Neotomismul este filosofia oficiala a bisericii catolice.

Religia catolica, fiind credinta a mai mult de 600 de milioane de oameni de pe globul pamintesc, este raspindita pe teritorii din Europa si America, in Italia, Franta, Spania, Portugalia, in multe tari din America Latina, Populatia careia este originara din Europa. Adeptii curentului neotomist se mindresc prin vechimea credintei lor, care constituie aproape doua milenii, iar neotomismul filozofia catolicismului, avind aproximativ 700 de ani. De aceea ei o numesc philosophia perennis, adica filosofia secolelor. Spre d eosebire de alte curete filozofice, care sunt in vesnica schimbare, evolutie, neotomismului ii este imanenta o stricta aparenta ortodoxiei, o austera credinta traditiei. Neotomismul, doctrin filosofic a catolicismului modern, este o reactualizare a sistemului tomist, avnd ca scop concilierea tiinei contemporane cu religia. Scopul organizrii politice la neotomism este mplinirea scopurilor morale, gsirea unui echilibru ntre mplinirea persoanei umane i a societii n care triete. Pentru a pstra acest echilibru, statul trebuie s fie puternic persoanei umane i a societii n care triete. Pentru a pstra acest echilibru, statul trebuie s fie puternic. Neotomismul este filozofia contemporana a religiei, ca filosofie religioas tradiional el trateaza problemele corelaiei dintre credin i raiune, dovada existenei lui Dumnezeu. Viabilitatea seculara a neotomismului se explica nu numai prin viabilitatea religiei crestine, in cazul dat crestinismului catolic, ci si prin aceea ca neotomismul isi gaseste adepti in multe tari ale lumii. Baza teoretica a neotomismului este filozofia scolastica a teologului dominician, profesorului universitar, doctoral angelicus, sfintul Toma din Aquino cu anii de viata 1225-1274. Toma DAquino s-a proslavit prin lupta sa impotriva averroismului, invatatura filozofica care utiliza ideile lui Aristotel, in rezultatul activitatii caruia au aparut un sir de miscari ideologice, care deteriorau bazele scolasticii si ale ortodoxiei catolice. Toma DAquino a elaborat un sistem filozofic teologic ce folosea ideile lui Aristotel, care intre timp capatase o raspindire larga in tarile europene, mai ales in cercurile intelectuale, atit pentru fundamentarea si asigurarea autoritatii credintei catolice, cit si pentru inlaturarea concurentilor ideologici ai dogmatismului catolic, precum se aratase aveiroismul. Deci scopul Aqunatului a fost nu atit lupta cu ideile aristotelice, cit utilizarea lor in interesele bisericii catolice, pentru a inlatura rivalii religiei prin mijloace sustinute de ei insusi. In aceasta ordine de idei, unul din granzii neotomismului E. Gilson scria, ca: ideile si conceptiile lui Aristotel amenintau vitalitatea adevarului religios, si-l inlocuia cu adevarul filozofic de tip aristotelic, iar religiei ii lasa doar credinta. Insa teologia prin intelepciunea si agerimea sa (in persoana lui Toma DAquino) a putut utiliza in

interesul sau si al adevarului crestin rezervele ratiunii si ale filozofiei, dind-ui teologiei forma stiintifica. E clar ca filozofia aristotelica, in calitate de slujitoare a religiei a avut de suferit. Ea a fost transformata de Toma DAquino pentru interesele catolicismului. Gindirea realista si libera a Stargirismului a fost introdusa in hotarele unui sistem teologic, care nu era intrebuintata pentru investigatiile stiintifice ci pentru argumentarea adevarului unor teze, dinainte considerate veridice, deci ea este inchistata in limitele unui sistem dogmatic, pentru slujirea intereselor bisericii. Insa intentia lui Toma initial nu a fost sesizata de granzii bisericii catolice, puterea tomismului a fost inteleasa doar mai tirziu, cind acesta a inceput sa-si demontreze capacitatile sale de argumentare si lupta cu alte curente filozofice. In legatura cu aceasta cu un secol mai tirziu dupa moartea lui Toma DAquino biserica catolica il include in lista celor sfinti. Insa in plan intelectual ideologia tomista de acum in secolul XVI isi pierde influenta, iar sub presiunea ideilor filozofiei moderne, incepind cu Baconsi Descart si mai mult in perioada luminilor, tomismul isi pierde in general terenul in constiinta europeana. Problema raporturilor dintre credinta (teologie) si stiinta (filozofie), dintre revelatie si ratiune, este prealabila pentru toti scolastii crestini, inclusiv Thomas. Exista doua izvoare de adevar ce trebuiesc impacate pe cit e posibil. Ceea ce explica ratiunea nu mai are nevoie sa fie crezut: credinta intervine acolo unde ratiunea nu ajunge. Credinta insa este ratiunea divina la nivelul omenesc. Omul traieste pentru a intelege si a contempla adevarurile externe. Insa. din nefericire, nu toate adevarurile credintei pot fi dovedite rational. Exista dogme ce ramin peste puterile ratiunii, fiind accesibile numai credintei. Ba mai mult, dat fiind ca aceste dogme nu pot fi demonstrate, ci numai primite prin credinta, ele capata autoritate mai mare decit autoritatea revelatiei. Dar in secolul al XIX-lea, odata cu aparitia unor elemente de criza in viata intelectuala a Europei, odata cu criza fundamentelor determinismului macanist si a teoriei progresului social, bazat pe idei scientist si tehniciste, mai pe scurt, odata cu aparitia unor fisuri in gindirea rationalista, se fac unele incercari de atestare a cercetarii irationalului si a tomismului. Punctul de reper al inviorarii tomismului a fost documentul primit de primul Sinod al Vaticanului din 1870 cu denumirea Constitutia dogmatica a credintei catolice. Acest document a fost primul care a pus bazele inceputului unei activitati fructuoase a bisericii catolice de propagare a ideilor tomiste, dar sub denumirea de neotomism.

Papa Leon al XIII-lea, care este initiatorul acestei miscari de reabilitare a gindirii scolastice este considerat de neotomisti unul din cei mai mari filosofi crestini cin secolul al XIX-lea. Anume sub conducerea lui biserica catolica elaboreaza un al doilea document, care pune bazele neotomismului, Aeterni Patris: Despre restabilirea filosofiei crestine in scolile catolice in spiritual sfintului doctor-angelicus Toma DAquino. Acest document a pus baza unei activitati ample de organizare a centrelor de invatamint superior catolic. In 1890 este deschis central din Vatican, in Belgia in Universitatea catolica din Luven este organizata o catedra speciala de filosofie tomista, care in 1893 este reorganizata in Institutul superior de Filosofie, care s-a transformat intr-un centru principal al gindirii neotomiste. Dupa cuvintle lui E. Gilson, enciclica Aeterni Patris a aparut din nelinistea slujitorilor bisericii catolice fata de razboaiele si revolutiile inutile si marea dorinta de a inlatura cauzele lor. Sarcina enciclicei a fost organizarea unei rezistente, vizavi de dezordinea intelectuala, pentru a indrepta popoarele pe calea credintei si a mintuirii. Un al treilea document al bisericii catolice in privinta organizarii invataturii neotomiste pe linga Constitutia dogmatica a credintei catolice si enciclicei Aeterni Patris a fost programul oficial al neotomismului, publicat din ordinul papei Piu al Xlea la 27 iulie 1914 care continea 24 de teze tomiste. In ele se descrieau si se formulau bazele filosofiei neotomiste, de asemenea in ele se contineau compartimentele principale ale neotomismului: ontologia, cosmologia, antropologia si teodiceea. Temelia invataturii neotomiste este postulatul despre relatia dintre credinta si stiinta. Incepind cu epoca moderna, stiinta si tehnica exercita o influenta considerabila asupra societatii. Acest factor n-a putut sa ramina nesesizat de catre reprezentantii neotomismului si aceasta ii face sa-si schimbe atitudinea fata de stiinta. Daca in Evul Mediu, si mai ales in timpul Contrrerormatiei, biserica catolica lupta deschis cu stiinta, atunci in epoza contemporana ea a lansat teza despre unitatea armonioasa dintre credinta si stiinta, pe care o sustine, argumenteaza si propaga neotomismul. Din punct de vedere al neotomismului cunoasterea stiintifica si credinta nu amesteca una alteia mai mult ca atit, ele se completeaza. Dupa cum se exprima ei metaforic: acestea sunt doi afluenti ai aceluiasi riu, riu care are aceeasi tinta, acelasi scop adevarul. Fiind identice in scop, sunt deosebite prin mijloacele care le ofera in procesul cunoasterii. Credinta este o destainuire dumnezeiasca, revelatie. Adevarul obtinut pe aceasta cale este absolut. Garantul acestor cunostinte este Dumnezeu. Pe cind cunoasterea stiintifica este o cunoastere umana, cit si rezultatele ei cunoasterea stiintifica sunt

limitate, poarta amprenta posibilitatilor limitate ale omului. Insa cu toate acestea, noi nu avem nici un drept sa le negam pentru ca cunosterea rationala este un dar al lui Dumnezeu, este lumina dumnezeiasca, dupa cum mentioneaza enciclica bisericii catolice Humani Generis. Desigur, cunoasterea rationala nu este perfecta, ea nu poate descoperi tainele misterioase ale realitatii, de aceea ea se completeaza de credinta, de destainuirea dumnezeiasca, care ne deschide misterul realitatii. Astfel exista doua izvoare de cunoastere: a) cunostintele inspirate de Dumnezeu, superioare celor rationale, stiintifice; b) cunostintele obtinute prin puterile proprii. Intietatea ii apartine cunostintelor revelatorii, care totodata sunt si un verificator al cunostintelor in general. Credinta este acea posobilitate care nu ne permite sa trecem peste adevar. Acea cunoastere rationala care neaga dumnezeirea este falsa. Limitele cunoasterii stiintifice sunt indicate de credinta: daca ratiunea si rezultatele cunoasterii rationale vin in conflict cu dogmele religiei atunci acestea sunt gresite. Neotomismul neaga pozitiile filozofiei moderne si mai ales ale filosofilor clasici germani de a legitima religia in limitele ratiunii, invers, el sustine posibilitatea activitatii rationale in limitele religiei. Neotomismul nu este doar impotriva pretentiilor rationalismului de a cunoaste lumea doar prin ratiune. El este si impotriva diferitor forme ale spiritualismului care neaga in general posibilitatile rationale de a cunoaste lumea. Conceptia tomista despre relatiile dintre filosofie si religie e concentrata in cuvintele filosofia este servitoarea religiei (philosophia est anchiela teologiae). Ea este recunoscuta doar in aceasta ipostaza, pentru ca ea trebuie sa indeplineasca anumite functii ca: -In calitate de filosofie ea trebuie sa deschida drumul credintei prin explicatiile sale semnificatiei notiunilor religioase; -Cu toate ca ea nu poate demonstra adevarurile revelatorii, insa ea poate argumenta ca acestea nu sunt contradictorii ratiunii; -In cazurile cind filozofia si teologia tangentiaza filosoful trebuie sa-si revada conceptiile conform adevarului credintei. Aceasta vine din axioma scolastica, ca nimic nu poate fi adevarat in filosofie, daca este recunoscut fals in teologie. Din aceasta reiese, ca filosofia nu poate fi independenta in cercetarea adevarului, ea poate fi doar autonoma, dar in hotarele care-i sunt indicate de teologie.

Filosofia neotomista este teocentrica. Ca si in Evul Mediu problema principala a metafizicei neotomiste este Dumnezeu, fara apelarea la existenta lui neotomismul nar putea argumenta nici o problema filosofica. Cardinalul si filosoful Paolo Dezza scrie: Urcind prin diferitele grade ale vietii ne-am oprit sa studiem omul, creatia care se afla in culmea fiintelor materiale si la limita lumii spirituale, veriga de legatura intre spirit si materie. Dar studierea omului se completeaza in Dumnezeu. Omul, de fapt vine de la Dumnezeu, tinde spre Dumnezeu, este construit dintr-un suflet spiritual facut dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. De aceea, Dumnezeu este pe buna dreptate, incoronarea si scopul necesar al studiului filosofic. De aici, pentru neotomisti problema principala devine argumentarea existentei lui Dumnezeu. Inainte de toate scrie Dezza ne intrebam: exista Dumnezeu? Este o problema pricipala ce apare in mod inexorabil in mintea oricarui om, de solutionarea careia depend multe altele. Ea sta in centrul filosofiei, care, in efortul sau constant de a explica realitatea, de a-i descoperi prima origine si ultima cauza, e in mod constient sau insonstient o cautare continua a lui Dumnezeu. Ca si in Evul Mediu neotomistii utilizeaza pentru argumentarea rationala a existentei lui Dumnezeu argumentele lansate de Toma DAquino. Aceste argumente sunt cinci la numar: Dumnezeu exista ca prim motor imobil, prima cauza neconditionata, fiinta necesara, fiinta perfecta, cauza finala (rinduitor intelept). Modul general pentru fiecare din aceste cinci cai pentru argumentare este urmatorul: toate existentele pe care le putem experimenta nu sunt Absolutul, dar cer Absolutul care este Dumnezeu, deci exista Dumnezeu. Sa analizam argumentele neotomistilor: 1.Argumentul miscarii. Lucrurile se misca, se schimba, adica trec de la potenta la act, deci nu sunt Actul plus, si il cer, deoarece nu se trece de la potenta la act decit in virtutea unei finite deja in act, care, la rindul ei, nu va depinde de o alta fiinta, numai daca va fi imuabila, adica incapabila sa treaca de la potenta la act, deoarece este Act plus, adica Dumnezeu. 2.Argumentul cauzei neconditionate: Cauzele existente in lume sunt depentente de alte cauze, deci nu sunt Cauza prima neconditionata, dar o cer, deoarece nu pot exista doar cause conditionate fara o cauza prima necauzata de fiinta, care este Fiinta subzistenta, adica Dumnezeu. 3.Argumentul contingentei. Lucrurile pe care le vedem sunt, dar nu erau si pot sa nu fie: deci sunt contingente, nu sunt Fiinta necesara, ci o cer, pentru ca neavind in sine ratiunea suficienta o propriei existente, nu ar putea sa existe daca nu ar atesta

ratiunea suficienta a fiecarei fiinte, deci a fiintei lor, adica Fiinta necesara, care este Dumnezeu. 4.Argumentul gradelor de perfectie. Lucrurile sunt mai mult sau mai putin perfecte, mai mult sau mai putin bune, frumoase, etc., deci nu sunt perfectiunea insasi, bunatatea, frumusetea subzistenta, ci o cer, deoarece ceea ce nu este, dar are o perfectiune, nu o are de la sine, ci trebuie sa o fi primit in mod imediat de la cel care este perfectiunea insasi, bunatatea, frumusetea subzistenta, adica Dumnezeu . 5.Argumentul finalitatii. Toate fiintele pe care le cunoastem tind spre un scop, nu sunt scop pentru ele insele, ci tind spre un altul, de aceea nu sunt Absolutul, dar tind spre Absolut, de la care au aceasta tendinta finala care presupune inteligenta creatoare si ordonatoare a Universului, care este Dumnezeu. Prin argumentele date este demonstrata existenta lui Dumnezeu, dar trebuie de spus, ca insusi unii neotomisti cer abandonarea lor. In afara problemei existente lui Dumnezeu in neotomism insemnata a devenit problema antropologica. Este clar ca ea este pusa in dependenta de existenta dumnezeiasca, si totusi, ea are specificul sau. In secolul XX, cind omul este expus unor influente negative din partea societatii, biserica incearca sa resolve un sir de probleme legate de razboaie, saracie, etc. Acestea devin importante si in lucrarile neotomistilor. La prima vedere neotomismul pare a fi o filosofie despre care nu se poate vorbi la plural. Ar exista deci un neotomism si nu niste neotomisme". Acestor incercari - dupa parerea unora - de excesiva rationalizare a teologiei, le urmeaza incercari de un alt gen, aparent irationaliste, nesistematice, mistic speculative. In legatuara cu fiinta umana se pune problema moralei, a binelui si a raului. Problema este traditionala, dar in filosofia religioasa contemporana au aparut accente noi. Filosofii traditionalisti o rezolvau in felul urmator: in lume este mult rau, pentru ca este si mult pacat. Cauza raului se gaseste in modul de intrebuintare de catre om si omenire in general a libertatii pe care a daruit-o Dumnezeu. Omul si acum e pacatos, judeca filosofii contemporani religiosi, si Dumnezeu este acela, care-I va pedepsi dar il va indruma pe drumul binelui. De aceea biserica inainteaza un sir de initiative legate de apararea libertatii umane, echitatii sociale, ea incearca sa apere si sa dezvolte calitatile bune ale omului.