prof. univ. dr.

ALEXANDRU ŢICLEA

RETORICA
- Sinteze –

ANUL I

Universitatea Ecologică Bucureşti

2004
Retorica 2

S ISTEMUL RETORICII ANTICE

Aristotel a plasat retorica pe locul meritat în ierarhia fiinţelor

umane, fixând-o definitiv într-un sistem pe care retorii greci şi latini
(cei mai cunoscuţi, Cicero şi Quintilian), l-au îmbogăţit fără să-l
modifice. Acest sistem a supravieţuit din Antichitate până în secolul
al XIX-lea. Să încercăm să-l descriem în linii generale, surprinzând
elementele cu impactul cel mai mare pentru acordarea de pe poziţii
moderne a retoricii ca tehnică persuasivă bazată pe discurs.
Conform tratatelor clasice de retorică, această disciplină are
cinci părţi:
I. Invenţiunea
II. Dispoziţiunea
III. Elocuţiunea
IV. Memoria
V. Acţiunea
Fiecare dintre ele constituie o fază în elaborarea discursului.
Înainte de a caracteriza pe rând fiecare din aceste părţi se
impune o prezentare succintă a celor trei genuri retorice, care
formează materia artis (obiectul retoricii) şi anume: genul judiciar,
genul deliberativ şi genul demonstrativ (epidictic).
Aristotel este primul care dă acest conţinut artei oratorice,
conferindu-i o pronunţată autonomie faţă de morală.
Rostul unui discurs judiciar este să acuze sau să apere, criteriul
cu care operează el fiind ceea ce e drept sau nedrept; discursul
Retorica 3

deliberativ are scopul de a sfătui pro sau contra în funcţie de ceea ce

e util sau dăunător cetăţii; discursul demonstrativ laudă sau
blamează în faţa marelui public, după cum subiectul tratat are
trăsături nobile sau, dimpotrivă, criticabile. Aristotel afirmă, cu
autoritatea magistrului, că aceste trei tipuri de discurs se deosebesc,
de asemenea, prin timpul la care se referă şi tipul de argumente
predominant pe care îl folosesc: cel judiciar se referă la trecut (la
faptele ce trebuie judecate) şi foloseşte entimema; cel deliberativ se
referă mai ales la viitor, întrebuinţează ca modalitate de convingere
exemplul, iar discursul demonstrativ tratează un subiect din prezent,
oratorul căutându-şi argumente în istorie şi amplificându-le
semnificaţia prin diverse procedee retorice.

I. INVENŢIUNEA

Este aceea parte a retoricii preocupată de fixarea temei

principale şi a mijloacelor de argumentare cele mai adecvate. Ea
este o fază conceptuală, în care argumentele erau descoperite pe
baza locurilor comune aflate în tratate cum era Topica lui Aristotel1.
Aceste locuri comune erau nişte argumente-tip, planuri, idei
generale aplicabile la un număr mare de subiecte. Ele erau
clasificate în locuri comune interne şi externe; unele erau
caracteristice pentru toate genurile de discurs, altele erau
specializate. De pildă, locuri comune generale erau genul şi specia,
cauza şi efectul, precedentul şi consecinţa, asemănarea şi contrastul,
definiţia, circumstanţele de timp şi de loc ş.a. .
Pentru fiecare gen de discurs erau argumente-tip privitoare la
persoane şi locuri. În discursul demonstrativ sau epidictic erau
Retorica 4

stabilite anumite puncte care puteau fi interpretate laudativ sau

dezaprobate: originea, locul natal, educaţia, părinţii, însuşirile fizice
şi spirituale, averea, funcţiile etc.
În cel deliberativ sau politic se puteau lua în considerare
onestitatea cuiva, dreptatea, profitul, plăcerea, gloria, ajutorarea
prietenilor, înjosirea duşmanilor şi altele de acest fel.
Primii care au inventat această formă de argumentare artificială
au fost sofiştii; după reţetele lor şi ale discipolilor care le-aui
perfecţionat, oratorii puteau să se formeze ca pe „bandă rulantă” şi
se puteau compune discursuri despre orice subiect, ceea ce înseamnă
să se reducă la minim aportul original şi creativitatea oratorului,
condiţii esenţiale în succesul tehnicii persuasive.
Tot ceea ce este solid într-o argumentare, tot ceea ce contribuie
la sporirea potenţialului persuasiv al discursului trebuie extras din
interiorul cauzei (ex. „visceribus causae”), „din măruntaiele cauzei”
– cum spuneau latinii, dintr-o cunoaştere desăvârşită a acesteia şi o
profundă meditaţie activă asupra subiectului.
Aristotel preciza trei tipuri de argumente, de mijloace utilizate
în inducţia persuasiunii: ethos-ul, pathos-ul – de ordin afectiv – şi
logos-ul care este raţional.

a) E T H O S -ul se referă la starea afectivă – sinceră sau indusă –

care trebuie să-l caracterizeze pe orator pentru a câştiga
încrederea auditoriului său. Vorbitorul trebuie să se adapteze
la condiţiile de vârstă, de stare socială, de origine ale
ascultătorilor, dovedindu-se capabil să dea sfaturi pertinente,
să nu pară a ascunde ceva celor cărora li se adresează, să fie
dispus să-şi ajute interlocutorul (cf. Retorica, II, I.1377 b şi
1366 a).
Retorica 5

b) P A T H O S -ul constituie un ansamblu de emoţii, pasiuni şi

sentimente care se trezesc în sufletele ascultătorilor, datorită
discursului.
Este nevoie, aşadar, de cunoştinţe psihologice (Aristotel le
tratează în cartea a II-a Retoricii).
Dacă ethos-ul se referă la orator – care trebuie să se
dovedească ponderat, calm, stăpânit de preceptele moralei – pathos-
ul priveşte auditoriu adesea violent, nestăpânit, fără conştiinţa
răspunderii.

c) L O G O S -ul trimite la argumentarea propriu-zisă a

discursului (Retorica, 1356 a). (Este partea dialectică a
retoricii, reluată pe larg în Topica).

II. DISPOZIŢIUNEA

Este îndemânarea de a pune în legătură ideile unui discurs de

aşa manieră încât să servească eficient şi elegant cauza pentru care
pledăm; această parte a retoricii conţine, aşadar, sfaturi privitoare la
aşezarea în discurs a segmentelor acestuia, lucru ce nu e la îndemâna
oricui, pentru că în organizarea materiei discursului este necesară o
anume disponibilitate în sesizarea asocierii şi delimitării ideilor.
Nu trebuie să uităm că un discurs este o structură dialogică,
implicând un locutor, un emiţător, care este oratorul şi un destinatara
sau receptor, care este auditoriul. Potrivit principiului verosimilităţii,
în imaginaţia celor doi interlocutori au loc procese mentale
asemănătoare, lucru pe care se bazează oratorul în inducerea
persuasiunii.
Retorica 6

De aceea, dispoziţiunea ere o dublă importanţă, în măsura în

care ea este o organizare ideatică şi o structurare discursivă din
partea oratorului şi o angajare a auditoriului cu privire la aceeaşi
temă supusă dezbaterii.
În momentul în care locutorul îşi structurează tema şi o aduce
la cunoştinţa auditoriului (el îşi pre-meditează subiectul),
destinatarul argumentează mintal (dar spontan şi neorganizat) asupra
aceleiaşi teme pe baza fondului aperceptiv pe care-l are cu privire la
problema discutată.
Din acest dialog implicit, în funcţie de măiestria locutorului,
care trebuie să orienteze intuiţiile, aşteptările şi potenţele meditative
ale destinatarului, va rezulta convingerea finală a auditoriului.
Dispoziţiunea este ea însăşi un loc comun, pentru că a
consacrat o împărţire a discursului în următoarele părţi: introducere
(exodium), naraţiune (naratio), argumentare (argumentatio), cu
două etape, susţinerea propriilor argumente şi respingerea celor ale
adversarului şi peroraţia (peroratio).

III. ELOCUŢIUNEA

Cuprinde indicaţii referitoare la stil, limbaj, genurile de stil şi

ornare; în sens strict tehnic, ea se referă la redactarea discursului. În
această etapă a elaborării discursului, tehnica discursivă se întâlneşte
cu stilistica literară.
Pentru antici, alocuţiunea avea în centrul atenţiei vorbirea
corectă. Nu se poate admite nici măcar speranţa de a accede la arta
elocinţei fără însuşirea şi utilizarea în mod corect a instrumentului ei
de bază – limba.
Retorica 7

Mult timp, pentru greci discursurile au constituit singura formă

de proză literară.
Proza oratorică se distanţa de vorbirea cotidiană, neîngrijită, ea
având nişte calităţi specifice care proveneau din alegerea unor
cuvinte din vocabularul activ, din folosirea figurilor de stil, evitarea
cadenţelor în frază, specifice prozei; retorica a reuşit să creeze astfel
o estetică a prozei, funcţională, în care cel mai mic efect stilistic se
subordonează obiectivului obţinerii persuasiunii.
Pentru aceasta retorii împărţiseră stilurile în trei categorii: nobil
(grave), simplu (teuis) şi mijlociu (medium), şi stabiliseră însuşirile
fiecărui tip, ca şi trăsăturile generale ale comunicării verbale:
claritatea, preciziunea, corectitudinea, puritatea, armonia.
Cel mai bun stil era cel adecvat auditoriului.
Preocupările tratatelor de retorică în domeniul teoriei stilului şi
al figurilor de stil, al elocuţiunii, au devenit atât de ample şi atât de
minuţioase în acelaşi timp încât, până la urmă, retorica a sfârşit prin
a se confunda cu stilistica, în vremea noastră.
Figurile de stil au fost catalogate şi înseriate după criterii
diverse, dorinţa de atotcuprindere stăpânindu-i atât pe antici, cât şi
pe retorii evului mediu.
Stilul figurat nu constituie un scop în sine, ci doar un mod de
expunere pentru a spori gradul de înţelegere şi a induce
persuasiunea, trezind afectele.
Exagerarea în acest domeniu a făcut prea vizibilă arta, ducând
la diminuarea forţei persuasive a argumentelor. De unde şi condiţia
impusă de Aristotel ca „arta” să ascundă „artă”.
În felul acesta se ajunge la una dintre cele mai paradoxale
categorii ale esteticii antice, cum este „naturaleţea artistică”.
Nietzsche care şi-a dat seama că naturaleţea şi claritatea prozei şi
poeziei greceşti erau rezultatul unei regolistici uluitor de complicate
Retorica 8

pentru mentalitatea modernă, n-a putut spune altfel decât că „grecii

dansau în lanţuri”2.

IV. MEMORIA

E un capitol important care oferea oratorului sinonime pentru o

exprimare cât mai expresivă, citate din autori celebri, sentinţe şi
maxime, anecdote şi mai ales exemple necesare argumentării.
În sens restrâns, înseamnă învăţarea discursului pe de rost
pentru a-l putea susţine în faţa auditoriului.
Pentru aceasta se inventaseră procedee de memorare – care
căpătaseră tradiţie în antichitate, când multiplicarea scrierilor prin
imprimare era inexistentă.
Se învăţa o parte după alta a discursului, diferenţiindu-se prin
câte un semn mintal pentru a putea păstra ordinea cuvenită la
rostirea lor.
Memorizarea depinde, în primul rând, de starea psihică a
retorului; ca să-ţi poţi aminti ce-ai scris, trebuie să ai o minte
odihnită, o sănătate bună etc.
Discursurile care au coerenţă internă, sunt bine structurate, se
reţin uşor, mai ales dacă frazele au înlănţuire logică şi sunt
armonioase.
Deci, memoria este un factor esenţial, în activitatea
creativităţii, desigur că în stimularea ei, oratorul poate fi ajutat de un
plan sau de câteva note, însă adevăratul orator nu-şi va citi niciodată
discursul în faţa auditoriului.
Retorica 9

V. ACŢIUNEA

Se referă la gestică, voce, debit, mimică, etc., elemente

adjuvante, indispensabile oratorului în momentul rostirii discursului.
În special gestica era tratată în amănunţime, un capitol întreg
din cartea a XI-a a tratatului lui Quintilian fiind dedicat acestui
subiect.
Grecii acordau o mare importanţă vocii; luase fiinţă chiar o
disciplină auxiliară a retoricii (fonaschia) ce oferea reţete necesare
întreţinerii vocii.
Marii oratori erau însoţiţi de câte un sclav, numit „fonask” şi
în timpul rostirii discursului acesta indica tonul cu ajutorul flautului.
Dar dacă în antichitate concepţia despre oratorie permitea, în
pronunţarea discursului, o apropiere de arta actorului, să nu uităm că
în prezent lucrurile stau cu totul altfel, iar publicul nu trebuie nici o
secundă să gândească, ascultând un orator, un avocat, că are în faţa
sa un actor.
Ceea ce caută oratorul sunt ideile şi cuvintele, pe care le
poate sugera şi sublinia cu ajutorul gesticii, dar nu este obligatoriu s-
o facă printr-o expresivitate exagerată.
Înainte de toate, oratorul are nevoie de sinceritate.
El are nevoie de sinceritate ca de aer, altfel întregul efort se
va nărui în faţa auditoriului său.
În aceasta constă adevărata importanţă a acţiunii. Întrebat
care este prima calitate a unui orator, Demostene ar fi răspuns:
„acţiunea; şi a doua: acţiunea; şi a treia: acţiunea”. (Brutus, I) .
Sinceritatea înseamnă, în rostirea discursului, capacitatea
oratorului de a adăuga limbajului oral forţa elocvenţei provenind din
atitudine, fizionomie şi gesturi. Oratorul trebuie să simtă în
Retorica 10

profunzime semnificaţia spuselor sale. „Si vis me flera, dolendum

este primus ipsi tibi” („Dacă vrei să plâng, trebuie să plângi tu mai
întâi”) spunea Horaţiu3, continuând astfel:
„Numai atunci mă va mişca nenorocirea voastră, o, Telefus şi
Peleu; dacă vă veţi rosti însă rău rolul sau voi adormi, sau voi râde.
Unei înfăţişări mâhnite i se cuvin vorbe triste; unei înfăţişări
mânioase, cuvinte de ameninţare; unei înfăţişări vesele, vorbe
glumeţe; şi uneia grave, cuvinte cumpănite. Natura se mlădie mai
întâi pentru orice împrejurare; (…) sentimentele sunt tălmăcite apoi
cu ajutorul limbii4.
Aşadar, în rostirea, în susţinerea discursului un rol la fel de
important ca limbajul sonor îl are limbajul gesturilor considerat de
Quintilian ca universal („omnium hominum communis sermo”).
În mod obişnuit, gesturile constituie un mijloc ajutător de
evidenţiere a semnificaţiei unor enunţuri. El nu dublează vorbirea ci
contribuie la sporirea eficienţei comunicării, la sublinierea ideilor, la
nuanţarea şi precizarea lor, mai ales în discursul judiciar.
În retorica antică, arta gestului este o parte inseparabilă a
educaţiei oratorului. Ea ajunsese la un asemenea rafinament încât,
după mărturia lui Athenaios, un contemporan al lui Eschil-Telesis, a
imaginat diverse mijloace de a exprima numai cu gesturi ale
mâinilor toate cuvintele.
Cicero, în De oratore, face distincţie între significatio (gest
care însoţeşte exprimarea) şi demonstratio (gest expozitiv şi
reprezentativ), iar Quintilian în Institutio oratoria delimitează
gesturile care însoţesc în mod natural vorbirea (expresivce) de cele
care exprimă o idee prin imitare (expozitive şi reprezentative).
În secolul nostru, limbajul gestual a fost abordat de psihologi
şi antropologi renumiţi, încercându-se o clasificare a gesturilor
Retorica 11

umane şi o analiză a semnificaţiilor în limbajul gestual, privit

diacronic şi sincronic.
H. Delacroix, în lucrarea „Le langage et la pensée”
(Paris,1924) propune o clasificare a gesturilor corespunzând unei
gradaţii:
a) agitaţia – gesticulaţia confuză;
b) mişcări reprezentative, compuse din:
1. gesturi indicatoare
2. gesturi conotative
3. gesturi simbolice
c) mişcări logice, prin care se traduc diviziunile gândirii.
În ceea ce priveşte mimica, ea are un rol auxiliar şi anume pe
acela de a intensifica sau, dimpotrivă, de a atenua până la anulare
semnificaţia gestului manual (un gest de intoleranţă însoţit de o
expunere facială de toleranţă e interpretat în acest ultim sens).
În limbajul gestual, mimica joacă acelaşi rol pe care îl are
tonul în limbajul sonor.
În concluzie, pe lângă alte multe observaţii care se pot face
cu privire la acţiune, trebuie să reţinem că întotdeauna trebuie
păstrată măsura. Nu trebuie să urmărim a reda prin gesturi sau
mimică toate subtilităţile, aşa cum nici în vorbire nu trebuie aplicate
cu pedanterie pauzele, ritmul, apelul la sentimente.
Quintilian spunea „nu vreau să formez un actor comic, ci
orator”5.
Retorica 12

NOTE

Aristotel, Organon IV, Topica, Respingerile sofiste, Editura

Ştiinţifică, Bucureşti, 1963.
2
V. Florescu, Retorica şi neoretorica, Ed. Academiei,
Bucureşti, 1973, p.59.
3
Oeuvres d’Horace, texte latine, publiées par F.Plessis et
P.Lejay .
Librairie Hachette, Paris,1911, Art poetique, v. 102-103 şi
urm. p.595.
4
În traducerea lui E. Lovinescu, Horaţiu, Ode şi epode, Satire
şi epistole, vol. I-II, Ed. Ancora, Bucureşti, vol. II, p.202-203.
5
Quintilianus, Institutio oratoria, XI, 3, 181.
Retorica 13

D ISCURSUL

Oricare va fi tema discursului, de obicei oratorul începe

printr-o introducere, menită să-i pregătească pe ascultători în spiritul
propriilor opinii; apoi el face cunoscut subiectul discursului,
expunând faptele care au contingenţă cu acesta; prezintă
argumentele adecvate care susţin propria opinie şi pe cele care
combat părerea adversarului; dacă se impune şi mai este timp, el
face apel la sentimentele auditoriului.
În fine, după ce epuizează toate aspectele cauzei, încheie
printr-o peroraţie, o concluzie rezumativă cu implicaţii afective
Aşadar, în raport cu aceste obiective pe care le urmăreşte
discursul în mod succesiv, retorii au sistematizat elaborarea sa pe
următoarele segmente, pe care le reamintim:
1. Exordiu (lat. exordium)
2. Naraţiune (lat. narratio)
3. Argumentare (lat. argumentatio)
4. Peroraţie (lat. peroratio)
Între naraţiune şi argumentare poate apărea, aşa cum
recomandă şi Quintilian enunţarea problemei (propositio) făcută în
ton cu intenţiile oratorului şi diviziunea (partitio) adică „enumerarea
logică a chestiunilor de dezbătut propuse de noi, de adversar sau de
amândoi”1.
Încă din start trebuie să stabilim că această diviziune a
materialului discursiv nu este imuabilă şi nici măcar nu e necesară în
toate situaţiile.
Retorica 14

Dimpotrivă, exordiile discursurilor ciceroniene sunt mai

dezvoltate, elaborate cu mai multă atenţie, cu excepţii notabile, însă.
Anticii stabiliseră două tipuri de exordiu: principium (debutul
direct, începutul) şi insinuatio (pe ocolite, cum se spune în mod
popular).
Principium înseamnă declararea deschisă a ţelului pentru care
oratorul ia cuvântul.
Insinuatio presupune o digresiune, având în vedere inaderenţa
auditoriului la specificul cauzei.
Introducerea trebuie să fie adecvată conţinutului şi să fie
naturală, de aceea redactarea ei se face după ce a fost elaborat planul
discursului şi am meditat asupra materialului, aşa cum proceda
Cicero.
În felul acesta subiectul însuşi ne va sugera cum să începem
discursul.
O atenţie deosebită trebuie acordată încă din această fază unei
examinări foarte corecte, auditoriul fiind mai înclinat ca oricând
spre critică în acest prim moment al contactului cu discursul.
Oratorul nu trebuie, din aceeaşi cauză, să facă uz de prea multe
mijloace stilistice, ceea ce ar determina o diminuare a
persuasivităţii.
Modestia, în schimb, poate şi chiar este indicat să fie scoasă în
evidenţă, în mod discret, ca de altfel pe tot parcursul discursului; ea
trebuie să se facă remarcată în priviri, în gesturi, în tonul vocii.
Exordiul nu trebuie să promită mult, să se angajeze prea rapid
în tratarea materiei pentru că oratorul va avea nevoie ulterior să-şi
desfăşoare întreaga forţă persuasivă, gradual, într-un crescendo
savant dozat, pe măsură ce avansează discursul. Oratorul, aşa cum
afirmă Hugues Blair2, un magistru de necontestat pentru secolele
mai apropiate de noi, poate omite exordiul şi să intre direct în
Retorica 15

dezbaterea cauzei, aşa cum a procedat Cicero în Catilinare I, apoi

sunt cazuri când situaţia la care se referă discursul, fiind cunoscută,
nu mai este necesară o narare a faptelor. Toate acestea ţin de
orientarea şi aplicaţia oratorului vis-a-vis de cauză.
Aşadar, exordiul, introducerea.
Ce se poate spune în această fază incipientă a discursului, care
să pună sub tensiune auditoriul?
Dacă îi invocăm pe magiştrii antici, pe Cicero şi Quintilian ei
ne vor răspunde:
„Reddere auditores benevolos, atentos, dociles”.
Este un lucru stabilit, nu-i aşa? Dar până la realizare, va trebui
să medităm mai mult asupra lui.
În primul rând exordiul înseamnă captatio benevolentie.
Pentru aceasta, oratorul va trebui să extragă ideile introducerii
din specificul cauzei (care poate fi prezentată ca o preocupare
nesoluţionată a auditoriului), din propria sa situaţie ori a clientului
său, opunând-o în acest fel, situaţiei adversarului.
În orice caz, exordiul poate fi şi vehiculul modestiei oratorului,
al sincerităţii acestuia, pentru că numai astfel între locutor şi
destinatar se va crea un fluid de simpatie propice comunicării.
Dacă nu întruneşte aceste cerinţe, exordiul poate lipsi;
Demostene spunea câteva fraze în introducere, pentru că era sigur de
dreptatea punctului de vedere susţinut şi de sinceritatea sa, pe care a
plătit-o cu viaţa.
De aceea tonul ales la început, maniera stilistică trebuie să
permită această evoluţie ulterioară, această progresie. De obicei,
introducerea e făcută pe un ton calm, emoţia se naşte în raport cu
prezentarea faptelor.
Însă există şi cazuri când prezenţa unui adversar, a unui obiect
purtător de semnificaţie, îl face pe orator să izbucnească încă din
Retorica 16

introducere, ceea ce a făcut ca exordiul să primească denumirea de

„exordium ex abrupto”.
Apariţia lui Catilina, şeful conjuraţiei, în senat, l-a determinat
pe Cicero, consul în acel an, să-şi înceapă în acest mod discursul:

Catilinara I: Quousque tandem abutere, Catilina, patientis

nostra? Quamdiu etiam furor iste tuus nos eludet ? Quem ad finem sese
effrenata jactabit audacia ?
Nihilne te nocturnum praesidium Palatii, nihil urbis vigilae,
nihil timor populi, nihil concursus bonorum omnium, nihil hic
munitissimus habaedi senatus locus, nihil horum ora vultusque
moverunt ? Patere tua consilia non sentis ? Constrictam jam horum
omnium scientia teneri conjurationem tuam non vides ? Quid proxima,
quid superiore nocta, egeris, ubi fueris, quos convocaveris, quid
consilii ceperis, quem nostrum ignorare arbitraris ?
O tempora ! O mores ! Senatus haec intellegit, consul videt: hic
tamen vivit. Vivit ? Immo vero, etiam in senatum venit, fit publici
consilii particeps, notat et designat oculis ad caedem unumquemque
nostrum „3.
( „Până când, în sfârşit, Catilina, vei abuza de răbdarea
noastră ? Cât timp această furie a ta îşi va bate joc de noi ? Până unde
se va arunca îndrăzneala ta neînfricată ? Oare întru nimic nu te-au
făcut să tresari: nici garda de noapte de la Palatin, nici străjile
oraşului, nici spaima poporului, nici adunările tăcute ale oamenilor
cumsecade, nici acest foarte apărat loc unde se ţine şedinţa senatului,
nici faţa nici privirile acestor senatori ? Nu simţi că planurile tale sunt
descoperite ? Nu vezi că e îngrădită conspiraţia ta, deoarece o cunosc
toţi ? Cine dintre noi crezi tu că nu ştie ce-ai făcut noaptea trecută, ce-
ai făcut ieri noapte, unde ai fost, pe cine ai strâns în şedinţă, ce
hotărâre ai luat?
Retorica 17

O timpuri ! O moravuri ! Senatul îşi dă seama de acestea,

consulul le vede şi el (Catilina) totuşi trăieşte . Trăieşte ? Ba mai mult
încă, vine chiar în senat, ia parte la discuţia publică, notează şi
înseamnă din ochi când îi e rândul fiecăruia dintre noi să fie ucis”.)
( Trad. D. Crăciun şi R. Albala, în Proza latină, Ed. Tineretului,
Bucureşti,1964, p.46-47).

Efectul a fost fulgerător, el s-a bazat pe surpriză; toţi senatorii

din preajma lui Catilina s-au îndepărtat de acesta.
O observaţie importantă legată de exordiu este aceea
referitoare la rolul său de poartă deschisă către sentimentele pe care
oratorul îşi propune să le trezească ulterior, prin desfăşurarea
discursului; de acum trebuie să creăm premisele favorabile în
spiritele ascultătorilor şi să se simtă deja încotro bate vântul
elocinţei oratorului.
O trăsătură de bază a artei acestuia va fi dată de modul în care
ştia să facă auzite notele dominante ale tonului său, fără să
anticipeze totuşi asupra restului discursului, încercând să trateze
vreuna din părţile importante. Dacă va avea această idee neinspirată,
reluând a doua oară o problemă esenţială, va pierde un alt atu de
bază, noutatea faptului respectiv.
Ca lungime introducerea trebuie să fie proporţională cu
întinderea discursului: nu clădim o poartă monumentală la o
construcţie mică.
Însă lucrul cel mai important pe care trebuie să-l avem în
vedere în această fază este acela de a nu utiliza un exordiu din care
adversarul să poată obţine avantaje. Este un inconvenient la care se
expun cei care utilizează în introducere locuri comune, maxime, idei
generale pe care, cu o mică schimbare de sens sau o interpretare
contrară, adversarul le poate folosi împotriva noastră, ceea ce
Retorica 18

constituie un punct câştigat pentru argumentare, iar asupra

auditoriului produce impresie, pentru că discursul adversarului pare
ieşit din cursul dezbaterilor, de vreme ce face referire la ceea ce a
spus celălalt.
Înainte de a analiza următorul argument al unui discurs,
naraţiunea, trebuie să spunem că anumiţi autori prevăd între exordiu
şi această parte enunţarea subiectului şi diviziunea acestuia pe
puncte (propositio şi partitio)4.
Fenelon, în dialogurile sale asupra elocvenţei, critică aspru
utilizarea acestui procedeu, care distruge unitatea compoziţiei şi
slăbeşte atenţia auditoriului.
Quintilian e de părere că anunţând principalele puncte pe care
le vom trata, se facilitează sarcina auditoriului.
În sfârşit, în funcţie de complexitatea subiectului tratat
enunţarea subiectului şi a planului poate fi folosită, cu condiţia ca
punctele şi subpunctele să nu fie în număr prea mare (3-5), iar
conţinutul acestora să fie distinct, exprimat concis şi limpede.
Ordinea lor cea naturală, de la simplu la complicat.
Următorul segment al discursului îl formează naraţiunea, o
expunere a faptelor ce serveşte la comunicarea unor date privitoare
la cauză sau la subiectul tratat.
În pledoarie, naraţiunea este adesea o parte foarte importantă a
discursului şi solicită o atenţie specială.
Pe lângă faptul că nu e întotdeauna uşor să povesteşti bine şi cu
talent, discursul presupune o dificultate în plus, pentru că avocatul
nu trebuie să spună decât adevărul şi să evite tot ceea ce ar dăuna
cauzei. Faptele narate de el trebuie să-i servească drept bază pentru
toate raţionamentele ulterioare.
Să scoţi în evidenţă circumstanţele favorabile şi să estompezi
dezavantajele cere multă pricepere şi inteligenţă. Iar dacă se simte
Retorica 19

meşteşugul, cauza este compromisă, fiindcă apare neîncrederea în

buna credinţă a oratorului.
Calităţile principale pe care trebuie să le aibă o bună naraţiune
sunt: claritatea, probabilitatea, concizia („brevis, aparta, probabilis”
– Cicero, Inv. 1,28). Un singur fapt, o singură circumstanţă rămase
obscure şi, prin urmare, nelămurite pentru judecător, sunt suficiente
ca să distrugă efectul tuturor raţionamentelor avocatului.
De aceea, este necesară o atenţie sporită la precizarea numelor,
a datelor, locurilor şi a tuturor celorlalte împrejurări în care s-au
petrecut faptele evocate.
Pentru a avea un caracter probabil, verosimil, în naraţiune
trebuie descrise caracterele persoanelor amintite, arătând că acţiunile
acestora constituie consecinţe ale unor cauze naturale, pentru a avea
credibilitate.
Una dintre cele mai concise naraţiuni, deosebit de expresivă,
este realizată de Cicero în discursul „Pro Milone”.

„Cât despre Milo, după ce a rămas în senat în ziua aceea până la

ridicarea şedinţei, s-a dus acasă, şi-a schimbat încălţămintea şi
veşmântul, a zăbovit puţin aşa cum se întâmplă de obicei, până i s-a
îmbrăcat soţia; el pleacă, în sfârşit, la o oră când Claudius ar fi putut cu
siguranţă să se fi întors la Roma, dacă ar fi trebuit să se ducă acolo în
chiar aceea zi. El îl întâlneşte pe Claudius, echipat uşor, călare, fără
bandaje, fără grecii din suita sa, fără soţia pe care o lua aproape
întotdeauna cu el; în timp ce acela care e acuzat i-a întins lui Claudius o
capcană, că ar fi făcut această călătorie cu scopul de a-l asasina, era cu
soţia în trăsură, acoperit cu mantaua, ducând cu sine mult bagaj şi
având o suită numeroasă, compusă din femei şi copii; sclavii lui
Claudius îi atacă pe cei ai lui Milo şi îl ucid pe vizitiu. Milo aruncă
mantaua şi se apără în faţa atacatorilor, care îl înconjoară. În fine,
Retorica 20

Cicero încheie, fără să spună direct, că oamenii lui Milo îl ucid pe

Claudius, ci aduăugând că în „timpul luptei, sclavii lui Milo, au făcut
ceea ce ar fi voit fiecare să facă proprii săi sclavi într-o situaţie
similară” (Pro Milo 10,29).

Argumentarea urmează întotdeauna după naraţiune, ea fiind

momentul dovedirii şi al respingerii, când este desfăşurat tot
arsenalul de probe materiale şi de argumente propriu-zise.
Este o parte foarte importantă a discursului pentru că ţelul
principal al celui care vorbeşte este de a dovedi auditoriului că un
lucru este adevărat, just sau bun şi de a determina adeziunea
acestuia.
În legătură cu argumentele, trebuie avute în vedere trei aspecte:
găsirea – inventarea lor (inventio) – dispunerea şi modul de
exprimare, de prezentare, graţie căruia să capete mai multă forţă.
Găsirea lor e punctul esenţial, baza argumentării. Aşa cum am
arătat, vorbind despre acea parte a retoricii care reglementează
această problemă – invenţiunea -, argumentele trebuie extrase din
fondul cauzei, nu din reţetare de locuri comune (topicii) cu toate că
e bine să fim informaţi şi asupra acestora. Atunci când este vorba de
compunerea unui discurs destinat să-l convingă pe judecător ori să
producă efect asupra unei adunări, e bine să lăsăm la o parte locurile
comune şi să ne dedicăm în întregime meditaţiei asupra subiectului.
Sfaturile utile în legătură cu argumentele se referă la
dispunerea şi desfăşurarea acestora în discurs.
Prezentarea argumentelor poate fi făcută analitic sau sintetic. În
primul caz, oratorul nu divulgă ţelul spre care tinde şi-i conduce pe
ascultători pas cu pas către concluzia dorită, mergând de la un
adevăr clarificat spre altul, până ce devine vizibil că această
concluzie este consecinţa alteia asupra căreia s-a convenit.
Retorica 21

Este metoda lui Socrate, care avea grijă să se sprijine de fiecare

dată pe acordul anterior al interlocutorului pentru a împinge
argumentarea mai departe.
„Raţionamentul înaintează, în acest caz, pas cu pas, şi fiecare
trebuie probat şi confirmat prin acordul interlocutorului. Nu se trece
de la o teză la următoarea decât atunci când adeziunea celui căruia te
adresezi garantează adevărul fiecărei verigi a argumentării5.
Maniera sintetică de argumentare, des întâlnită, porneşte de la
enunţarea tezei ce trebuie dovedită, apoi urmează succesiv diferite
tipuri de argumente până când auditoriul va fi complet convins de
ceea ce susţine oratorul.
Ca să atingă acest punct, vorbitorul trebuie să se transpună în
situaţia ascultătorilor şi să vadă ce efect ar avea asupra lui cele ce
vrea să le transmită acestora, fiindcă nu trebuie să credem că
oamenii pot fi convinşi numai prin simple cuvinte sau mijloace pur
teoretice. Argumentarea este baza discursului. Ca să aibă răsunet în
conştiinţa destinatarului, trebuie respectate câteva reguli, dintre care
prima este de a nu amesteca argumente care au origine diferită.
Orice argument e destinat să dovedească unul din aceste trei
puncte: că lucrul despre care se vorbeşte este adevărat sau este
moralmente just şi convenabil sau până la urmă e bun şi folositor.
Aşadar, adevărul, datoria şi interesul – trei mari probleme
general umane, iar argumentele referitoare la ele au fiecare
specificul lor, pe care trebuie să şi-l păstreze distinct în argumentare.
A doua regulă se referă la prezentarea gradată, ”ut augeatur
semper et increscat oatic”, „în aşa fel încât discursul să crească şi să
se înalţe mereu”, cum spuneau latinii6.
Putem risca un debut cu argumente mai slabe, pentru a se ridica
treptat şi a dezvolta spre final întreaga forţă a celor mai solide, mai
puternice.
Retorica 22

Apoi, dacă avem argumente puternice şi concludente, ele

trebuie prezentate separat, în mod distinct, insistând asupra fiecăruia
în parte pentru a-i releva întreaga semnificaţie.
(A se vedea Cicero, Pro Milone).
În sfârşit, este recomandabil să nu insistăm prea mult asupra
argumentării şi nici să le multiplicăm la nesfârşit; într-un asemenea
caz, am trezi suspiciuni faţă de cele în discuţie, slăbind încrederea
auditoriului.
În cadrul argumentării, atunci când e cazul, trebuie făcut loc
unui moment aparte, acela al respingerii argumentelor adversarului.
Într-o asemenea situaţie, ordinea prezentării va fi următoarea:
1. propriile argumente;
2. respingerea contraargumentelor;
3. reluarea argumentărilor sub o nouă formă.
Ultima parte a oricărui discurs este peroraţia, epilogul, care
poate fi destul de extinsă, în mai multe părţi (amplificare, apel la
afectivitate, recapitulaţie).
Peroraţia este segmentul în care pateticul se îmbină cu
argumentarea, momentul specific retoricii.
În discursul judiciar se prevede şi o digresiune, de obicei
plasată între argumentare şi peroraţie, care poate fi o povestire, o
meditaţie, care dă valenţe noi argumentării, graţie emoţiilor
suscitate.
Această parte patetică nu poate lipsi din nici un discurs.
Ca să obţinem adeziunea, trebuie să vorbim sentimentelor
auditoriului şi să le punem în mişcare, efectele fiind marile resorturi
ale acţiunii umane.
Locul cel mai adecvat spre a ne adresa sentimentelor
auditoriului este peroraţia; oratorul trebuie să izbească imaginaţia
acestuia atunci când se aşteaptă mai puţin, transmiţând propria lui
Retorica 23

emoţie prin cuvinte simple şi lipsite de afectare, fără efecte căutate.

În asemenea situaţii trebuie să ne abţinem de la consideraţii
generale, de la comparaţii care întrerup fluxul emoţional.
De asemenea, nu trebuie prelungit acest moment: emoţiile prea
vii nu au durată mare, spunea Quintilian.
Peroraţia include ceea ce serveşte drept bază discursului, teza
este o concluzie şi aici nu trebuie în nici un caz introdus un subiect
nou, care să distragă atenţia de la tema principală, tratată pe parcurs.
„Finis coronat opus”, „Finalul desăvârşeşte lucrarea”, spunea
un dicton latin, pe care trebuie să-l luăm în considerare atunci când
ne hotărâm să încheiem un discurs.

NOTE

1
Quintilian, Op. cit., IV, 4-5.
2
H. Blair, Cours de Rhetorique, Paris, Imprimerie D’Auguste
Delain, 1821, vol. II, p.131.
3
M. Iulli Ciceronis, In L. Catilinam, orationes quator. Librairie
Hachette, Paris, oratio prima, p. 95-96.
4
H. Blair, Op. cit., vol. II, p. 145, şi urm.
5
V. Florescu, Op. cit., p. 47
6
Apud Blair, Ibidem, p.164.
Retorica 24

T R O P I I (SAU FIGURILE DE STIL)

Tropii sunt transferuri analogice de sens ale cuvintelor care le

conferă semnificaţii ce nu le sunt proprii. „Sunt mutarea iscusită a
unui cuvânt sau a unei expresii din înţelesul său propriu într-un alt
înţeles“, spunea Quintilian. Figurile de stil sunt caracteristice în
special tipului de discurs denumit ornatus (ornamentat), care adaugă
la efectele argumentaţiei forţa de persuasiune determinată de
utilizarea figurată a limbajului. În acest caz, proprietatea unor
termeni se schimbă, datorită tropilor, în improprietate, îndepărtându-
se de la ceea ce ar fi fost expresia simplă şi comună. Aceasta este
nota esenţială a unei figuri de stil: abaterea, devierea de la normă,
considerată ca un „grad retoric zero“. Abaterea de la normă
provoacă la nivelul limbajului o tensiune, o frustrare urmată,
implicit, de o clarificare, de o restructurare a normei încălcate,
proces care se produce asupra auditorului.
Relaţia, această biunivocă dintre normă şi abatere constituie
figura de stil.
Utilizarea tropilor are principalul avantaj că atrage atenţia
asupra limbajului, predispunând la meditaţie, la descoperirea unor
sensuri noi. Spre deosebire de limbajul noţional transparent,
asemenea limbajului logic al raţiunii, limbajul figurat este opac şi
tocmai de aceea incitant; el stimulează imaginaţia, efervescenţa
ideatică şi înlănţuirea raţionamentelor, caracteristice fiinţei umane.
Deci nu e vorba de o simplă ornare (ornatus) de un adaos
artificial, ci de însăşi esenţa elocinţei.
Retorica 25

Figurile de stil potenţează la maximum valoarea argumentului

şi întrebuinţarea lor convergentă – având ca unic criteriu de selecţie
persuasivitatea – determină stingerea ţelului spre care tinde
discursul: convingerea auditorului.
Retori antici, ca şi stilisticienii moderni, au încercat să clasifice
figurile de stil, uneori în mod exhaustiv, cum a făcut Pierre
Fontanier sau mai aproape de noi, Henri Morier, o clasificare
generală mai simplificată, care, de altfel, fundamentează şi celelalte
clasificări, mai detaliate, cuprinde:

A. Figuri de cuvinte (metafora, metonimia, sinecdoca,

catachreza, litota, hiperbola);
B. Figuri de gândire – a) figuri destinate a reda faţetele concrete
ale realităţii exterioare: descrierea,
portretul, comparaţia, aluzia, alegoria,
antiteza, reticenţa, suspensia, sentinţa
sau maxima;
b) figuri de pasiune (imprecaţia,
apostrofa, ironia, sarcasmul, dubitaţia,
interogaţia şi exclamaţia retorică,
prosopopeea);
D. Figuri gramaticale (inversiunea, hiperbatul, anacolutul,
pleonasmul, repetiţia).

Subliniem încă o dată faptul că ne-am referit în enumerarea

figurilor de stil la cele mai importante, la cele mai des utilizate.
Retorica 26

A. Figuri de cuvinte
Tropul principal este metafora – regina neîncoronată a figurilor
de stil, piesa de bază în acest subtil joc de şah care este discursul. În
acelaşi timp, ea este un mijloc de expresie universal, folosit încă din
textele sumeriene.
Metafora poate identifica două aspecte diferite ale realităţii pe
baza unei însuşiri comune (de aceea a mai fost denumită şi
comparaţie prescurtată), poate oferi o imagine, o reprezentare
plastică, uneori personificată, a unei acţiuni abstracte. Ea dă unui
lucru numele altui lucru, poate înfăţişa o idee sub semnul alteia,
ceea ce constituie o operaţiuine legată de însăşi logica cunoaşterii şi
în aceasta constă merea importanţă a metaforei. Ceea ce trebuie
subliniat neapărat este faptul că această figură menţine cele două
idei simultan valabile, referitoare la lucruri diferite, dar iradiind din
acelaşi cuvânt sau aceeaşi expresie. Sensul metaforic rezultă din
interacţiunea lor, din clarificarea, pe un plan superior, ce apare în
imaginaţia auditorului în momentul „traducerii“ sensului impropriu.
Într-un fel, putem spune că semnificaţia termenului e pierdută şi
regăsită instantaneu, sau, cum spunea Pascal, „figura poartă în sine o
prezenţă şi o absenţă“.

În versurile eminsesciene

Părea că printre nori a fost deschis o poartă

Prin care trece albă regina nopţii moartă

echivalenţa luna = regină este făcută prin vălul tuturor

asemănărilor şi deosebirilor dintre cei doi termeni, iar din acestă
căutare, din acest joc al sensurilor rezultă semnificaţia
Retorica 27

surprinzătoare, realizată pe un plan superior, unde imaginaţia

cititorului se întâlneşte cu aceea a poetului. Metafora are o funcţie
estetică, de sensibilizare, ce plasticizează realitatea. De altfel, în
antichitate se spunea: „ut pictura poesis“.
O altă funcţie este aceea de a da expresie anumitor atutudini
sentimentale ale eului. De asemenea, ea contribuie la potenţarea
impresiei, şi, în sfârşit, metafora are o funcţie unificatoare,
subliniind unitatea dintre felurite forme ale sensibilităţii umane
(optică, de dimensiune, de culoare, acustică, termică, organică).

Metonimia este figura de stil prin care un cuvânt ce

desemnează o realitate A se substituie unui alt cuvânt desemnând o
realitate B, ca urmare a unui raport de apropiere, de coexistenţă sau
interdependenţă care uneşte pe A şi B, în fapt şi în gândire.
Ea se bazează pe contiguitatea dintre obiecte, pe găsirea
punctelor de contact între ele.
Există diferite tipuiri de metonimie:
a) metonimia de persoană; acest tip de metonimie permite
utilizarea numelui artistului pentru operă: „Am cumpărat un
Grigorescu“; al inventatorului pentru invenţie „Un Diesel“, etc.;
b) metonimiile de timp: te voi plăti la seceriş, la cules, la
calendele greceşti;
c) al treilea tip de metonime se sprijină pe ansamblul conţinut
– conţionător: „un pahar de apă“, „o sticlă de vin“;
d) metonimie de loc: „Aristotel, stagiritul“.

Sinecdoca – figură de stil dintr-un singur cuvând, ca şi

metonimia, cu care este confundată uneori; mecanismul ei: pars pro
toto, totum pro parte (o parte pentru întreg, un întreg pentru o parte).
Acest trop se bazează pe conexiunea, pe integrarea unui element
Retorica 28

într-un ansamblu pe baza unui raport pur cantitativ; „trei sute de

capete“, în loc de „trei sute de vite“ exprimă prin excelenţă un raport
cantitativ, fără nici o preocupare de calificare, de apreciere valorică.
În concluzie, la baza mecanismului de realizare a metaforei
se află un raport de asemănare, o comparaţie foarte îndepărtată, între
cei doi termeni nefiind necesar nici un punct de contingenţă; la baza
metonimiei stă raportul de contiguitate; sinecdoca se construieşte pe
un raport de cuprindere, ce doi termeni se pot include unul în
celălalt.

Catechreza (gr. katachresis = abuz) este o figură

gramaticalizată, nemaifiind simţită de vorbitori ca un trop (sensul
impropriu al termenului nu mai e sesizat): „gura văii“, „broasca
uşii“, „piciorul scaunului“, „limba clopotului“, „gura metroului“,
„capul podului“, „inima veacului“; Catachreza oferă botanica
populară: „ciuboţica cucului“, „traista ciobanului“ etc.

Litota (gr. litótes = micime, simplitate, modestie) este figura

prin care se atenuează semnificaţia din calcul, cu scopul de a lăsa să
se înţeleagă mai mult: „nu e rău tabloul acesta“. Expresia directă e
ocolită printr-o negaţie, ceea ce constituie nota caracteristică a
litotei.

Hiperbola (gr. hyper = peste şi ballein – a arunca) opusă

litotei, fiind o exagerare, fiindo expresie augmentativă, cu intenţia
de a intensifica sugestivitatea: „un munte de om“, „mai albă ca
zăpada“ etc.
Quintilian sugerează să folosim cu moderaţie hiperbola, cu
un corectiv oarecare, cum ar fi: „dacă pot spune astfel“, „ca să
zicem astfel“.
Retorica 29

B. Figurile de gândire
a) figuri destinate înfăţişării cât mai vii a realităţii:
Descrierea (hipotipoza) este zugrăvirea veridică şi sugestivă a
unei scene, evocarea unei ambianţe, a unui moment bine fixat în
timp şi spaţiu. Ea cuprinde amănunte pitoreşti şi sugestive care
contribuie la constituirea imaginii ansamblului. Frumuseţea unei
descrieri stă în arta alegerii adjectivelor, în varietatea epitetelor,
cadenţa şi armonia limbajului.
Aceleaşi mijloace stilistice le vom regăsi în portret; însă acesta
are ca obiect o fiinţă, căreia îi sunt evidenţiate însuşirile fizice şi
morale, cu intenţia de a informa asupra ei, de a trezi anumite
sentimente legate de ea.

Comparaţia este analitică şi analogică şi exprimă un raport de

asemănare stabilit între două obiecte, dintre care unul serveşte la
evocarea celuilalt:

„Pierdut în suferinţa nimicniciei mele

Ca frunza de pe apă, ca fulgerul în haos...“
(M. Eminescu – Pierdut în suferinţă)

Comparaţia e tropul prin care se scot în relief însuşirile unui

obiect în raport cu ale celuilalt, cu scopul de ale impune sugestiv
atenţiei. Ea reuşeşte două domenii separate între care există o
însuşire comună – tertium comparationis (al treilea termen al
comparaţiei).

Aluzia este figura prin care se spune un lucru cu intenţia de a

face să se înţeleagă altul. Cuvântul provine din verbul latin ludo,
Retorica 30

ludere = a se juca, şi e format cu prefixul ad (către). Deci reţinem

ideea de joc şi, într-adevăr, stilul aluziv se bazează pe plăcerea de
atrage spiritual auditorul într-un joc de înţelesuri şi subînţelesuri. Ea
permite jocul de scenă în care A vorbeşte lui B în faţa lui O, care nu
pricepe nimic. Deci, pentru ca sensul să devină inteligibil, trebuie să
conlucreze şi auditorul (b). Aluzia e una din cele mai bogate de care
se poate folosi oratorul, cu condiţia s-o întrebuinţeze cu inteligenţă
şi în mod adecvat.

Alegoria (din gr. állos = altul; agoréuo = vorbesc) s-ar putea

explica prin cuvintele următoare: „în alegorie, când vorbesc de un
lucru, de fapt eu vorbesc de altul!“. E o figură ce se compune dintr-o
mică naraţiune; ea aduce în scenă personaje (fiinţe umane,
costumaţie şi gesturi, au valoare de semne, construiesc o lume
paralelă. Fabula este o alegorie pentru că, vorbind de lumea
animalelor, autorul ne vorbeşte de lumea oamenilor.

Antiteza (gr. anti = contra; thetias = acţiunea de a pune). Ne

stabileşte un contrast între două idei, cu intenţia ca una să fie scoasă
în evidenţă:

„Ea un înger ce se roagă – El un demon ce visează;

Ea o inimă de aur – El un suflet opostat“;
(M. Eminescu – Înger şi demon)

Reticenţa (lat. reticentia = tăcere încăpăţânată). Este figura

de stil prin care o parte din ceea ce mai e de spus rămâne nerostit, fie
că fraza a fost întreruptă brusc, fie că vorbitorul îşi anunţă intenţia
Retorica 31

de a nu mai continua: „Eu unul aş... dar nu vreau să spun nimic

jignitor“ (Demostene).
Reticenţa are cauze pasionale şi morale.

Suspensia (lat. suspensio = incertutudine, întrerupere).

Vorbitorul îşi întrerupe enunţul pentru a stimula curiozitatea
auditorului daţă de ceea ce urmează. Se notează cu trei puncte,
„puncte de suspensie“, care anunţă pauza în expunere.

Sentinţa sau maxima constă în sublinierea ideii printr-un

anunţ concis, exprimând o reflecţie profundă şi generalizată asupra
lui. Ea are valoarea unui instrument de şoc: „Tradutore, traditore“
(traducător, trădător).

„Ad augusta per augusta“ (Pe căi aspre către fapte strălucite)
Dura lex sed lex.

b) Tot în cadrul figurilor de gândire intră şi figurile de

pasiune, denumite astfel deoarece sunt puternic legate de exprimare
schimbărilor sufleteşti ale vorbitorului.

Imprecaţia (lat. imprecari = a dori răul).

Prin acest trop se enunţă, la modul imperativ, dorinţa
pedepsirii unei persoane; uneori se invocă puterea supranaturală
chemând blestemul pe capul unui duşman prezent sau nu. Imprecaţia
este o figură neagră, expresia celor mai de jos sentimente din
sufletulul omului, a urii, a egoismului inconştient, a cruzimii, a
spiritului de răzbunare; ea are locul său natural în teatru şi, în
special, în tragedie (de ex. În tragediile lui Racine).
Retorica 32

Apostrofa (gr. apostrophé = întoarcere către) – figură retorică

prin care oratorul îşi întrerupe, deodată, firul expenerii pentru ca,
stăpânit de un sentiment puternic, să se adreseze unor personaje
prezente sau absente, chiar unui lucru neînsufleţit, cu o întrebare, cu
o exclamaţie ori cu o afirmaţie sentenţioasă:

„Voi sunteţi urmaşii Romei ? Nişte răi şi nişte fameni!

I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!
(M. Eminescu – Scrisoarea a III-a)

Ironia (gr. eironeia = disimulare fină, zeflemea) – prin ea se

enunţă o apreciere pozitivă sau se aduce chiar o laudă simulată,
pentru a sugera că, de fapt, e vorba de o apreciere negativă sau chiar
de o batjocură:
„O, te-admir, progenitură de origine română!“
Ironia e de mai multe tipuri:
- inversarea situaţiei reale (înlocuirea ei cu o situaţie ideală):
„Bravo! Felicitări !“ spune profesorul unui elev nepregătit;
- exagerarea sau falsa minimalizare a erorii:
„Nu-i nimic, nu riscăm decât să ne înecăm“;
- falsul elogiu final;
- îndemnul de a persevera în greşeală etc.

Interogaţia retorică constă în adresarea unei întrebări

auditoriului fără a aştepta un răspuns, ci numai pentru a-i transmite
acestuia o părere, sugerându-i astfel să şi-o însuşească.
„Până când, în sfârşit, Catilina, vei abuza de răbdarea
noastră?“
(Cicero, Catilinare I)
Retorica 33

„Unde se va opri acest pervers, dacă legea nu-i va tăia

excepţionalul avânt pentru fals şi escrocherie?“
(Delavrancea – Pledoare în procesul Caragiale – Caion)

Dubitaţia (lat. dubitatis = îndoială) e figura prin care autorul

pare să ezite între mai multe cuvinte sau mai multe sensuri pe care le
poate da unei acţiuni, pentru a preveni o eventuală obiecţie, dar mai
ales pentru a întări astfel adevărul celor spuse. Acest trop creează
impresia de autenticitate: „Voi, senatorilor, (e greu de spus, dar
trebuie s-o spun), voi, zic, aţi lipsit de viaţă pe Sulpicius“ (Cicero).
Dubitaţia se îndrudeşte cu reticenţa, cu suspensia.

Prozopopeea (sau personificarea) e figura prin care se atribuie

gânduri, comportări şi sentimente umane unor obiecte sau fiinţe
necuvântătoare, unor noţiuni abstracte: este o figură strălucitoare, cu
puternic efect asupra auditorului.
A rămas celebră prosopopeea patriii făcută de Cicero în
Catilinara I.

C. Figuri gramaticale
Acestea sunt modificări, nerespectări ale regulilor obişnuite,
gramaticale, ce stau la baza combinării cuvintelor în propoziţii şi a
propoziţiilor în fraze (şi admise în vorbirea curentă). Printre cele
mai importante figuri de stil din această categorie amintim:
inversiunea termenilor, hiperbatul, anacolutul, pleonasmul, repetiţia.
Toate privesc sintaxa limbii, sunt figuri ale construcţiei
gramaticale.

Inversiunea este răsturnarea ordinei normale a cuvintelor, o

abatere de la topica propoziţiei sau a frazei. Schimbarea topicii se
Retorica 34

întâlneşte frecvent în limbajul poetic, fiind o urmare a necesităţii de

exprimare cât mai concisă, expresivă, fără multe elemente de relaţie:
nefiind rigidă, topica se poate modifica pentru a scoate în evidenţă
un termen sugestiv:
„În anii nouă sute şapte/ Ca din senin, în marte, într-o noapte,/
S-a ridicat spre cer din Hodivoaia/ Şi din Flămânzi, şi Stănileşti,
văpaia“ (T. Arghezi, 1907)
Subiectul propoziţiei, văpaia, este pus la sfârşit în intenţia ca
accentul să cadă pe acest cuvânt, metaforă pentru răscoala din 1907.

Hiperbatul (gr. hyperbaton = depăşire, adaos, trecere dincolo

de enunţ) este întreruperea ordinei obişnuite dintr-un grup de
cuvinte, prin introducerea în cadrul lui a altui cuvâNt sau mai multe.
El este o inversiune bruscă în ordinea naturală a vorbirii pentru a
produce o surpriză gramaticală:
„Dându-şi trestia într-o parte,/ Stă copila lin plecată,/Trandafiri
aruncă roşii/ Peste unda fermecată // Ca să iasă chipu-n faţă,/
Trandafirii aruncă tineri, / Căci vrăjiţi sunt trandafirii/ De-un cuvânt
al Sfintei Vineri“ (Mihai Eminescu – Crăiasa din Poveşti).
Şi un alt exemplu: „Te strig tare ca la şcoală:/ Porţia e câte trei/
Zeci de boabe în cioc de mei“ (T. Arghezi – Nepăsare).

Anacolutul – e o construcţie sintactică ce ia naştere prin

întreruperea şi modificarea altei construcţii, ceea ce determină o
neconcordanţă între percepţia psihologică şi gramaticală a sensului:

„Pietruşul roşu, boabe, al grădinii

Îi sunt bătuţi şi risipiţi, ciorchinii“.
(T. Arghezi)
Retorica 35

Importanţa sa constă în unificarea, e drept, forţată gramatical, a

subiectului logic cu subiectul gramatical, ceea ce poate avea un
impact asupra auditoriului, lăsându-l să pnţeleagă faptul că în faţa
importanţei cauzei ne putem permite chiar o eludare a unei reguli
gramaticale: „Moşneagul, când a văzut-o, i s-au umplut ochii de
lacrimi“ (I. Creangă).

Pleonasmul presupune o exprimare în care se utilizează

cuvinte, expresii sinonime cu scopul de a convinge în mod direct
auditoriul. Desigur, în unele cazuri el se datorează ignoranţei.
Pleonasmul este permis în situaţiile în care dorim să accentuăm
ideea exprimată, cum procedează poetul în cunoscutele versuri:

„Eu ţi-s frate, tu-mi eşti frate,

În noi doi un suflet bate“.
(V. Alecsandri)

Repetiţia este un pas mai departe în această direcţie, a

insistenţei; ea presupune utilizarea succesivă a aceluiaşi cuvânt sau
grup de cuvinte într-o comunicare, în scopul sublinierii ideii:
- „Din haos Doamne am apărut/ Şi m-aş întoarce în haos/ Şi din
repaos m-am născut/ Mi-e sete de repaos“ (M. Eminescu)
- „Ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge iară“ (V.
Alecsandri)
- „Mircea însuşi mână-n luptă vijelia-ngrozitoare/ care vine,
vine, vine, calcă totul în picioare“ (M. Eminescu, Scrisoarea a III-a).
Stăruind asupra aceluiaşi cuvânt în ipostaze diferite, valenţele
sale sunt puse şi mai bine în evidenţă.
Retorica 36

În concluzie, figurile de stil dau forţă exprimării, sinceritate,

impresionează, au puterea de a se imprima mai uşor şi direct în
minţile şi inimile ascultătorilor.
Întrebuinţarea lor de către orator trebuie să întrunească mai
multe condiţii: să pornească de la o gândire riguroasă, termenii aleşi
să fie proprii şi corect folosiţi din punct de vedere gramatical, să
realizeze o anumită convergenţă pentru obţinerea persuasiunii.

Bibliografie selectivă

- Note de curs
- Henri MORIER, Dictionnaire de poétique et rhétorique,
PUF, 1961
- Tudor VIANU, Studii de stilistică, E.D.P., Bucureşti, 1968
- Gh. N. DRAGOMIRESCU, Mica enciclopedie a figurilor de
stil, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975
- I. BIBERI, Arta de a scrie şi de a vorbi în public, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1972
- Paul RICOEUR, Metafora vie, Editura Univers, Buc., 1984
- J. DUBOIS şi colab., Retorica generală, Editura Univers,
Bucureşti, 1970