1.3.

Genurile și speciile retoricii

Primii retori și, mai cu seamă, Aristotel, dorind a sistematiza retorica, au
împărțit-o în trei domenii: genul demonstrativ (epidictic), genul deliberativ și genul
judiciar. Ei au procedat astfel, pentru că subiectele de care se ocupă retorica se pot
grupa în trei categorii pe care le-au numit „genuri de cauze”. Primul are ca obiect
mai mult prezentul, al doilea viitorul, al treilea trecutul. Deși a fost atacată în mai
multe rânduri, ca nedesăvârșită, această împărțire rămâne cea mai reușită și mai
potrivită cu natura și cerințele artei oratorice.
Genul demonstrativ. Expunerea retorică făcută în fața unui auditoriu spre a-l
determina să aibă aceeași convingere ca și oratorul se numește discurs. Spre
deosebire de alte genuri de discursuri cel demonstrativ este rostit cu scopul de a
demonstra pur și simplu un adevăr oarecare, științific sau filosofic. Discursul
demonstrativ nu presupune nici luarea unei hotărâri, ca în cel deliberativ, nici
condamnarea sau achitarea pentru o adevărată sau pretinsă încălcare a legii. El se
pronunță numai pentru a se stabili un adevăr oarecare.
Discursul demonstrativ se mai numește și academic. Numele de
„academic”vine de la „Academie”. Academia la noi, ca și în celelalte țări culte ale
Europei, este o societate formată din cei mai învățați oameni cu scopul de a
promova și a încuraja științele, literatura, arta. Numărul membrilor Academiei este
limitat și un nou membru nu este ales decât la încetarea din viață a unuia din cei
existenți.
Când un scaun de academician a devenit vacant, cei rămași aleg un membru
nou dintre învățații de aceeași specialitate cu cel încetat din viață. Noul ales, la
intrarea în Academie, ține un discurs numit discurs de recepție în care face elogiu
sau laudă pe acela al cărui loc îl ocupă. De aceea acest discurs se numește elogiu
academic.
Genul deliberativ include discursurile care își propun să obțină adeziunea
auditoriului pentru proiectele avansate sau votul acestuia pentru dobândirea
anumitor funcții publice. Aceste discursuri se numesc deliberative, deoarece
publicul ascultător urmează să delibereze, respectiv să decidă în concordanță sau în
opoziție cu solicitarea oratorului. Discursurile deliberative se practică în viața
politică, îndeosebi în Parlament, și în campaniile electorale, precum și în cadrul
tuturor forurilor de decizie.
Genul judiciar se folosește în justiție și rostul acestui tip de discurs este să
convingă asupra vinovăției sau nevinovăției persoanelor acuzate de săvârșirea unor
fapte ce cad sub incidența legii penale sau asupra faptului că dreptatea este de
partea uneia sau genul judiciar include două distincte:
- Rechizitoriul, care își propune să demonstreze vinovăția persoanei acuzate
de încălcarea legii, iar acesta este discursul rostit de către reprezentanții
Ministerului Public.
- Pledoaria, care are ca scop apărarea persoanei acuzate de comiterea
diverselor fapte ilegale sau de a convinge că dreptatea este de partea celui în
favoarea căruia este rostită această specie de discurs.
Deși, în linii mari, clasificarea operată de Aristotel în legătură cu genurile
retoricii își păstrează valabilitatea, cercetările contemporane în domeniu vor aduce
în discuție și alte criterii de identificare și diferențiere a tipurilor de discurs. Astfel,
la criteriul scopului și cel al timpului se vor adăuga:
- Natura limbajului, în funcție de care se vor deosebi discursul poetic,
discursul categorial și cel conceptual și discursul cotidian;
- Publicul pe care îl vizează autorul discursului, criteriu pe baza căruia se va
deosebi discursul care se adresează unui public bine determinat sau virtual,
ca în cazul textelor publicitare;
- Forma de prezentare, în funcție de care se va deosebi discursul oral de
discursul citit;
- Intenția practică a utilizatorului, care va imprima discursului un caracter
persuasiv, seductiv sau incitativ.
Se practică, de asemenea, procedeul distingerii genurilor după domeniul pe
care îl abordează discursul, apreciindu-se că există:
 genul judiciar (cuvântare a judecătorului, de apărare publică, a avocatului, a
procurorului, acuzație publică);
  academic (comunicare științifică, rezumat științific, prelegere universitară,
referat științific, dare de seamă științifică);
 social-politic (conferință, discurs politic, discurs diplomatic, alocuțiune
militaro-patriotică, rezumat politic, alocuțiune la miting, referat, dare de
seamă, lecție publică, cuvântare de propagandă);
 religios (predică, cuvântare la sinod);
 cotidian (alocuțiune de elogiere, funerară, toast).
Gama criteriilor de clasificare a discursurilor poate fi întregită, în continuare,
și în funcție de mijloacele stilistice, de relația dintre conținutul și forma
discursului, de împrejurările în care se rostesc discursurile etc. Dar, indiferent de
numărul și felul criteriilor ce pot fi luate în considerare, se va constata că esențiale
sunt, totuși, criteriile folosite de Aristotel, celelalte nefăcând altceva decât să
detalieze modul de operare a criteriilor aristotelice.