unui om, perioada preşcolară cuprinde o serie de etape ale dezvoltării ontogenetice,
în timpul cărora formele şi funcțiile organismului suferă modificări deosebit de importante.
Originalitatea acestei perioade constă, în special, în faptul că organismul dispune la început de o
rezistenţă relativ scăzută faţă de influenţele nefavorabile ale mediului ambiant (de unde pericolul
acut de îmbolnăvire) şi în acelaşi timp îşi măreşte rapid posibilităţile de adaptare şi funcţionale.
Dezvoltarea fizică a copilului în primii ani de viaţă are loc, după cum se ştie, în ritmuri dintre
cele mai mari, mai ales în ceea ce priveşte unii parametri.
Sarcinile educaţiei fizice în perioada preşcolară.
Sarcinile generale ale educaţiei fizice în perioada preşcolară se concretizează în felul următor.
Printre sarcinile de prim ordin pe linia întăririi sănătăţii şi asigurarea dezvoltării fizice
multilaterale se prevăd :
a) Călirea, mărirea rezistenţei organismului copilului faţă de influenţa condiţiilor mediului
ambiant.
După cum demonstrează experienţa multivariată a educaţiei fizice în creşe, grădiniţe de copii
şi în familie, în pofida forţelor de apărare iniţial slabe ale organismului copilului, cu ajutorul
utilizării sistematice a unor mijloace adecvate se poate asigura călirea lui. În felul acesta se măreşte
rezistenţa nu numai faţă de îmbolnăvirile cauzate de răceală, ci şi faţă de cele infecţioase. Călirea
influențiază favorabil şi asupra funcţiilor sistemului nervos central, stării generale a copilului,
tonusului lui emoţional.
Importanţa deosebită a călirii organismului în primii ani ai vieţii este condiţionată, pe lângă
toate celelalte, de marile pierderi de căldură (mărimea suprafeţei pielii, care revine la 1 kg de
greutate, este la un nou-născut de trei ori şi ceva mai mare decât la un adult, iar pereţii vaselor
sanguine sunt mai subţiri, din care cauză termoreglarea este deficitară).
b) Întărirea aparatului locomotor, formarea unei ţinute corecte.
Însemnătatea de prim ordin a acestei sarcini în educaţia fizică a copiilor de vârsta mică este
condiţionată de faptul că procesele de modificare a scheletului în această perioadă abia se
desfăşoară, sistemul muscular este relativ slab, aparatul locomotor se supune uşor deformaţiilor.
După cum se ştie, scheletul copilului mic este alcătuit în cea mai mare parte din ţesut cartilaginos,
iar ţesutul osos care se formează este puţin consistent la început, foarte poros şi cu un conţinut
ridicat de apă (la cei nou-născuţi, în jurul a 70% din greutatea oaselor, la cei de 4 ani, în jur de
20%); aşadar, aparatul locomotor este deocamdată fragil, deci foarte expus vătămărilor. (Abia în
jurul vârstei de 6—7 ani pereţii oaselor ating grosimea care asigură o rezistenţă destul de mare
faţă de acţiunile mecanice.) Aceste particularităţi, la care se adaugă elasticitatea exagerată a
ligamentelor şi tonusul muscular redus, sporesc procentul de probabilitate în ceea ce priveşte
instalarea deficienţelor de ţinută.
Conţinutul şi obiectivele sportului pentru toţi în cadrul învăţământului şcolar.
Şcoala şi organizaţiile extraşcolare îşi îndreaptă întreaga lor activitate spre realizarea
normelor şi programelor de educare a unui om nou, care să îmbine armonios bogăţia spirituală,
puritatea morală şi perfecţiunea fizică. Unul din factorii de bază ai dezvoltării multilaterale a
omului este educaţia fizică.
Rolul important şi locul educaţiei fizice în sistemul instruirii generale a copiilor şi tineretului
de vârsta şcolară sânt stabilite prin legislaţia Republicii Moldova. Educaţia fizică este prezentă în
toate planurile de învăţământ ale tuturor instituţiilor de stat care asigură învăţământul mediu (de
cultură generală şi speciale), precum şi a şcolilor tehnice profesionale.
Sarcini.
În conformitate cu scopul general al sistemului naţional de educaţie fizică, în perioada
şcolară trebuie să se asigure în fiecare etapă de vârsta o perfecţionare fizică consecventă şi pe
această bază să se garanteze, la terminarea şcolii medii, nivelul de pregătire fizică multilaterală
necesar viitoarelor forme de activitate importante din punct de vedere social (învăţământul de
specialitate, munca productivă, serviciul militar).
Prima grupă de sarcini — sarcinile instruirii fizice. Ţinând seama de logica generală a
învăţământului şcolar şi de posibilităţile elevilor de vârste diferite, se prevede :
a) transmiterea cunoştinţele accesibile din domeniul culturii fizice şi sportului şi însuşirea
acestora de către elevi, respectiv:
- la vârsta şcolară mică - consolidarea şi perfecţionarea priceperilor şi deprinderilor căpătate
în perioada preşcolară, completarea lor pe baza „şcolii” exerciţiilor de gimnastică, cărei învaţă pe
elevi să dirijeze diferenţiat diferitele mişcări şi să le coordoneze, însuşirea formelor accesibile ale
tehnicii exerciţiilor aplicative şi a anumitor ramuri de sport (formele iniţiale ale tehnicii sprintului în
atletism, alergării de cros, săriturilor în lungime şi înălţime etc.) ;
- la vârsta şcolară medie — perfecţionarea priceperilor şi deprinderilor motrice dobândite în
etapa precedentă, pornind de la nivelul crescând al posibilităţilor funcţionale ale organismului şi
condiţiile de trecere a normelor stabilite în curriculum de educaţie fizică în şcoala medie,
îmbogăţirea experienţei motrice prin învăţarea de noi acţiuni motrice prevăzute de programa
şcolară şi prin specializarea iniţială în ramurile de sport alese;
—la vârsta şcolară mare — însuşirea aprofundată a tehnicii acţiunilor motrice incluse în
curriculum de educaţie fizică în şcoala medie, lărgirea fondului deprinderilor motrice sportive şi
nemijlocit aplicative (turistice, militar-aplicative etc), formarea priceperilor de a le aplica în condiţii
complicate, aducerea priceperilor şi deprinderilor motrice însuşite anterior până la gradul de
perfecţiune, conform curriculumului de educaţie fizică în şcoala medie;
b) formarea şi consolidarea deprinderilor (adică a deprinderilor care contribuie la
respectarea regulilor igienei personale şi sociale), de la deprinderile de menţinere a curăţeniei
corpului şi păstrarea în ordine a echipamentului sportiv, până la deprinderile autocontrolului
sistematic asupra stării organismului în timpul lecţiilor.
 A doua grupă de sarcini — pe linia contribuţiei la formarea armonioasă a organismului în
creştere, întărirea sănătăţii, educarea multilaterală a aptitudinilor fizice. În funcţie de etapele
dezvoltării ontogenetice a elevilor se prevede :
-călirea organismului, inclusiv creşterea rezistenţei generale a acestuia faţă de acţiunea unor
factori care se accentuează treptat, de la o etapă la alta, cum sânt oboseala fizică, influenţele de
temperatură ale mediului ambiant, radiaţia solară etc.;
-educarea aptitudinilor fizice, printre care:
-la vârsta şcolară mică — asigurarea dezvoltării multilaterale a calităţilor fizice, a aptitudinilor
de coordonare şi mai ales de viteză (în primul rînd a celor ce nu sânt legate de rezistenţă în regim
de viteză şi se manifestă în acţiuni motrice de forme nestandardizate) ;
-la vârsta şcolară medie — acelaşi lucru, cu accentuarea preponderentă a influenţelor asupra
unor calităţi de viteză-forţă şi asupra
rezistenţei cu caracter aerob ; atingerea unei capacităţi de lucru care să permită executarea
normelor, incluse în curriculum de educaţie fizică în şcoala medie;
-la vârsta şcolară mare — asigurarea unui grad înalt de dezvoltare a calităţilor fizice
(coordonare, viteză, viteză-forţă, forţă, rezistenţă de diferite tipuri etc), care să permită executarea
normelor incluse în curriculum de educaţie fizică în şcoala medie;
c) formarea (în special la vârsta şcolară mică) şi consolidarea (în etapele următoare) a ţinutei
corecte în diferite condiţii de activitate motrică şi corectarea anumitor particularităţi ale
conformaţiei corpului (a volumelor musculare, a greutăţii corpului etc), dacă este nevoie de aşa
ceva.
A treia grupă de sarcini — ce decurg din interdependenţa dintre educaţia fizică, morală,
intelectuală, estetică şi de muncă, ca laturi ale unui proces instructiv-educativ unitar care se
realizează în şcoală şi în instituţiile extraşcolare. O serie de astfel de sarcini se rezolvă nemijlocit în
procesul de educaţie fizică. Dintre acestea fac parte, în special, sarcinile privind asigurarea
motivaţiei necesare a activităţii de cultură fizică şi sportive (nevoilor şi intereselor), formarea
bazelor educației etice, educarea calităţilor volitive, precum şi de pregătire în vederea activităţii
obşteşti în calitate de organizator sportiv, instructor şi arbitru sportiv (la vârsta şcolară mai mare).
Forme de organizare.
Educaţia fizică a copiilor şi tineretului de vârsta şcolară se organizează în general în trei
sfere :
 în instituţiile de învăţământ care alcătuiesc sistemul învăţământului mediu general ;
 în organizaţiile care realizează educaţia extraşcolară ;
 în condiţiile vieţii de familie.
EDUCAȚIA FIZICĂ ÎN SISTEMUL ÎNVĂŢĂMÂNTULUI UNIVERSITAR
Sarcinile şi bazele de organizare.
Educaţia fizică reprezintă o parte inseparabilă a sistemului general de educaţie a studenţilor.
În mod corespunzător creşte însemnătatea culturii fizice ca mijloc de optimizare a regimului de
viaţă, de odihnă activă, de menţinere şi creştere a capacităţii de lucru a studenţilor pe parcursul
întregii perioade de studii în cadrul instituției de învăţământ superior. Paralel cu aceasta,
mijloacele culturii fizice asigură continuitatea pregătirii fizice generale şi speciale în raport cu
condiţiile viitoarei profesii.
 Sarcinile specifice pe care le rezolvă educaţia fizică a studenţilor îi asigură un rol esenţial în
educarea morală, volitivă şi estetică, aducând un aport considerabil la pregătirea unor specialişti cu
o cultură vastă, multilateral dezvoltaţi. În legătură nemijlocită cu orele obligatorii de educaţie
fizică, în instituțiile de învăţământ superior sânt prevăzute formarea şi perfecţionarea unui număr
de deprinderi practice din domeniul muncii organizatorice, necesare viitorilor diriguitori ai
procesului de producţie.
Creşterea rolului utilizării orientate a mijloacelor culturii fizice în perioada studiilor în
învăţământul superior este determinată în special de faptul că regimul de lucru al studentului se
caracterizează adesea prin sedentarism, mobilitate redusă, poziţie de lucru invariabilă pe parcursul
a 10—12 ore.
În aceste condiţii, exerciţiile fizice reprezintă factorul fundamental de contracarare a
urmărilor negative ale hipodinamiei, precum şi ale efortului intelectual şi nervos-emoţional. Astfel,
timpul cheltuit pentru practicarea exerciţiilor fizice se compensează prin capacitatea generală de
lucru ridicată, inclusiv a celei intelectuale (fapt demonstrat, pe lângă toate celelalte, de rezultatele
la învăţătură adeseori mai înalte ale studenţilor care practică cu regularitate exerciţiile fizice).
Sarcinile generale care se rezolvă prin programul cursului obligatoriu de educaţie fizică, care
are în vedere contingentul de bază al studenţilor, constau în următoarele :
1. Să contribuie la întărirea şi menţinerea sănătăţii, la dezvoltarea fizică normală şi susţinerea
unei înalte capacităţi de lucru.
2. Să asigure, în perioada încheierii formării organismului, dezvoltarea multilaterală a
calităţilor fizice, necesară pentru o pregătire fizică eficientă în vederea viitoarei practici de viaţă.
3. Să consolideze şi perfecţioneze priceperile şi deprinderile motrice de importanţă vitală,
dobândite anterior ; completarea lor cu noi priceperi şi deprinderi (inclusiv cu cele aplicative,
necesare în profesia aleasă).
4. Să lărgească şi aprofundeze cunoştinţele în domeniul culturii fizice : să-i înveţe să utilizeze
raţional, în măsura necesară, mijloacele acesteia în viaţa personală şi în regimul de activitate
productivă; să perfecţioneze (sau să formeze) priceperi şi deprinderi organizatorice.
Bazele organizării.
În organizarea educaţiei fizice a studenţilor se îmbină activitatea pe baza programelor de stat
cu cea independentă. Conducerea de ansamblu a activităţii de educaţie fizică în institutele de
învăţământ superior se exercită de către rectorat. Catedra de educaţie fizică organizează şi
conduce nemijlocit această activitate. Activitatea de cultură fizică din proprie iniţiativă a
studenţilor este îndrumată de conducerea clubului sportiv al instituției.
Principala funcţie a catedrei de educaţie fizică este desfăşurarea lecţiilor obligatorii şi
facultative cu studenţii pe baza programei de stat. Catedra desfăşoară de asemenea munca de
instruire metodică şi de cercetare ştiinţifică, organizează controlul medical, îndeplineşte alte funcţii
legate de asigurarea unei activităţi eficiente de educaţie fizică a studenţilor. Împreună cu clubul
sportiv, catedra îndrumă şi orientează mişcarea sportivă şi de cultură fizică de masă a studenţilor,
pregăteşte instructori şi arbitri de sport voluntari, organizează competiţii sportive şi alte acţiuni şi
manifestări pe linia culturii fizice şi sportului.
Pe lângă munca instructiv-educativă de bază cu studenţii, profesorii de la catedra de educaţie
fizică mai pot primi şi alte sarcini concrete : conducerea activităţii sportive pe facultate, pregătirea
de metodişti voluntari pentru efectuarea gimnasticii în cadrul regimului zilei de învăţământ,
conducerea activităţilor pe secţii în diferite ramuri de sport etc.
Pe baza datelor controlului medical, în funcţie de starea sănătăţii şi pregătirea fizică, studenţii
se împart, pentru cursul de educaţie fizică, în trei grupe : specială, pregătitoare şi de bază
(fundamentală). Corespunzător cu această împărţire se înfiinţează trei secţii : specială, de pregătire
şi de perfecţionare sportivă, în cadrul cărora activitatea îşi are specificul său atât în ceea ce
priveşte conţinutul, cât şi metodica.
ÎNSEMNĂTATEA ŞI CONDIŢIILE DE PRACTICARE A EXERCIȚIULUI FIZIC PENTRU POPULAŢIA ADULTĂ
Factorii de bază care determină particularităţile educaţiei fizice a adulţilor
Specificul sarcinilor, formelor de organizare, al mijloacelor şi metodelor educaţiei fizice la
nivelul diferitelor contingente ale populaţiei adulte este determinat atât de particularităţile lor de
vârsta, cât şi de factorii sociali.
Oamenii în vârsta de peste 18 ani pot fi împărţiţi convenţional în următoarele grupe de vârsta
: 19—28 de ani — vârsta tinereţii ; 29—39 de ani (bărbaţi) şi 29—34 de ani (femei) — vârsta
maturităţii (prima perioadă) ; 40—60 de ani (bărbaţi) şi 35—55 de ani (femei) — vârsta maturităţii
(perioada a doua) ; 61—74 de ani (bărbaţi) şi 56—74 de ani (femei) — vârsta înaintată ; 75—90 de
ani (bărbaţi şi femei) — vârsta bătrâneţii ; 91 de ani şi peste (bărbaţi şi femei) — longevivi. O
asemenea grupare este întrucâtva schematică, deoarece procesul modificărilor datorite vârstei
depinde în mare măsură de particularităţile individuale ale organismului şi de condiţiile de viaţă.
De aceea, la adulţi nu este posibil să se stabilească, cu aceeaşi precizie ca la copii, graniţele
modificărilor datorite vârstei. Şi totuşi împărţirea pe grupele de vârsta arătată mai sus nu este lipsă
de temei.
Aproximativ în decursul primei treimi a vieţii omului (până la 25—30 de ani) are loc o
dezvoltare progresivă, ascendentă a organismului, iar apoi acest proces se încetineşte treptat,
adaptarea sistemelor şi organelor la noile condiţii de existenţă devine mai dificilă. La vârsta de 18
—20 de ani se încheie în general maturizarea de vârsta a celor mai importante organe şi sisteme
ale organismului, scheletul se osifică aproape complet, se încetineşte creşterea în lungime, creşte
greutatea corpului, muşchii se dezvoltă în ceea ce priveşte forţa, se creează condiţiile favorabile
pentru manifestarea forţei şi rezistenţei. Organismul omenesc capătă o mare capacitate de lucru.
Posibilităţile lui biologice permit practicarea tuturor ramurilor de sport. La această vârstă se obţin
rezultate remarcabile în ramurile de sport care se caracterizează prin arta mişcărilor (patinaj
artistic, gimnastică sportivă şi modernă), precum şi la înot şi în ramurile de sport având ca specific
viteza. La exerciţiile care necesită manifestarea unei remarcabile forţe şi rezistenţe, rezultatele
cele mai înalte se obţin la vârsta de 25—30 de ani şi mai mult. În ansamblu se poate considera că,
pentru mari performanţe în majoritatea absolută a ramurilor de sport, deosebit de favorabilă este
vârsta de 21 până la 30 de ani. Totodată este limpede că posibilitatea obţinerii unor rezultate
înalte într-o ramură de sport sau alta depinde de particularităţile activităţii motrice care-i sunt
proprii, de particularităţile individuale ale sportivului, de condiţiile lui de viaţă, de metodica
antrenamentului. În cazul celorlalte condiţii egale, cele mai bune rezultate le obţin cei care au
practicat cu regularitate exerciţiile fizice încă de la vârsta copilăriei.
Aproximativ pe la 31—40 de ani se observă stabilizarea posibilităţilor funcţionale ale
organismului, iar după 40 de ani, reducerea lor treptată. La oamenii care nu au practicat exerciţiile
fizice, procesul de involuţie survine şi se desfăşoară mai repede decât la sportivi, se deteriorează
funcţiile motrice, se modifică indicatorii dezvoltării fizice. În cazul nerespectării unui mod de viaţă
normal, al îmbolnăvirilor şi al lipsei relative de mişcare (hipochinezie), aceste modificări datorite
vârstei pot surveni şi mai devreme. Dar majoritatea neajunsurilor provocate de înaintarea în vârstă
se prestează, într-o măsură sau alta, la corectări. În principiu, procesul de involuţie datorit vârstei
poate fi dirijat, încetinindu-se regresul organismului. Unul dintre factorii cei mai eficienţi pentru
desfăşurarea optimă a activităţii organismului în decursul întregii vieţi a omului este, după cum s-a
mai spus, cultura fizică.
Conţinutul şi formele educaţiei fizice a adulţilor sunt influenţate substanţial de
particularităţile funcţiilor sociale îndeplinite de ei şi de condiţiile de trai. La vârsta de 18—30 de
ani, oamenii păşesc pe calea independentă a vieţii, îşi însuşesc diferite profesii în şcoli medii
speciale, superioare şi alte instituţii de învăţământ, trec la activitatea productivă în întreprinderi, în
instituţii, în agricultură ; mulţi învaţă în şcolile serale şi fără frecvenţă, îmbinând învăţătura cu
munca în producţie; tinerii îşi fac serviciul militar. La această vârstă se conturează interesele
profesionale, se întemeiază viaţa de familie. Tocmai în această perioadă se afirmă în toată
plenitudinea unul dintre principiile sistemului naţional de educaţie fizică — principiul legăturii ei cu
practica de muncă şi militară. Pentru cei ce învaţă în diferite instituţii de învăţământ şi care îşi fac
serviciul militar, educaţia fizică este obligatorie şi se înfăptuieşte pe baza unor planuri şi programe,
căpătând o orientare profesional-aplicativă riguros conturată.
Oamenii de vârstă matură şi înaintată reprezintă contingentul de bază ocupat în munca
productivă. Dispunând de o mare rezervă de cunoştinţe, de o valoroasă experienţă de producţie şi
de viaţă, ei reprezintă pentru societate o valoare uriaşă. Educaţia fizică a acestor oameni trebuie să
le asigure un înalt nivel de pregătire fizică generală, iar la nevoie şi în cazuri speciale — în vederea
îndeplinirii funcţiilor de producţie, paralel cu prevenirea modificărilor nefavorabile ale
organismului datorite vârstei şi a eventualelor îmbolnăviri profesionale. La această vârstă continuă
pregătirea fizică multilaterală şi se intensifică pregătirea fizică profesional-aplicativă.
Educaţia fizică a oamenilor ajunşi la vârsta pensiei capătă în special un caracter profilactic şi
de întărire a sănătăţii, iar în caz de îmbolnăviri, caracter curativ.
Pe lângă celelalte aspecte enumerate, educaţia fizică a oamenilor muncii are o mare
însemnătate economică. Conform datelor cercetărilor sociologice de masă, productivitatea muncii
la sportivi este de obicei mai mare decât la cei ce nu practică cultura fizică. Dar influenţa culturii
fizice asupra eficienţei producţiei nu se manifestă numai în creşterea productivităţii muncii, ci şi în
scăderea numărului traumatismelor şi îmbolnăvirilor în rândurile muncitorilor. Datele statistice
arată că la sportivi, datorită rezistenţei mărite a organismului la îmbolnăviri, se reduc de câteva ori
pierderile timpului de lucru din cauză de boală. Efectul economic al creşterii productivităţii muncii
şi reducerii îmbolnăvirilor ca urmare a introducerii culturii fizice în producţie şi în viaţa de fiecare zi
a oamenilor muncii se exprimă în creşterea volumului anual al producţiei până la 7—8 procente şi
mai mult.
Cultura fizică devine într-o măsură tot mai mare parte integrantă a organizării raţionale a
muncii şi pătrunde tot mai mult în viaţa celor ce muncesc. Acest lucru, după cum reiese din cele
spuse, este determinat de cerinţele fundamentale ale societăţii şi în acelaşi timp de necesităţile
individuale ale oamenilor în ceea ce priveşte sănătatea, dezvoltarea armonioasă, longevitatea
creatoare.