Sunteți pe pagina 1din 5

Filosofia, teologia, hagiografia

Filosofia medievală este puternic marcată de teologie, în slujba căreia este


pusă, într-un raport de subordonare, ca ancilla theologie. Încă din primele secole
creştine, Părinţii Bisericii au acceptat filosofia doar ca manieră suplimentară de
justificare a dogmelor credinţei. Era maximum de obţinut în condiţia în care o
primă tendinţă fusese de condamnare în bloc a filosofiei greco-romane, ca
păgînă, inferioară şi ulterioară Legii lui Moise, considerată, sursă legitimă a
oricăror cunoştinţe omeneşti. Creştinismul devenea astfel singura filosofie
posibilă. Imperativul de a se adresa unor elite cultivate i-a determinat pe Părinţii
din primele secole, ei îşişi gînditori nutriţi de filosofia păgînă, să accepte acele
elemente ale gîndirii greco-romane compatibile cu credinţa creştină.
Cel mai apropiat de spiritul creştinismului a fost considerat Platon, despre
care gînditorilor creştini le place să creadă că ar fi vorbit despre Divinitatea lor
atunci cînd descria lumea ideilor. De aceea, în primele secole ale evului mediu,
platonismul a fost curentul principal al filosofiei ce are drept scop să sprijine şi
să legitimeze teologia creştină. Platon a fost însă mai puţin cunoscut prin operele
sale originale, cît prin traducerile şi comentariile ulterioare, ale lui Porfirios,
Augustin sau Boethius.
Aristotel, care promova o concepţie mai raţionalistă şi mai apropiată de
materialism nu este, la început, considerat întru-totul compatibil cu creştinismul.
De aceea, pînă în secolul XII, aristotelismul este cunoscut doar parţial, prin
intermediul cîtorva opere , mai ales etice.
O astfel de concepţie despre filosofie, slujnica teologiei şi marcată esenţial
de platonism, nu a îngăduit realizarea unor opere originale pe parcursul evului
mediu. Au existat însă o serie de probleme interesante abordate de gînditorii
acestei perioade, dintre care unele şi-au dovedit valoarea în ultimele decenii.
Una dintre cele mai intense dezbateri de idei din perioada medievală a
fost aşa numita "ceartă a universaliilor". Oponenţii au fost reprezentanţii celor
două curente filosofice opuse cunoscute de gînditorii vremii, partizani fie ai
gîndirii lui Platon, fie inspiraţi de Aristotel. Încă de la sfîrşitul secolului al IX-
lea a început o punere în discuţie a problemei genului şi speciei, adică a ceea ce
este general. Esenţa disputei consta în stabilirea existenţei sau a nonexistenţei
genului şi speciei, şi a modalităţilor lor concrete de a fi. Punînd probleme
gnoseologice, ale teoriei cunoaterii şi ontologice, legate de planul existenţei,
disputa asupra universaliilor reprezintă forma medievală de a formula problema
fundamentală a filosofiei (raportul dintre conştiinţă şi existenţă).
Realiştii, de nuanţă platoniciană, afirmau că noţiunile generale sau
"universaliile" au o existenţă spirituală de sine stătătoare, anterioară lucrurilor
individuale, concrete. Universalul există înainte lucrurilor, ante rerum avînd un
caracter divin. Universalia sunt res, universaliile sînt lucruri reale, era afirmaţia
centrală a acestui curent filosofic idealist. Curentul realist a fost reprezentat în
secolul al XI-lea de Anselm din Canterbury(1033-1109), considerat de unii

1
autori ca părintele scolasticii, iar în secolul al XIII-lea, Toma din Aquino, cel
mai important teolog medieval, a îmbrăţişat tot o poziţie realistă, nuanţată prin
folosirea ideii aristoteliciene a substanţei. Cum în fiecare lucru sau fiinţă există
substanţă şi caractere generale, se poate spune că universaliile există în interiorul
lucrurilor, in res.
Nominaliştii, mai apropiaţi de o poziţie materialistă, susţineau că existenţă
reală nu au decît lucrurile individuale, iar noţiunile generale şi abstracte nu sînt
decît nume, existente doar în mintea noastră (universalia sunt nomina).
Lucrurile individuale există independent şi anterior noţiunilor generale. Cei mai
cunoscuţi nominalişti au fost Pierre Abélard (1079-1142), Duns Scot (1266-
1308), William Occam (1300-1349). Mai ales acesta din urmă a favorizat, prin
discipolii săi, progresul ştiinţelor naturale, care se preocupau de studierea
concretului, în pofida dezbaterilor sterile. Ultimele consecinţe ale curentului
nominalist puteau pune în cauză chiar natura lui Dumnezeu, care era admis ca
fiinţă individuală, iar nu ca principiu general. Pe de altă parte, în secolele XII-
XIII, disputa universaliilor vizează şi raportul între credinţă şi raţiune, unii
privilegtiind afirmaţiile bazate pe autoritatea textului sacru, iar alţii rezultatele
observaţiei şi experienţei. Formulei lui Anselm, credo ut intelligam, i se opune
cea a lui Abélard, intelligo ut credam. Desigur, Abélard nu se gîndeşte nici o
clipă să pună în discuţie creştinismul, dimpotrivă, Sic et non, lucrarea sa din
1122, considerată un adevărat discurs asupra metodei în evul mediu, încearcă de
fapt, prin confruntarea autorităţilor discordante, să întărească credinţa, nu să o
slăbească. Dar atitudinea sa filosofică afirmă posibilitatea de a pune cunoaşterea
pe primul plan, chiar înaintea credinţei, prefigurînd în acest fel filosofia
modernă.
Secolele XII-XIII sînt marcate de redescoperirea, prin traduceri arabe, , a
majorităţii operelor lui Aristotel, din care evul mediu occidental cunoscuse
direct destul de puţine. Cînd au cucerit provinciile bizantine ale Siriei şi
Egiptului, arabii au găsit acolo textele filosofice greceşti, pe care creştini, mai
ales nestorieni, le-au tradus în limba arabă.

Aceasta a permis realizarea unui sistem filosofic coerent, bazat pe opera


Stagiritului, alături de platonismul dominant pînă atunci. Sinteza aristoteliciană,
esenţială pentru gîndirea medievală occidentală, a fost realizată de călugări din
ordinele cerşetoare, mai ales dominicani. Albert cel Mare (1206-1280)
regîndeşte revelaţia creştină cu ajutorul conceptelor filosofie aristoteliciene, iar
elevul său, Thomas d'Aquino (1225-1274), dornic să concilieze înţelepciunea
creştină şi gîndirea antică, realizează primul comentariu important din
occidentul latin asupra operei Stagiritului. El este şi primul gînditor creştin care
reuşeşte să realizeze un sistem filosofic coerent, integrînd moştenirea
aristoteliciană. Pe de altă parte, Toma d'Aquino încearcă să fundamenteze
ştiinţific teologia, şi prin grandioasa sa sinteză Summa theologica influenţează
pînă în ziua de astăzi creştinismul apusean.

2
Operele lui Aristotel au fost primite cu rezerve, chiar cu împotriviri de biserica
oficială, care le-a condamnat în repetate rînduri în secolul al XIII-lea, dar fără
succes. Filosofia de inspiraţie aristoteliciană rămîne dominantă pe parcursul
întregului ev mediu occidental.

La capătul unei îndelungate evoluţii, marcată de dezbaterile interne, de


redescoperirea aristotelismului şi de influenţele gînditorilor arabi şi evrei,
filosofia îşi recăpăta autonomia faţă de teologie şi de religie, redevenind o
ramură de gîndire de sine stătătoare.

În paralel cu filosofia, nutrită de ea, dar şi cu un specific propriu, în evul


mediu se constată şi definirea teologiei creştine, cu principalele sale curente,
rămase importante pînă astăzi. Cu ajutorul conceptelor filosofice, teologii
medievali care sînt în acelaşI timp şI filosofi reuşesc să constituie o ştiinţă a
divinităţii creştine, pe care o doresc descriptibilă cu ajutorul raţiunii.
Primul curent teologic creştin original este în occident augustinismul,
bazat pe opera lui Aurelius Augustin, ultimul mare scriitor de limbă latină.
Acesta este primul dintre părinţii bisericii care reuşeşte să elimine opoziţia
dintre filosofie şi creştinism, prin creştinarea filosofiei platoniciene.
Augustinismul consideră că nu există o deosebire formală între filosofie şi
teologie, scopul final al amîndorura fiind în cele din urmă cunoaşterea lui
Dumnezeu. Urmaşii au moştenit de la Augustin o anumită neîncredere faţă de
raţionalismul aristotelician, cu greu depăşită în cultura europeană prin criza din
secolul al XIII-lea. Conform acestui curent teologic, filosofia trebuie să caute
mai degrabă binele decît adevărul. Astfel, adevărul nu e interesant decît atunci
cînd caută binele, deci morala e mai importantă decît cunoaşterea. (O poziţie de
acest tip apăra Bernar de Clairvaux împotriva lui Abélard, cînd spunea că pentru
el singura filosofie care contează e Christos răstignit). În acest context, voinţa
(de a crede) primează în faţa înţelegerii. Adevărul nu poate fi atins decît dacă
înţelegerea este iluminată de Dumnezeu, ceea ce se întîmplă cînd omul e orientat
spre bine.
În secolul al XIII-lea, teologii de orientare augustiniană dominantă se
opun tomismului, pe care nu îl disting de averroismul filosofic, curent
raţionalist, panteist şi materialist. Astfel, în 1277, episcopul de Paris şi primatul
de Caterburry condamnă împreună cu aristotelismul şi o serie de propoziţii ale
lui Toma din Aquino, deşi acesta, contra averroismului, afirmase clar crearea
lumii de Dumnezeu şi existenţa Providenţei divine.
Tomismul era de fapt o sinteză ordonată, bazată pe un raţionament
deductiv, care absorbise şi o parte a augustinismului teologic (problemele
treimii, graţiei, mîntuirii), debarasîndu-l de filosofia ideilor platoniciene.
Filosofia lui Aristotel e folosită datorită virtuţilor ei logice în realizarea
sistemului teologic tomist, rămas cel mai influent în Occident pînă în epoca
umanismului şi a reformei, cînd are loc o reinterpretare a lui Augustin, datorită

3
redescoperirii platonismului filosofic. Succesul lui Augustin în tabăra reformată
(doctrina predestinării), ca şi tradiţionalismul catolic, au făcut ca la
Conciliul din Trento, în secolul al XVI-lea, tomismul să fie impus drept doctrina
oficială a bisericii occidentale, rămînînd astfel pînă în secolul al XIX-lea.

Hagiografia

Influenţată de concepţiile teologice ale epocii medievale, înrudită cu


istoria prin intenţia de a scrie despre personaje cu o existenţă reală, hagiografia
se deosebeşte fundamental de aceasta prin scopul afirmat şi prin mijloacele
folosite. Ïn scrierile cu caracter hagiografic, esenţială nu este redarea adevărului,
ci edificarea în sens creştin a cititorilor.
Cele mai vechi lucrări hagiografice au fost actele martirilor, uneori
procese verbale autentice ale procesului (actele proconsulare), alteori
stenograme private realizate de martori sau povestiri scrise de contemporani ai
evenimentelor. « Patimile Sfintei Perpetua », din 203, e redactată în forma unei
povestiri parţial autobiografice, pe baza celor transmise chiar de Vibia Perpetua,
pe vremea cînd se afla în închisoare în aşteptarea martiriului. Ulterior, actele şi
povestirile despre patimile martirilor sînt remaniate, pentru a fi mai bine
adecvate la lectură şI mai edifiante din punct de vedere moral. Primul hagiograf
« profesionist » poate fi considerat Eusebiu din Cezareea, care îmbină erudiţia
istoricului cu dorinţa de edificare a episcopului.
În perioada umrătoare, în care creştinismul victorios nu mai produce
martiri, se dezvoltă genul vieţilor sfinţilor, care s-au afirmat prin alte calităţi iar
nu prin sacrificial suprem pentru credinţă (episcopi, asceţi răsăriteni, occidentali,
misionari, etc). Si acestea sînt remaniate, prin adăugarea elementelor fabuloase,
fără scrupule în respectarea adevărului istoric, prea puţin important. Apare genul
miracula, culegeri de minuni săvîrşite de sfînt în timpul vieţii sau după moarte
(unele au valoare istorică, prezentînd o serie de informaţii utile, ca « Miracolele
sfîntului Dimitrie », ce oferă date despre invazia slavilor în Balcani însec. VI şi
despre supravieţuirea romanităţii balcanice).
Ïn perioada carolingiană, şi vieţile sfinţilor sînt rescrise într-o latină mai
elegantă, pentru a corespunde exigentţelor renaşterii culturale a epocii.
Eginhard, biograful lui Carol cel Mare, se afirmă şi ca hagiograf, prin opera
dedicată translaţiei (translatio – gen hagiographic) moaştelor martirilor Petru şI
Marcellin de la Roma la mănăstirea sa. În perioada imediat ulterioară, s-au
afirmat în scrierea de opere cu caracter hagiografic figuri importante ale
monahismului clunisian, precum Odon de Cluny sau Pierre Damian.
Evul mediu central şi tîrziu reprezintă perioade de glorie a genului
hagiografic, al cărui succes e asigurat pe de o parte de puterea şi influenţa
bisericii oficiale, dar şi de creşterea progresivă a pietăţii populare.

4
În secolul al XII-lea, printre autorii de opere hagiografice se numără şi
Bernard de Clairvaux, care a jucat un rol atît de important în promovarea, prin
scrierile sale, a cultului dedicat Fecioarei Maria.
În secolul al XIII-lea, apariţia călugărilor cerşetori dă un nou impuls
hagiografiei, prin redactarea de vitae dedicate personalităţilor fondatoare. Astfel,
Thomas de Celano redacta foarte citita în epocă Viaţă a Sfîntului Francisc, iar
pe la 1232 deja circula Legenda prima despre sfîntul Antonie din Padova.
Personalităţile din secolele al XIII-lea şi al XIV-lea au făcut de asemenea
obiectul unor vitae, precum Thomas d'Aquino, a cărui vita scrisă de Guillaume
de Tacco a avut o influenţă asupra canonizării acestuia. Reapar şi vieţile de
sfinte, care diminuaseră ca număr după primele secole creştine, între acestea
remarcîndu-se cele care le au în centru pe Elisabeta de Ungaria (+1231) sau pe
Caterina din Siena (+1380). De altfel, după o perioadă de « recrutare »
aristocratică a celor intraţi în rîndul sfinţilor, în ultimele secole medievale
constatăm o anumită « democratizare » a accesului la sfinţenie, şi datorită
dorinţei de a propune modele mai uşor accesibile şi oamenilor de rînd.
Pe la 1260 apărea Legenda aurea, o vastă culegere de vieţi de sfinţi
realizată de Jacoppo da Varazzo, lucrare destinată unui succes constant în
veacurile următoare. În secolul al XV-lea, nume cunoscute s-au implicat în
redactarea de vieţi de sfinţi şi literatură religioasă, precum Philippe de Mézières,
cancelarul lui Carol al V-lea al Franţei, sau Thomas a Kempis, autor al celei mai
frecvent traduse şi apoi tipărite cărţi după Biblie: De imitatione Christi (Imitarea
lui Christos), realizată pe la 1416-1420.
Renaşterea şi mai ales Reforma aveau să pună serios în discuţie genul
hagiografic, prin contestarea rolului sfinţilor de intermediari între Dumnezeu şi
om. Dispărut în spaţiul protestant datorită dispariţiei cultului sfinţilor, genul
hagiografic dobîndeşte o nouă vigoare în urma Reformei catolice, scrierea vieţii
noilor sfinţi fiind pusă mai mult ca niciodată în slujba întăririi credinţei
ameninţată de contestarea externă.