Istoria ideilor/paradigmelor educaționale

PEDAGOGIA CREȘTINĂ
{Gândirea pedagogică a Părinţilor Bisericii şi a filosofilor creştini}
 Fundamentele etice şi pedagogice ale creştinismului

• Apărut în primul secol al erei noastre, creștinismul devine religia oficială a Imperiului
Roman, înainte de a structura societatea medievală și de a domina gândirea europeană.

• Începând cu anul 313 împăratul Constantin cel Mare instituționalizează creștinismul, iar
lumea romană intră în declin.

• Școala capată tot mai mult un caracter religios, profesorii erau selectionați din rândul
preoților, iar conținutul învățământului era croit după dogmele creștine.

• Se renunță la preocupările pentru educația fizică și estetică a tinerilor în favoarea unei

educații moral-creștine.

• Prin contribuția „părintilor bisericii” (patres eclesiae) – de aici și denumirea de patristică

data epocii în care sunt cristalizate dogmele creștinismului.

• Apariţia Creştinismului pe scena istoriei a echivalat cu răsturnarea în plan spiritual a

lumii vechi, a civilizaţiei păgâne, ce reprezenta principiul din afară, obiectiv, al naturii şi
al forţei umane silnice, substituind în loc o altă lume, întemeiată pe principiul interior,
subiectiv care, prin identitatea esenţei naturii spirituale a omului cu esenţa naturii
divine, a descoperit omului legea libertăţii, a moralităţii şi a perfectibilităţii absolute.
 Decalogul şi Fericirile
• Sfânta Scriptură cuprinde mai multe episoade biblice în care ni se
dezvăluie esența valorilor creștine. La temelia vieții morale a
creștinului stau cele 10 porunci din Vechiul Testament, cea dintâi
lege scrisă și cea mai înaltă lege morală a tuturor timpurilor dată de
Dumnezeu lui Moise pe muntele Sinai.

• Doctrina ortodoxă învață că omul trebuie să „păzească poruncile” în

viața lui, adică să le respecte pentru a dobândi mântuirea.Legea
morală a Vechiului Testament a fost desăvârșită în Noul Testament
de Însuși Mântuitorul Iisus Hristos care „a împlinit Legea” la Predica
de pe Munte atunci când a descoperit oamenilor Fericirile.

• Veacuri de-a rândul, cele 10 porunci au constituit repere morale

fundamentale care au călăuzit umanitatea până în zilele noastre, cu
o capacitate de penetrare a conștiinței individuale și colective pe
care legislația – din momentul inventării ei – nu a avut-o niciodată.
 Decalogul şi Fericirile
• ,,Decalogul creștin nu a fost impus, ci a fost asumat! Așa se explică
forța extraordinară cu care a instaurat o anumită ordine morală
indubitabilă în relațiile dintre oameni prin instituirea unei dezirabilități
religioase aflate în acord perfect cu dezirabilitatea socială.
Pierderea acestor repere morale în perioada comunistă a creat
consecințe ireparabile care ne marchează astăzi în mod profund.
Iată de ce redobândirea acestor valori în perioada postdecembristă
a constituit o necesară și mult așteptată reparație. Un câștig
suplimentar a fost acela al introducerii orei de religie în curriculumul
școlar începând cu anul 1993”.(Ezechil L., 2017)

• Fericirile- o pericopă scurtă din Evanghelia după Matei care conţine

noua morală care a schimbat faţa lumii, comparabilă poate doar cu
predica lui Buddha de la Benares.

• Fericirile fiind, după cum susţine şi Mircea Eliade, „textul evanghelic

cel mai cunoscut în afara lumii creştine”.
 Clement Alexandrinul
(sec. III d. Hr)
• Una dintre cele mai importante opere ale lui Clement Alexandrinul (150-
215 d.Hr.) este Paidagogos (Pedagogul). Titlul acesta, de Pedagog, este
acordat Mântuitorului Hristos. Lucrarea este un veritabil tratat sistematic de
morală creştină și totodată o lucrare de pedagogie sistematică.Idealul
educației, în opinia lui, rezidă în punerea în acord a voinței umane cu
voința divină.
• Acorda un loc deosebit educației religioase, dar nu neglijează nici educația
morală, educația intelectuală, estetică și fizică.
• Scopul educației constă în mântuirea omului prin credință și săvârșirea
faptelor bune.
• Clement Alexandrinul este, alături de Origen, unul dintre cei mai de seamă
reprezentanţi timpurii ai școlii creştine din Alexandria.
• A avut preocupări de organizare a școlilor în cadrul mânăstirilor în vederea
educării religioase a tinerilor.
• Nu se știe cu certitudine dacă Clement Alexandrinul a fost preot, dar
cultura deosebită şi farmecul prelegerilor sale l-au făcut să ocupe locul
principal de dascăl al şcolii creştine din Alexandria.
 Clement Alexandrinul
(sec. III d. Hr)

• Cultivat, posedând o cunoaştere avansată atât a filosofiei, cât şi a teologiei

creştine, Clement poate fi considerat un exemplu de îmbinare a celor două
direcţii creatoare.

• În lucrarea Stromate menţionează că a avut norocul să ucenicească pe

lângă fericiţi şi importanţi învăţători, pe care i-a audiat în Atena, Italia de
Jos, Siria şi Egipt.Aceşti dascăli erau reprezentanţi ai tuturor marilor
civilizaţii din acel timp: greco-romane, iudaice, orientalo-egiptene.

• Căutarea adevărului şi caracterul său neliniştit l-au împins în călătorii,

care, l-au adus în jurul anului 180 la Alexandria, în Egipt, unde a audiat şi
a cunoscut pe învăţătorul creştin sicheliot Pantenus, care a devenit
dascălul său prin excelenţă.
 Origene (185-254 d. H.)

• Origene s-a născut la Alexandria, în Egipt, într-o familie creştină.

Tatăl său, care a fost martirizat sub împăratul Septimus Sever în
anul 203 şi care i-a fost primul său învăţător, i-a insuflat dragostea
pentru citirea şi studierea Bibliei.

• Şi-a făcut studiile intelectuale cu neoplatonicul Ammonius Sakkas şi

cu Clement Alexandrinul.

• Filosofia lui Origen prezintă multe asemănări cu a filosofilor

neoplatonici şi a lui Plotin.
 Origene (185-254 d. H.)
• În anul 203, la vârsta de 18 ani, este aşezat în fruntea Şcolii catehetice
din Alexandria, de către episcopul Demetrius al Alexandriei, în urma
edictului lui Septimius Sever, când Clement Alexandrinul, care conducea
pe atunci şcoala, a fost nevoit să o părăsească.

• Origen şi-a dedicat viaţa întreagă Şcolii. Şi-a câştigat pe elevii săi nu numai prin
ştiinţa sa vastă, dar şi prin viaţa sa virtuoasă. A dus o viaţă foarte austeră, şi
exagerând austeritatea s-a castrat. Episcopul Demetrius a condamnat acest act
al lui Origene şi a refuzat să-l hirotonească, dar l-a lăsat în fruntea școlii.

• A călătorit la Roma, pentru a cunoaşte această Biserică, unde a ascultat o

omilie a Sfântului Hippolyt.

• La vârsta de 25 de ani a început să studieze Limba ebraică, putând citi astfel

Vechiul testament în original. În urma persecuţiei dezlănţuite de împăratul
Caracalla, în anul 215 s-a refugiat în Cezareea Palestinei, fiind invitat de
către episcopii din Cezareea şi din Ierusalim să predice în biserici.
 Origene (185-254 d. H.)
• Se reîntoarce la Alexandria, unde rămâne până în anul 230. Este perioada
cea mai fecundă din viaţa sa, îi apare opera sa cea mai importantă, Peri
Archon.

• După alţi biografi, în urma unor neînţelegeri cu episcopul locului Demetrios al

Alexandriei, a fost înlăturat de la conducerea Şcolii şi exilat, iar apoi a fost
depus din preoţie.

• Fiind alungat din Egipt, s-a dus în Palestina şi s-a stabilit în Cezareea, unde
a trăit în exil şi a deschis o şcoală teologică devenită la fel de faimoasă ca şi
cea din Alexandria.

• Aici, Origene a predat timp de 20 de ani, până la sfârşitul vieţii sale,

definitivându-şi operele începute la Alexandria. În timpul persecuţiei anti-
creştine din anii 250-251 dezlănţuite de către împăratul Decius a fost aruncat
în închisoare, fiind torturat pentru credinţă, ca urmare a refuzului său de a
aduce sacrificii zeilor imperiali. A murit, la Tyr, în Fenicia, în anul 254.
 Origene (185-254 d. H.)
• Doctrina teologică, filosofică şi pedagogică a lui Origen conţine o evoluţie sub raport
terminologic şi conceptual.
• Spre deosebire de Clement, Origen nu vedea nici o contradicţie între filosofia greacă
şi credinţa creştină, cu condiţia ca filosofia să fie considerată un instrument al
aprofundării credinţei.
• Opera principală a lui Origen poate fi considerată ca fiind tratatul Peri Arhon, în
traducere: Despre Principii, care este de fapt primul tratat de teologie dogmatică sau
teologie fundamentală din istoria creştinismului.

• Semnificaţia „principiilor” este aceeaşi ca şi la Aristotel, care în Metafizica sa

vorbeşte despre „principii prime” ca despre cauzele ultime ale lumii.

• Atâta doar că în loc principii aristotelice precum: substanţă, energie, formă, prim mişcător
sau scop final, la Origen avem, cu rol de principii: Dumnezeu Tatăl, Fiul, Duhul Sfânt, sufletul
omenesc, lumea şi făpturile ei.
• Tratatul Peri Arhon al lui Origen constituie, după cercetători renumiţi ai domeniului,
„cea mai îndrăzneaţă încercare de conciliere dintre filosofie şi creştinism”.
 Origene (185-254 d. H.)
• Ideile pedagogice ale lui Origen sunt derivate din conceptul
providenţei sau proniei cereşti. Chiar de la Platon se vorbea de
providenţa divină (pronoia), prin care înţelegea faptul că divinitatea
are grijă de oameni, de destinele lor, idee integrată cu succes în
teologia creştină.

• La Origen, providenţa are un caracter aparte, în sensul că

urmăreşte un scop pedagogic, providenţa serveşte la educarea
umanităţii. Origen considera istoria omului ca fiind o manifestare a
unei educaţii divine, în sensul determinării omului ca să se
reîntoarcă la Dumnezeu, iar lumea ca fiind o şcoală pentru formarea
morală a fiinţelor umane, care sunt libere. Providenţa poartă de grijă
fiecărui om, inclusiv prin pedepse, care au un evident rol pedagogic.
• Providenţa aplică omului un sistem de pedepse dispuse în trepte,
iar acestea au – ca şi la Platon – o menire terapeutică. Pedeapsa
este o expresie a grijii pe care providenţa o poartă pentru sufletul
fiecărui om.
 Vasile cel Mare (330-379 d.Hr.)
• Lucrări: Învățături morale, Etica, Regulile morale (mari și
mici), Cuvânt către tineri, Cum pot întrebuința cu folos
literatura scriitorilor elini, Despre credință, Omilii.
• În unele din aceste lucrări erau expuse și o serie de idei cu
caracter pedagogic exprimate, desigur, în spiritul dogmelor
creștine.
• Virtutea supremă ce trebuia formată tinerilor era umilința si ea
trebuia dobândită, spunea Vasile cel Mare, prin ascultare.
• Întrucât activitatea educativă se concentrează în mânăstiri,
conținutul învățământului era legat de cunoașterea dogmelor
religiei creștine.
• Scopul educației: pregătirea pentru viața viitoare.
• Mijloace de purificare: rugăciunea, postul, munca.
• Cultura laică joacă rolul de podoabă a spiritului.
• Educarea voinței ca obiectiv al educației tinerilor.
Grigore de Nazianz (329-390 d.Hr.)

• A fost episcop de Constantinopol (380 d.Hr.)

• Lucrează împreună cu prietenul său, Vasile cel
Mare la alcătuirea primei Filocalii.
• Principalele sale opere: Cinci cuvântări
teologice, Cuvântări ocazionale, Scrisori.
• A pus bazele unei adevărate pedagogii a
formării, în care a subliniat contribuțiile
specifice familiei și școlii în formarea
personalității tinerilor.Cultura, după Sf.Grigore,
are un rol purificator, ea ne înalță și ne
înnobilează, ne conduce pe drumul
autoperfecționării.
• Cultura se dobândește prin contactul cu
școala, cu cărturarii și cu cărțile.
 Ioan Gură de Aur (344-407 d.Hr.)

• El este unul dintre cei Trei Mari Dascăli și Ierarhi (30 ianuarie), modele de pedagogi, purtători şi exponenţi ai aşa-numitului ideal
creştin de educaţie.

• Temele psiho-pedagogice sau „filosofice”, cum îi plăcea să le numească abundă în întreaga sa operă, ca elemente ale parenezei incluse
în orice text exegetic.

• În tradiţia manuscrisă titlul operei sale este „Despre slava deşartă şi despre cum trebuie părinţii să-şi crească copiii” .

• Cercetătorii au spus despre ea că reprezintă „cea mai veche, completă şi desăvârşită învăţătură creştină despre educaţie”,  una dintre
cele mai strălucite roade duhovniceşti ale sufletului creştin; o expunere completă şi sistematică despre educaţia creştină a
copiilor, întemeiată nu doar pe Sfânta Scriptură, ci şi pe învăţăturile psihologice şi pedagogice ale grecilor antici şi pe experienţa
omenească în general.

• Potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur, părinte nu este cel care a adus copii pe lume, ci acela care s-a ostenit să îi crească. Nu „naşterea de
copii”, ci „creşterea lor” îl face pe părinte, PĂRINTE. „Pentru că nu-l face pe un om părinte simplul fapt că a contribuit la naşterea
copilului, ci educarea corectă a acestuia”.

• În virtutea acestei concepții, Sfântul Ioan identifică trei carențe majore ale educației lumești, propunând „evanghelizarea” conceptului
de educație, iar în completare dând sfaturi pertinente pentru modul practic în care diverse aspecte ale demersului educațional pot fi
aplicate în mod personalizat.
 
 Fer. Ieronim (345-407 d.Hr.)
• A tradus Biblia în limba latină (Vulgata).
• În lucrarea „Scrisori către Laeta asupra educației fiicei sale Paula” impune
educatorilor – cu deosebire călugarilor din mânăstiri – reguli stricte, adecvate
religiei creștine.

• Plecând de la premisa că „nu există nimic mai de preț în fața lui Dumnezeu
decât a-i educa bine pe copii”, Ieronim o sfătuieşte pe Laeta să-i ofere fiicei sale
o educaţie creştină încă din cea mai fragedă copilărie.

• Eruditul Părinte formulează câteva recomandări cu privire la modul cum Paula

trebuie să deprindă scrisul şi cititul. El admite, deşi nu o afirmă direct, că este
imposibil să abordezi studiile biblice fără să ai o solidă educaţie elementară;
aşadar se cuvine ca Paula să înveţe în primul rând să scrie şi să citească.
 AUGUSTIN (354-430 d.Hr.)
• A fost unul din cei mai influenţi gânditori creştini de la început de ev mediu,
mai ales dacă ţinem seama de faptul că inclusiv platonismul a influenţat
gândirea medievală prin intermediul lui Augustin.
• În lucrarea sa „Confesiuni” el a realizat o punte de legatură între educația
greco-romană și educația creștină.
• Rămâne o importantă autoritate în domeniile teologiei şi filosofiei mult timp
după moartea sa, influenţând gândirea teologică şi filosofică până la Toma
d’Aquino (secolul al XIII-lea) şi René Descartes (secolul al XVII-lea).
• Sf. Augustin s-a născut la Tagaste, în nordul Africii, în anul 354. Tatăl său,
Patricius, era păgân, iar mama sa, Sfânta Monica, era o practicantă
exemplară a creştinismului. Educaţia elementară a lui Augustin, primită în
oraşul natal, era creştină. Înainte de a se creştina, a fost adeptul mai multor
culte şi orientări filozofice, în special al maniheismului şi a tratat problema
diviziunii clare între bine şi rău, fiind preocupat de problema originii răului.
• A fost profesor de retorică la Tagaste şi mai apoi la Cartagina.
 AUGUSTIN (354-430 d.Hr.)
• În anul 383 pleacă la Roma, unde intenţionează să deschidă o Şcoală de
retorică dar, neavând succesul la care se aştepta, în anul următor
călătoreşte la Milano. Se dedică studiului în Noua Academie Platonică,
influenţată pe atunci de scepticism. Îl întâlneşte pe Sfântul Ambrozie,
episcop de Milano și asistă la predicile acestuia.
• Se botează creştin în noaptea de Paşti a anului 387, pe când era în etate
de 33 de ani. Doi ani mai târziu revine la Tagaste, unde întemeiază o
comunitate monahală. Se dedică studiului Scripturilor, devine preot şi,
din 395, episcop. Moare în anul 430, după treizeci şi cinci de ani
dedicaţi misiunii episcopale şi unei bogate activităţi scriitoriceşti.
• O jumătate de secol mai târziu, Imperiul Roman de Apus intră în
declin, marea Romă avea să devină o amintire (cucerită în 476 de heruli şi
în 493 de ostrogoţi), iar Europa Occidentală va intra în Evul său întunecat,
vreme de patru secole, până la renaşterea carolingiană.
 AUGUSTIN (354-430 d.Hr.)
• Concepţia pedagogică este influenţată de teoria graţiei divine şi a
predestinării. După Sf. Augustin, oamenii sunt împărţiţi în două categorii:
damnaţi şi aleşi.Sufletul este un alt ordin de realitate decât materia, este
nemuritor, fiind din aceeaşi substanţă cu Adevărul. Adevărul este Dumnezeu,
este în suflet, mai lăuntric mie decât sinele meu cel mai lăuntric. Credinţa
precede înţelegerea, cunoaşterea.
• Virtuţilor preluate de la Platon – dreptate, cumpătare, curaj, înţelepciune – Sf.
Augustin le adaugă virtuţile creştine: credinţă, speranţă, iubire, întregind în
acest fel tabloul virtuţilor creştine, aşa cum ni s-au transmis acestea până
astăzi.
• La aceste virtuţi, Sf. Augustin mai adaugă aşa-numitele „virtuţi umanitare”:
iubirea aproapelui, fidelitatea, încrederea, umilinţa.
• Una dintre principalele lucrări scrise de către Sf. Augustin este intitulată De Civitate
Dei.
 Toma d’Aquino (1225-1274)

• cel mai de seamă reprezentant al scolasticii catolice oficiale.

• Călugar dominican, discipol al lui Albertus Magnus, a predat teologia

la Paris, Roma, Bologna și Neapole.

• În condițiile creșterii influenței raționalismului, el a căutat să

unească gândirea lui Aristotel cu cea creștină și să dea astfel
filosofiei catoliciste o amprentă raționalistă.

• El a enunțat principiul „armoniei” dintre știința – întemeiată pe

rațiune – și religia –întemeiată pe credință – , afirmând ca știința și
filosofia tind spre adevarul unic, adevărul religiei.
 Toma d’Aquino(1225-1274)

• În plan pedagogic, concepția sa conduce la câteva teze fundamentale:

 procesul de educație implică prezenta divinității si, în consecință, omul

nu se poate forma și dezvolta prin propriile forțe întrucât în actul
educației este angajat în primul rând sufletul.

 Școala trebuie sa se afle sub conducerea bisericii si nu a statului;

 Conținutul învățământului trebuie să cuprindă atât cunoasterea

lucrurilor (pe cale senzorială), cât si cunoașterea adevărului revelat,
obținut pe calea credinței; știința nu putea avea o existență de sine
stătătoare, ci doar într-o perfectă armonie cu credința.
 Dezvoltarea școlilor creștine
Apariția și dezvoltarea universităților

• Învățământul devine un monopol al clerului îndeosebi în apusul Europei unde

Biserica romano-catolică deținea supremația.

• Prin contribuția ordinelor călugărești (al dominicanilor, franciscanilor s.a.) se

organizeaza scoli mănăstiresti pe lângă mânăstiri sau catedrale episcopale. De
exemplu, Benedict (sec. VI) a fost creatorul ordinului benedictinilor.

• Cele mai multe dintre aceste școli funcționau în interiorul mânăstirilor (școli
interioare) și urmareau pregătirea copiilor pentru a deveni călugări, educatia lor
implica o totală izolare de restul lumii.

• Școlile care își desfășurau activitatea în afara mânăstirilor (școlile exterioare) erau
conduse tot de către călugari, dar se adresau și altor categorii de tineri. De aceea și
conținutul învățământului desfășurat în cadrul lor era diferit. Pe lângă o severă
educație religioasă acesta conținea și elemente de gramatică, geometrie,
astronomie, muzică, iar retorica era studiată dupa texte din Cicero sau Quintilian.
Deși se studia și dialectica (logica), instruirea elevilor se realiza astfel încât să
promoveze memorarea fidelă a textelor studiate.
 Dezvoltarea școlilor creștine
Apariția și dezvoltarea universităților

• Impulsionarea meșteșugurilor și a comerțului a impus înființarea

unor școli cu caracter particular și cu o orientare laică: școlile de
gramatică, școlile latine și, mai cu seamă, școlile breslelor și
ghildelor (cu caracter profesional). În aceste școli, predarea nu
se mai facea doar în limba latină, ci și în limba maternă, iar alături
de scris, citit și socotit se studiau și diverse discipline cu caracter
practic, realist.

• Scolastica, mișcare culturală inițiată în sec. al IX-lea, ia amploare

influențând într-o și mai mare măsură învățământul.
 Dezvoltarea școlilor creștine
Apariția și dezvoltarea universităților

• În marile orașe ale Europei se organizează școli comunale în

limba națională unde spiritul realist și laic este tot mai prezent.
Aceste școli (de exemplu Școala din Salerno, Italia sau de la
Montpellier, Franța) nu mai erau școli de nivel elementar, ci de un
nivel mediu/peste mediu.

• Cei care frecventau cursurile acestor școli, elevii, cât si profesorii

care predau aici, simțeau nevoia de a obține o mai mare autonomie
față de autoritățile civile și religioase si de aceea s-au asociat în așa
numitele universitas (aca
• demia/institutii de învățământ superior).

• Prima universitate: Bologna (1158), apoi de Oxford (1168),

Cambridge (1209) , Paris (1215).