Tema 4. Filosofia în Evul Mediu.

1. Caracteristica generală a modului de gândire

filosofică din Evul Mediu.
2. Problemele de bază ale filosofiei arabofone
(sec. X-XIII).
3. Filozofia medievală occidental-europeană:
a) Patristica și filosofia religioasă a lui Augustin.
b) Scolastica și învățătura teologică a lui Toma
d' Aquino.
 1. Caracteristica generală a modului de
gândire filosofică din Evul Mediu.
• Filozofia medievală ocupă o mie de ani – din sec. V
până în sec. XIV, (din perioada căderii imperiului
Roman până la epoca Renascentistă.
• Evul mediu european nu coincide cu cel oriental - în
Orient el se prelungea încă cu 2 – 3 sec. în comparaţie
cu Europa.
• Până nu demult epoca medievală era privită ca
predominată de scolastică şi obscurantism religios.
• Epoca medievală este o perioadă multiaspectuală şi
contradictorie.
 Pentru filozofia medievală este caracteristic:

• Caracterul religios – teocentrism. Religia se bazează pe

monoteism (în comparaţie cu antichitatea unde era politeism).
• Ideea creaţionismului – creării omului şi naturii de către
Dumnezeu. Ideea creării este temelia ontologiei medievale, iar
ideea revelaţiei este baza teoriei cunoaşterii.
• Filozofia medievală purta un caracter retrospectiv, principala
autoritate era antichitatea. Suprema autoritate se considera
cărţile sfinte, Biblia şi operele părinților bisericii.
• Lumea poate fi cunoscută prin cunoașterea Dumnezeului, ceia
ce poate fi realizat prin credința în Dumnezeu.
• Să micșorează contradicția între materialism și idealism.
 Filozofia medievală există ca o totalitate de idei
şi concepţii care pot fi condiţional numite ca:
• filozofia bizantină,
• filozofia arabă,
• filozofia evreiască,
• filozofia occidental-europeană.
 Problemele de bază ale filosofiei arabofone (sec. X-XIII).

Filozofia arabă apare în ţările vorbitoare de

limbă arabă. După unirea triburilor nomade
arabe sub drapelul islamului se formează
califatul Arab care se extindea de la Turkestan
până în Spania (era mai mare decât imperiul
Roman).
 Filozofia arabă în dezvoltarea sa trece prin două etape:

1. VII-IX – apariția filosofiei arabe;

2. IX-XV – asimilarea de către filozofie arabă a
filosofiei Greciei Antice, convertirea filosofiei arabe în
arabo-grecească.

Filozofia arabă era o punte între filozofia greacă

antică şi filozofia europeană scolastică. Ea dezvoltă
mai departe ideile lui Platon şi neoplatonismul,
concepţiile filozofice ale lui Aristotel referitor la
ştiinţele naturii şi logică.
Principalii reprezentanţi a filozofiei arabe au
fost:
• medicul Al-Kindi (800-870) – traducătorul şi
comentatorul lui Aristotel,
• al-Farabi (870-950) – succesorul lui Aristotel.
• medicii Ibn Sina (980-1037) (latinizat
Avicenna),
• Ibn Rushd (1126-1196),
• al-Ghazali (1059-1111).
 Al-Kindi (800-870)
Al-Kindi a făcut un prim pas în europenizarea a filosofiei arabe. Meritul lui constă în
descoperirea filosofiei grecești și în special a lui Aristotel pentru lumea arabă. Sub
influența ideilor lui Aristotel în filosofia arabă au pătruns idei materialiste, noțiune de
categorii, logica, studiul despre cunoaștere. Al-Kindi a înaintat ideea revoluționară
despre cunoașterea lumii și a înaintat trei trepte cunoașterii științifice:
• Logico-matematică;
• Natural-științifică;
• Filosofică.

După părerea lui Al-Kindi numai rațiunea poate fi izvorul și etalonul cunoașterii. A
înaintat învățătura despre prasubstanți (analogia arabă a categoriilor) – materie, formă,
mișcare, spațiu, timpul.

Filosofia lui Al-Kindi nu a fost înțeleasă de contemporanii, pentru ce a fost persecutată,

iar lucrările - nimicite. Meritul lui Al-Kindi a fost în faptul, că a pus baza formării celei
mai progresive filosofii în Europa și Asia.
 Al-Farabi (870-950)
• Al-Farabi– a sistematizat filosofia lui Aristotel,
a încercat s-o adapteze la realitatea arabă.
• Primul a înaintat ideea despre
neatotputernicia a Dumnezeului.
• Ideile lui Al-Farabi au constituit baza filosofiei
lui Avicenna
Ibn Sina (980-1037) (latinizat Avicenna)
Avicenna definea filozofia ca ştiinţa despre existenţa absolută care este
compusă din trei compartimente:
• fizica – învăţătura despre natura,
• logica – teoria despre metodele cunoaşterii naturii şi omului,
• metafizica – teoria despre cunoaşterea existenţei.

Dumnezeu nu este atotputernic, spunea Avicenna. Actuale sunt şi astăzi

operele lui Avicenna “Canonul medicinii”, “Cartea tămăduirii”, “Cartea
cunoştinţelor” ş.a.
Avicenna recunoaşte existenţa materiei ca ceva necreabil, veşnic şi infinit.
O atenţie deosebită el atrăgea dezvoltării formelor logice de gândire.
A încercat să separeu filosofia de religia.
 Ibn Rushd (1126-1196)
(numele latinizat Averroes).
Ibn Rushd a trăit în Spania, care era pe atunci sub influența
arabă.
El este cunoscut ca comentatorul lui Aristotel, a scris
• “Despre primul motor”,
• “Discurs despre raţiune”,
• “Incoerenţa incoerenţei”,
• “Despre acordul religiei şi filozofiei”.
Ibn Rushd considera, că lumea materială este veşnică, infinită,
diminua rolul lui Dumnezeu în calitate de creator al materiei,
depăşea “ruptura” aristotelică dintre formă şi materie,
dezvolta teoria cunoaşterii.
 Al-Ghazali (1059-1111)
Al-Ghazali– reprezentantul misticismului şi
scepticismului.
El afirma că:
• filozofia trebuie să contribuie la dezvoltarea
religiei,
• lumea este creată de atotputernicul
Dumnezeu.
3. Filozofia medievală occidental-europeană

• are apariţia sa în creştinismul timpuriu,

• se dezvoltă simultan cu religia, formează împreună
cu teologia un tot întreg.
În dezvoltarea ei deosebim trei perioade:
• apologetica (sec. I – III);
• patristica (sec. IV – V până în sec. VIII);
• scolastica (sec. IX – XV), care conţine 2 subetape:
a) scolastica timpurie (sec. VIII – XII);
b) scolastica târzie (sec. XII – XIV).
 Apologetica (apărare)
se numeşte astfel datorită necesităţii de apărare a ideologiei
creştine, care trebuia întâi de toate să se stabilească în conştiinţa
credincioşilor, să-şi demonstreze superioritatea faţă de religia
antică păgână.

Printre reprezentanţi îl urmărim Tertulian cu teza sa principală:

“cred fiindcă este absurd, alogic”.
• Tertulian promovează ideea superiorităţii creştinismului faţă de
ştiinţele antice;
• Consideră, că omul cu raţiunea şi logica sa nu poate şi nici n-
are nevoie de a cunoaşte esenţa realităţii, precum şi esenţa
adevărului religios.
 Patristica
• denumirea generală a literaturii scrisă de părinţii bisericii ce au pus
temeliile dogmatelor creştine şi le apărau de păgâni.

• Patristica avea scopul de a sistematiza dogmatica creştină din ceea

ce se conţinea în cărţile sfinte şi a o introduce în mase (a duce lupta
cu păgânismul).

• Patristica se caracterizează printr-un şir de personalităţi care au fost

canonizate datorită modului de viaţă promovat, scrierilor şi ideilor
sale, fiind numiţi “sfinţi ai bisericii creştine”. Printre reprezentanţii
acestei etape se evidenţiază teologul Augustin (Prea Fericitul), care
a creat un sistem filosofico-religios ce a dominat în teologia creştină
până în sec. XIII.
 a) Patristica și filosofia religioasă a lui Augustin.

• Filosofia lui Augustin este influenţată de lumea

ideilor a lui Platon.
• Augustin consideră că omului îi este caracteristic
de a cunoaşte adevăruri, doar că aceasta e
posibil prin cunoașterea a Dumnezeului.
• Augustin spune că există cunoaşterea laică,
ştiinţifică, şi cea religioasă. Prima se bazează pe
îndoiala faţă de realitate şi de cunoştinţele
existente, a doua – pe autoritate.
 Tratatul religios-filosofic a lui Augustin ”Despre cetate Dumnezeiască” a devenit
baza teologiei medievale.
Principalele prevederi:

• mersul istoriei – este lupta între două împărății – pământești și

Dumnezeiești;
• împărăția pământească este prezentată de putere statală, biurocrația,
legi;
• împărăția Dumnezeiască este prezentată de clerul bisericesc, care
este aproape de Dumnezeu;
• împărăția pământească este căzută în păcat și păgânie și mai
devreme sau mai târziu va fi învinsă de împărăția Dumnezeiască;
• deoarece majoritatea oamenilor sunt păcătoși și sunt departe de
Dumnezeu, puterea statală va exista, dar va fi subordonată celei
bisericești;
• regii și împărații trebuie să se supună puterii ecleziastice și nemijlocit
Papei de la Roma.
 Însemnătatea filosofiei lui Augustin:

• a acordat o atenție deosebită problemelor istoriei

(foarte rar pentru timpurile celea);
• a fundamentat ideea priorității puterii bisericești;
• a înaintat ideea conformismului social – smerenie cu
sărăcie și putere străină (ceia ce a fost la îndemână și
bisericii, și statului;
• a prezentat omul ca o ființă frumoasă, puternică,
desăvârșită (rar pentru epoca medievală);
• a recomandat de dus o viață cumpătată, a cunoaște pe
Dumnezeu și a se supune lui.
 b) Scolastica și învățătura teologică a lui Toma d' Aquino.

• Scolastica – filozofia medievală creştină care domina în şcoli şi

depindea în întregime de teologie.
• Dacă patristica avea scopul de a sistematiza dogmatica creştină din
ceea ce se conţinea în cărţile sfinte şi a o introduce în mase (a duce
lupta cu păgânismul), atunci scolastica trebuia să facă aceste
dogme accesibile pentru oamenii neinstruiţi şi să ducă lupta cu
eterodoxia şi falsificarea religiei creştine.
• Scopul scolasticii consta nu în cercetarea şi studierea realităţii, ci în
a găsi căi raţionale de a demonstra adevărurile declarate de
credinţă. Filozofiei i se atribuia rolul de slujancă a religiei. Ea nu
trebuia să caute adevărul, el era dat de acum în revelaţia divină,
filozofia trebuia să expună şi demonstreze acest adevăr cu ajutorul
raţiunii şi limbajul accesibil a ei.
 Principala problemă în filozofia medievală a fost:

• raportul dintre credinţă şi raţiune,

• raportul dintre religie şi ştiinţă,
• raportul dintre filozofie şi teologie.

Ea s-a rezolvat foarte original – prin formularea

teoriei adevărului dublu:
 Teoriei adevărului dublu:
• sunt adevăruri ale raţiunii, filozofiei şi
• adevăruri ale credinţei, religiei,
• ceea ce este adevărat în una poate fi neadevăr în alta şi invers.
Aceasta a fost un fel de compromis, împăcare între religie şi ştiinţă.

Dacă iniţial religia persecuta şi ignora ştiinţa, atunci cu acumularea

cunoştinţelor religia a fost nevoită să o recunoască.

Dar deşi se recunoştea existenţa adevărurilor raţiunii, adevărurile

credinţei erau mai presus:
• Ştiinţa se ocupă cu mărunţişuri, cu lucruri trecătoare, pe când
• Religia se ocupă cu valori veşnice, sacre.
Ceea ce omul nu poate înţelege cu raţiunea sa el atinge prin credinţă.
 Toma d'Aquino (1225-1274)
• Bazându-se pe operele lui Aristotel el sistematizează
şi fundamentează dogmatica creştină.
• Afirmă, că Dumnezeu este cauza primară şi începutul
suprem a existenţei.
• Raţiunea şi credinţa nu se contrazic, credinţa nu-i
iraţională, ci supraraţională.
• Raţiunea şi ştiinţa sunt treptele inferioare a
cunoaşterii.
• Treapta superioară a cunoaşterii este credinţa.
 Toma d'Aquino
• Dezvoltă mai departe categoriile ”posibilitate şi realitate”, ”materia
şi forma”. Materia el o priveşte ca posibilitate, iar forma – ca
realitate.
• Încearcă să afirme autonomia raţiunii filozofice, să coreleze raţiunea
cu credinţa ( ”Suma teologiei”, ”Suma filosofiei”).
• Toate dogmatele religiei el le-a despărţit în raţional concepute
(Dumnezeu există, Dumnezeu e unic ş.a.) şi de neconceput (crearea
lumii, trinitatea lui Dumnezeu ş.a.). Primele sunt obiectul şi teologiei
şi filozofiei, celelalte – obiectul numai teologiei.
• Filozofia, trebuie să servească credinţei, teologiei, fiindcă ea
adevărurile religiei le interpretează în categoriile raţiunii şi respinge
argumentele false contra credinţei.
• Formulează cinci demonstraţii a existenţei lui Dumnezeu.
 Cinci demonstraţii a existenţei lui
Dumnezeu:
• Argumentul mișcării – trăim într-o lume în care lucrurile se mișcă. Mișcarea este
cauzată de agenți care pun lucrurile în mițcare. Tot ce se mișcă a fost pus în mișcare
de către altcineva, motiv pentru care cineva trebuie să fi pornit fenomenul mișcării,
în prima instanță – Dumnezeu.
• Argumentul cauzalității – Unele lucruri sunt cauzate. Orice este cauzat trebuie să fie
cauzat unui alt fenomen. Trebuie să existe un prim lucru necauzat, care a pornit
acest lanț cauzal – Dumnezeu.
• Argumentul necesităâii - Orice fenomen întâmplător depinde de o cauză necesară.
Viața niciunui om nu este necesară în mod existenței vieții în general. Astfel,
trebuie să existe o viață fără de care viața celorlalți nu ar fi posibilă – Dumnezeu.
• Argumentul gradelor de comparație – proprietățile sunt măsurile în grade de
comparație. Pentru existența acestora , este necesară existența unui standart de
perfecțiune, față de care să se poată această raportare - Dumnezeu.
• Argumentul teleologic (tendinta oricarei existente spre un scop prestabilit). Toma
sustine ca intreaga realitate ar avea un scop și acest scop este prestabilit de
substanță înaltă - Dumnezeu.