Istoria ideilor/paradigmelor

educaționale
Curs introductiv
 Istoria ideilor/paradigmelor educaționale
 Obiectul de studiu al disciplinei:

 ansamblul de idei, norme, concepții despre educație

apărute ca rezultat al generalizării experienței educative
din diferite etape ale dezvoltării istorice a societății;

 condițiile istorice în care au apărut și s-au dezvoltat

sistemele de educație, interferențele cu diferitele instituții
sociale implicate, mai mult sau mai puțin în actul
educațional (familia, școala, instituțiile economice s.a.)
 Pedagogia, ca ştiinţă a educaţiei, s-a constituit în timp, ca
un sistem teoretico-aplicativ coerent, capabil să explice,
să prevadă şi să controleze eficient acţiunea
educaţională desfăşurată în cadrul sistemului social pe
baza surprinderii şi interpretării regularităţilor şi legităţilor
ce îi sunt proprii.

 Astăziputem vorbi despre un adevărat sistem al ştiinţelor

educaţiei ca sistem unitar de discipline teoretice şi
practice orientate spre studierea aprofundată a activităţii
de formare şi dezvoltare a personalităţii umane.
Izvoarele istoriei ideilor/paradigmelor educaționale
a. Scrise
 Lucrările diferiților teoreticieni ai educației și
publicațiile de presă pedagogică;
 Documentele oficiale ale învățământului (legi,
planuri de învățământ, programe școlare, studii de
analiză etc.);
 Documentele istorice din care reiese nevoia de
educație, organizarea instituțiilor școlare, conținutul
învățământului etc.
b. Nescrise: elementele oralității, folclorul (proverbe,
învățături), dovezile arheologice.
 Istoria ideilor/paradigmelor educaționale

Etapa pedagogiei populare sau etapa

reflectării educaţiei în conştiinţa comună
este prima etapă în evoluţia fenomenului
educaţional care s-a caracterizat prin faptul că
experienţa educativă de la nivelul comunităţilor
umane a fost sintetizată într-un ansamblu de
îndemnuri, sfaturi, proverbe, reguli etc. cu
caracter educativ care se transmiteau pe cale
orală de la o generaţie la alta.
Pedagogia filosofică este etapa la care apar
primele explicaţii şi interpretări teoretice cu privire la
educaţie în cadrul diferitelor sisteme filosofice,
exprimate de marii gânditori ai antichităţii (Heraclit,
Socrate, Democrit, Platon, Aristotel), dar şi a
principalilor reprezentanţi ai filosofiei scolastice din
Evul Mediu.

Socrate considera că educatorul este cel care

trebuie să îl facă pe discipolul său conştient de
capacităţile de care dispune pentru a descoperi noi
adevăruri. Metoda sa (metoda socratică) bazată pe
cercetare prin conversaţie a devenit una dintre
principalele metode ale învăţământului activ.
Perioada secolelor XIV- XVI lea se caracterizează prin
umanizarea procesului educativ (reprezentanţi:
Erasmus din Rotterdam, François Rabelais s.a.).
În epoca Renaşterii şi Reformei se nasc sistemele
educaţionale în cele mai dezvoltate ţări ale Europei.

Perioada secolelor XVII - XIX: contribuţia teoretică şi

practică a lui Francis Bacon, René Descartes, Jan
Amos Comenius, Jean-Jaques Rousseau, Johann
Heinrich Pestalozzi, Johann Friedrich Herbart,
Adolph Diesterweg, Friedrich Fröebel şi alţii care au
demonstrat faptul că pornindu-se de la datele observaţiei
directe (pe cale inductivă) sau de la concluziile formulate
deja de practica educativă (pe cale deductivă) se poate
ajunge la anumite principii pedagogice care pot
fundamenta o ştiinţă despre educaţie.
Bacon formulează principiul conformităţii
educaţiei cu natura, al desfăşurării acţiunii
educative pe baza respectării legilor
specifice naturii exterioare omului.

Comenius lansează ideea ca educaţia să

se facă ţinându-se seama de treptele de
dezvoltare ale individului, de
particularităţile de vârstă ale acestuia.

Diesterweg solicită educatorului să nu facă

nimic din ceea ce este împotriva naturii
omului în general şi fiecărei individualităţi.
 Sfârşitul sec. XVIII-lea şi începutul sec. al XIX-lea apar
primele încercări de constituire a unei ştiinţe odată cu primele
idei cu privire la natura educabilă a fiinţei umane şi necesitatea
unei îndrumări sistematice a procesului de formare a omului ca
fiinţă socială.

Pedagogia sf. sec. al XIX-lea şi înc. sec. al XX-lea

se caracterizează prin gândire ştiinţifică, prin trecerea de la o
imagine empirică şi filosofică asupra educaţiei la una pozitivă şi
experimentală. Fenomenele incluse în sfera educaţiei sunt
supuse unor investigaţii aprofundate şi interpretate cu ajutorul
metodelor ştiinţifice ca observaţia dirijată, experimentul ştiinţific,
diverse probe.
Se dezvoltă ramurile:
pedagogie experimentală (A.Binet în Franţa, A.Lyz şi
E.Meumann în Belgia, N.Vaschide în România)
pedagogie socială (P.Natorp, E.Durkheim).
Prin contribuţia lui W. Wundt în Germania şi a
lui W. James în SUA se înfiinţează primele
laboratoare de psihologie ce aveau ca domeniu
de aplicaţie metoda experimentală.

Alfred Binet (1857-1911), psiholog francez este

renumit mai cu seamă pentru realizarea unui
instrument psihologic pentru diagnosticarea şi
caracterizarea copiilor cu deficit de inteligenţă şi
cu dificultăţi de învăţare, în vederea recuperării
lor. El considera că utilizarea experimentului
este absolut necesară şi în domeniul
pedagogiei.
 Ideile cu privire la școală și
educație din perioada antică
 Existența si dezvoltarea vechilor civilizații ar fi fost imposibilă în afara
instituțiilor de educație a caror organizare a reprezentat, încă de acum
câteva milenii, o necesitate obiectivă.

 Vechiul Egipt, Mesopotania, India sau China – state în care au înflorit

cele mai vechi și, totodată, cele mai renumite civilizații ale antichității –
au dezvoltat cunoștinte de matematică și astronomie, artă sau
medicină care nu ar fi fost posibile fără o riguroasă organizare a unor
instituții de învățământ. În China existența școlilor a fost atestată încă
din mileniul III î.Hr., iar în Egipt, funcționarea așa-numitelor „case ale
vieții”, ca instituții școlare incipiente, era posibilă încă din anii 1400 î.Hr.
 Ideile cu privire la școală și educație din
perioada antică
 Educaţia copiilor în Roma antică era orientată în sens practic, de a-i
forma pe tineri în spiritul integrării lor în viața colectivităţii și pentru
exercitarea drepturilor şi îndatoririlor cetățenești.
 Exerciţiile fizice nu deţineau un loc de seamă în programul de
educaţie.
 Echilibrul dintre dezvoltarea fizică a tânărului prin sport şi formaţia
sa morală nu era pentru romani – ca pentru greci – un ideal de
educaţie.
 Analfabetismul era, la romani, un fenomen de proporţii relativ
reduse.
 Aproape fiecare cetăţean ştia să scrie, să citească şi să
socotească; încât cetăţeanul obişnuit era primul dascăl al copiilor
săi, şi singurul, când n-avea posibilităţi să-și dea copiii la şcoală.
 Şcoala primară – la care băieţii şi fetele învăţau împreună – începea
la vârsta de 7 ani.
 Din secolul II î.Hr. şcoala era ţinută de un dascăl de profesie (ludi
magister), plătit de părinţi. În aer liber sau în spații sărăcăcioase,
mizere chiar, în mijlocul zgomotului asurzitor al străzii, copiii
învăţau să scrie, să citească şi să socotească, să repete pe de rost
şi să recite texte literare. Sistemul pedagogic urmărea
înmagazinarea mecanică a unor date şi noţiuni considerate
indispensabile. Pedepsele corporale se aplicau, până la abuz.
 Familiile bogate nu îşi trimiteau copiii la şcoala populară a unui ludi
magister, ci îi încredinţau unui pedagog, de obicei unul din sclavii
cei mai instruiţi ai casei.
 Cu un bagaj minim de noţiuni practice elementare, un număr restrâns de copii
treceau – la vârsta de 12 ani – la „şcoala de gramatică”. În această şcoală – de grad
gimnazial – elevii studiau timp de 4 ani limba latina şi mai ales limba greacă, precum
şi autorii clasici respectivi.

 Profesorul (gramaticus) prefera să-şi ţină lecţiile în limba greacă. Elevii făceau
exerciţii de lectură cu voce tare, recitau, li se dădeau lecţii de dicţie, învăţau figurile
de stil; şi numai accidental, în legătură cu textele literare analizate, căpătau şi câteva
noţiuni vagi de istorie generală, de geografie şi mitologie, de matematică, astronomie
şi muzică. Spiritul practic excesiv al romanilor desconsidera aceste domenii care nu
prezentau un sens de utilitate imediată.
 Educaţia copiilor în Roma antică

 Împlinind vârsta de 17 ani, tinerii din familiile înstărite puteau continua studiile la
şcoala, de grad superior, de retorică. Această şcoală era indispensabilă pentru o
carieră politică. Învăţământul era predat cu precădere în limba greacă și consta
din nesfârşite exerciţii literare de retorică, convenţionale, exclusiv cu artificii
verbale de efect oratoric; exerciţii lipsite de un conţinut substanţial, vizând 
exclusiv însuşirea unei pedante virtuozităţi oratorice pur formale. Ştiinţele
naturale, matematica sau filosofia nu-şi găseau loc în şcoala de retorică.
 Pe lângă aceste şcoli, mai existau şi alte școli care formau anumiţi specialişti –
medici, arhitecţi, jurişti. Studiul dreptului, în special, s-a bucurat de un înalt
prestigiu în perioada antichității romane.
 Pătrunderea culturii grecești în lumea romană a însemnat enorm
pentru ceea ce avea să constituie civilizația romană. Prin
instaurarea republicii aristocratice sclavagiste, preocuparile
pentru dezvoltarea învățământului se intensifică. Educarea și
formarea tinerilor nu se mai facea exclusiv în familie, ci și în scoli
particulare (ludus-uri) în care copiii intrau încă de la vârsta de 7
ani și învățau cititul, scrisul și socotitul. Urmau apoi școlile de
gramatică unde se învăța, până la vârsta de 16-17 ani,
gramatica, greaca, logica, astronomia și retorica. După aceasta
pregătire generală, tinerii se orientau spre o anumită carieră
(militară, politică etc.).
 Educația în Grecia antică

 Înca de timpuriu, în statele grecesti s-a dezvoltat o civilizație impresionantă prin

originalitatea ei și prin impactul pe care ea l-a avut, în secolele ce au urmat,
asupra tuturor popoarelor care au intrat în contact cu aceasta.

 Nevoile producției sau cele determinate de comerțul înfloritor pe care cetățile

grecești l-au dezvoltat în permanență, aveau să determine, la rândul lor, apariția
și dezvoltarea cunoștințelor de matematică, astronomie, arta etc. Se impunea o
amplificare a preocupărilor pentru educarea și formarea tinerilor corespunzator
acestor nevoi sociale.

 Analiza elementelor de gândire pedagogică antică greco-romană i-au adus pe

cercetători la concluzia ca primele referiri asupra învățământului mai evoluat,
activ, în cadrul caruia cel care învața este pus în situația să gândească, aparțin
lui SOCRATE (469-399 î.Hr.).
 SOCRATE (469-399 î.Hr.)
 Foarte bun orator, ideile sale de cunoaștere le avem doar din
relatările discipolilor săi, în principal ale lui Platon, Socrate
nelasându-ne nimic în scris – reușea să fascineze auditoriul care,
dupa vorbele lui Alcibiade, rămânea ca vrajit, inima începea să îi
bată mai tare și lacrimile să îi curgă de parcă ar fi ascultat glasul
sirenelor.
 Atena era în acel timp centrul lumii grecești, locul ideal pentru
formarea unui iubitor de întelepciune și de aceea, pentru Socrate,
toate teoriile care circulau în cetate, tot ceea ce vedea sau auzea se
transforma în izvor de îndoială constructivă. Ori, întrucât în
concepția sa răul provenea doar din necunoaștere, din ignoranță și
din lipsa virtuții care trebuia să fie prima calitate a omului, Socrate
știa ca acesta trebuia să fie punctul de plecare al tuturor gândurilor și
acțiunilor sale.
 Astfel, punând în centrul preocupărilor sale omul virtuos, Socrate condiționa realizarea acestui
obiectiv de cunoașterea binelui. Întrucât, în conceptia sa, binele este înnăscut spiritului uman,
cunoașterea lui înseamna cunoașterea de sine. „A te cunoaște pe tine însuți este începutul
întelepciunii și cea mai mare plăcere în fața căreia toate celelalte trebuie sa stea în urma” –
afirma, pe deplin convins, marele gânditor grec.
 Pentru a cunoaște binele si capacitatea de a-l desprinde de ceea ce este rău, Socrate ne-a oferit
o metodă originală, fundamentată pe o conversație de tip euristic, în două etape:
a) Ironia, prin care se urmărea recunoașterea ignoranței de către interlocutor, întrucât acesta
este pus în situația de a se contrazice, de a nu fi pe deplin sigur de adevărul cunoștințelor de
care dispune;
b) Maieutica, faza a dialogului prin care noul adevăr este scos la lumină.

 Educatorul este, în concepția lui Socrate, cel care trebuie să îl facă pe discipolul său conștient
de capacitățile de care dispune pentru a descoperi noi adevăruri, dar și de efortul propriu de
gândire pe care trebuie să îl depună pentru a realiza acest fapt.
 SOCRATE (469-399 î.Hr.)
 Metoda sa, numita și metoda socratică sau maieutica avea să devină peste
secole una dintre principalele metode ale învățământului activ bazat nu atât
pe transmiterea cunoștintelor de către profesor, cât pe cercetarea, prin
conversație, a ceea ce poate fi acceptat ca adevarat.

 Urmarea firească a unei asemenea conceptii cu privire la cunoaștere, la

educatie, era că virtutea, fiind știință, poate fi învățată, că este destul a
cunoaște binele pentru a-l săvârși.
 „Nimeni nu este rău cu bună știință” spunea Socrate;
 ,,Omul rău este un ignorant, omul bun este înțeleptul ”.

 Metoda sa era opusă expunerii care, dupa opinia sa, lasa loc la nenumărate
imprecizii, de fapt, adevărul există în om, dar latent și confuz, deci, prin
întrebări metodice trebuie trezită în om facultatea de a raționa, de a da la
iveala adevărul pe care, constient sau nu, el îl deține.
 PLATON (427-347 î.Hr.)
 Ca prim discipol al lui Socrate, PLATON avea să continue și, totodată să dezvolte ideile despre educație ale
învățătorului său. Platon este creatorul Akademia (388 î.Hr.), școala de înaltă cultură, înființată de el pe lânga
gimnaziul închinat lui Akademos. În aceasta școală filosofică, el s-a ocupat și de educatia și instruirea practică a
tinerilor, aspecte tratate pe larg în doua dintre principalele sale lucrări: „Republica” si „Legile”.
 Scopul suprem al întregii sale cugetări era promovarea valorilor: Binele, Frumosul, Armonia, Dreptatea.
 Kalokagathia (Kalos – frumos si agathos – bun) era o condiție axiologică unică cu două valențe. În fata Binelui, omul
simte o încântare – afirma Platon – care-i patrunde ființa fizică de sentimentul armoniei, ca și în fata unui peisaj
frumos, iar Frumosul este un bun moral.
 Ca si Socrate, Platon credea ca omul poate fi format pentru viață și pentru societate, în primul rând, prin intermediul
educării lui morale. Spre deosebire de profesorul său însă, Platon considera că virtutea poate fi învățată, iar acest
lucru era pe deplin posibil numai dacă cel care îi îndruma pe tineri este el însuși un om virtuos.
 Platon este și primul gânditor care s-a preocupat de educarea copiilor de vârsta preșcolară (3-6 ani), sarcina care,
după opinia lui, trebuia sa revină statului. La aceasta vârsta jocul trebuia să devina un mijloc de educație, un mijloc de
dezvoltare a curajului și inițiativei. Alături de joc, un rol important trebuia sa îndeplineasca povestirea, cântul și
gimnastica. De la 7 ani copilul trebuia să urmeze școala de gramatică unde se învăța cititul, scrisul, socotitul și
gramatica. Între 12-16 ani se urma școala de gimnastică (palestra) iar între 16-18 ani se învăța aritmetica, astronomia
și geometria. De la 18-20 de ani tinerii urmau școala militară unde educația era orientată spre activități cu specific
militar sau practic-utilitar. Cei care dovedeau calități deosebite de conducători continuau să studieze și după această
vârstă (chiar pâna la 35 de ani), preocupările fiind, de aceasta dată, filosofice și morale. Marele filosof aprecia astfel
că prin studiul astronomiei, geometriei, muzicii și retoricii, acesti tineri puteau intra în posesia Adevarului, Binelui și
Frumosului, întrunind astfel calitățile ce ar trebui sa caracterizeze un conducator al cetății, de un om politic.
 ARISTOTEL (384-322 î.Hr.)
 Cel mai original discipol al lui Platon a fost ARISTOTEL care a împlinit rationalismul întemeiat de către
Socrate și îmbogățit apoi de Platon. El s-a remarcat, de la început, în domeniul educarii și formării tinerilor,
dovada este una dintre principalele sale lucrări de tinerețe intitulată „Despre educație”. Este considerat până
astăzi întemeietorul unei instituții de învățământ filosofic (Lyceu).

 Școala întemeiată de el se numea si peripatetica, întrucât dascalii și ucenicii lor obișnuiau să discute
plimbându-se pe o alee cu plopi (peripatoi). Prioritare în preocuparile Lyceului erau studierea științelor
naturii, a matematicii și filosofiei. Pentru a crea condițiile necesare studiului, el pune bazele primei grădini
zoologice, a unei biblioteci si a unui muzeu de istorie naturală.

 Scopul educației era pentru Aristotel dobândirea virtuții deoarece, numai un om virtuos reușește să
subordoneze sufletul vegetativ și cel animal sufletului rațional.Concepția sa referitoare la scopul educației îsi
avea originea în teoria sa asupra sufletului. El considera ca există un suflet vegetativ, unul animal și altul
rațional. Sufletul vegetativ se manifesta prin hrănire și înmultire; sufletul animal cere în plus și capacitatea de
a avea senzații și dorințe; sufletului rațional îi este proprie gândirea și, prin aceasta, el este
nemuritor.Fiecarui suflet îi corespunde un anumit tip de educație. Astfel, sufletului vegetativ îi corespunde
educația fizică, sufletului animal – educația morală, iar sufletului rațional – educația intelectuală. Între cele
trei dimensiuni ale educației (fizică, morală, intelectuală) trebuie să existe o legatură la fel de solidă ca între
cele trei ipostaze ale sufletului.
 Încrezator în puterea educatiei, Aristotel se întreaba: Care trebuie sa fie conținutul
învățământului și care vor fi căile de formare a virtuții?
 Una dintre lucrările sale fundamentale „Politica” exprimă încrederea sa nelimitată în
puterea educației și oferă și răspunsuri la probleme controversate în epocă:
 în procesul educației trebuie să se acorde prioritate educației intelectuale sau celei
morale?;
 este mai important ca prin educatie sa asiguram cunoasterea lucrurilor sau
urmarim dobândirea virtutii?;
 care este esența virtuții și care sunt căile prin care ea poate fi formată?
 Aristotel considera că la virtute se ajunge prin practicarea virtuții.
 Familiei îi revenea rolul de a-l forma pe copil pâna la vârsta de 7 ani, după care
acesta trebuia să urmeze o perioadă de școlaritate pâna la vârsta de 21 de ani.
Primii ani de școală includeau și exerciții fizice (gimnastica) ce nu solicitau însă
depunerea unui efort prea mare, întrucât, considera el, la o vârsta fragedă,
exercițiile grele puteau afecta dezvoltarea fizică și psihică normală. Exercițiile mai
grele, inclusiv cele cu specific militar, trebuiau realizate după vârsta de 17 ani când
tânarul era deja format.
 EPICUR (341-270 î.Hr.)
 La fel de reprezentativă pentru modul în care era apreciată educația și școala în antichitate a
fost perioada elenismului in Grecia antică și diferitele perioade pe care le-a cunoscut lumea
romană (perioada regalității, a republicii și a imperiului).
 Perioada elenismului începe cu destrămarea imperiului lui Alexandru cel Mare (323 î.Hr.) și se
încheie în momentul în care ultimul stat elenist (Egiptul) îsi pierde independența în fața
romanilor (30 e.n.). Este perioada în care originala sinteză dintre cultura greacă și cea orientală
generează o înflorire a culturii, o îmbinare originală dintre filosofia și arta greacă cu matematica,
astronomia și știintele naturii care au găsit un teren fertil de dezvoltare în statele Orientului.
 Ideea educației armonioase întâlnită în Atena încă din secolele IV-V î.Hr., rămâne si acum un
obiectiv principal al educarii si instruirii tinerilor. Totodată, vechile instituții de învățământ
(Akademia lui Platon și Lyceul lui Aristotel) au continuat să își desfășoare activitatea în aceasta
epocă.
 Dintre gânditorii care au inclus în operele lor și idei pedagogice, cel mai de seamă a fost
EPICUR.Concepția sa filosofică îl îndeamna spre o căutare a fericirii în placere si în binefacerile
ei. Dar nu orice plăcere era apreciată de Epicur, ci doar aceea care izvora din cunoaștere, din
munca neobosită pentru înlaturarea ignoranței. Datorita neștiinței și ignoranței, oamenii cred în
zei și superstiții și, de aceea, viața lor este o continuă suferință. Când ne vom da seama că totul
în natură se petrece în chip necesar și după legi eterne, spunea Epicur, vom scapa de
superstiții și de teama unei vieți viitoare, teama care ne tulbură linistea, scopul vieții.
 MARCUS FABIUS QUINTILIANUS (35-95 d.Hr.)
 După cucerirea Greciei (146 î.Hr.) cultura ateniană îsi face tot mai mult loc în cultura romană.
Sunt organizate numeroase școli de retori (începând din anul 90 î.Hr.) în care tinerii intrau de la
vârsta de 17 ani si se pregateau pentru viata politică și socială a statului.
 Considerată de catre MARCUS FABIUS QUINTILIANUS ca fiind floarea tuturor știintelor,
retorica era privită ca o preocupare științifică atentă de pregătire enciclopedică a tânarului. Fiind
primul profesor de retorică plătit de către stat, Quintilianus se preocupa intens de pregătirea
oratorului („Institutia oratoria”), o sinteză originală cu caracter pedagogic.
 În primul rând el insista pe necesitatea de a i se asigura copilului un mediu educativ autentic
încă din familie. De la vârsta cea mai fragedă copilul îsi va dezvolta, prin joc, nu numai fortele
fizice și psihice, dar și caracterul și diferite înclinații spre o viitoare profesiune. Atunci când
copilul este pregătit pentru școală el va învăța cititul, scrierea și principalele reguli gramaticale ca
bază pentru o vorbire corectă și logică. Astfel pregătit, copilul va putea să treacă la lectura
principalelor scrieri filosofice care vor direcționa dezvoltarea intelectuală a viitorului orator. În
formarea acestuia se va urmari astfel asigurarea unui echilibru atent între aspectul informativ și
cel formativ al procesului de instruire. Quintilianus era preocupat și de pregatirea educatorului,
un adevarat model pentru elevii săi.
 După trecerea statului roman de la republică la imperiu (în timpul împăratului Octavian
Augustus), sistemul de educație si instruire a tinerilor capată un caracter de stat. Școala
elementară oferea o instrucție de bază și avea menirea să pregătească cetățeni supuși
imperiului, iar școlile de grad mai înalt pregăteau funcționarii superiori și militarii.
 Puternica înflorire a civilizației greco-romane nu ar fi fost posibilă fără organizarea unui sistem
de educație specific, adecvat cerințelor vieții economice, politice și culturale ale acelor timpuri.