RETORICA – ARISTOTEL

ANALIZĂ

1. Autorul lucrării
Aristotel (în greacă: Αριστοτέλης, Aristoteles; n. 384 î.Hr., Stagira, Macedonia Centrală, Grecia –
d. 322 î.Hr., Stagira, Macedonia Centrală, Grecia) a fost un filosof al Greciei Antice, discipol al lui
Platon și fondator al școlii peripatetice.

1
A întemeiat și sistematizat domenii filosofice ca logica, științele naturii,
metafizica, etica și estetica. Organizarea cunoașterii în acest sistem a constituit un punct de
referință în civilizația europeană până la sfârșitul secolului al XVII-lea.

Cea mai important lucrare a lui Aristotel în domeniul logicii este Organonul.

Organon este numele dat în mod tradițional celor șase tratate de logică ale lui Aristotel și reflectând
concepția peripateticienilor care susțineau că logica nu este o parte a filozofiei, ci un instrument al
tuturor cercetărilor.

În structura logicii aristotelice, ca teorie a gândirii dianoetice elaborată în corpusul de lucrări

reunite în Organon se disting:

• Categoriile - care tratează noțiunile cu gradul cel mai mare de generalitate (substanța,
cantitatea, calitatea, relația locul, momentul, starea, posesia, acțiunea, pasiunea) și
caracteristicile acestora;
• Despre interpretare - o teorie a judecății în care Stagiritul urmărește cu atenție
diversitatea variantelor lingvistice posibile (afirmație, negație, contrazicere) în
exprimarea unei propoziții ce exprimă o stare de lucruri (diferită deci de dorință,
rugăminte, întrebare etc.) și care în Analitici va deveni premisă.

• Analitica primă - loc în care Aristotel răspunde unor întrebări fundamentale cum ar fi
„Ce este știința?”, „Ce este demonstrația?” și unde dezvoltă teoria silogismului
(raționamentul elementar) în general;
• Analitica secundă - care are ca subiect silogismul demonstrativ;
• Topica - operă care tratează problema raționamentelor cu premise probabile, sau
dialectica și despre care vom vorbi mai pe larg în cele ce urmează;
• Respingerile sofistice - operă nu de puține ori considerată apendice sau măcar
complement al Topicii, o teorie a raționamentelor cu premise aparent probabile (false)
pe care o denumește uneori și eristică (o discuție de dragul discuției).

2. Definiția și rolul retoricii juridice

2
Retorica juridică este o ramură a retoricii care se ocupă de studiul discursului juridic și de utilizarea
tehnicilor retorice în cadrul sistemului juridic. Ea implică aplicarea principiilor retoricii în
argumentarea și prezentarea cazurilor legale în fața unui tribunal sau a unui public interesat.

Definiția retoricii juridice variază în funcție de diferiți autori și contexte, dar, în general, poate fi
înțeleasă ca arta de a utiliza cuvintele și argumentele într-un mod persuasiv pentru a convinge
audiența cu privire la justitatea sau validitatea unei poziții juridice.

Rolul retoricii juridice este de a influența și de a convinge auditoriul în cadrul unui sistem juridic.
Acesta include judecători, jurați, avocați, clienți și publicul larg. Obiectivul principal al retoricii
juridice este de a convinge auditoriul să adopte o anumită poziție juridică sau să accepte o anumită
interpretare a legii.

Prin utilizarea tehnicilor retorice, precum argumentația logică, apelurile emoționale și utilizarea de
exemple și dovezi relevante, retorica juridică încearcă să convingă audiența că o anumită
perspectivă legală este cea mai validă și corectă. Aceasta implică dezvoltarea unui discurs coerent
și persuasiv, prezentarea eficientă a argumentelor și refutarea contrapunerilor.

Rolul retoricii juridice nu este doar limitat la sala de judecată, ci se extinde și la alte contexte legate
de drept, cum ar fi elaborarea și interpretarea legilor, comunicarea în cadrul procesului legislativ
sau în domeniul juridic academic. Prin urmare, retorica juridică joacă un rol semnificativ în
influențarea și modelarea discursului și deciziilor în sfera juridică.

3. Analiza lucrării

Retorica, scrisă de Aristotel în secolul al IV-lea î.Hr., este una dintre cele mai influente lucrări din
domeniul retoricii. Această lucrare explorează arta discursului persuasiv și analizează metodele și
tehnicile folosite într-un discurs eficient. Iată câteva dintre temele principale tratate în Retorica:

1. Definiția și importanța retoricii: Aristotel începe prin a defini retorica și îi explică

importanța în societate. El argumentează că retorica este esențială pentru a convinge audiența și a
obține sprijinul public.

Aristotel definește retorica în lucrarea sa "Retorica" ca fiind "arta de a descoperi, în fiecare caz
particular, mijloacele de convingere care se află la îndemâna tuturor". El consideră că retorica este

3
o tehnică și o abilitate prin care vorbitorul își poate dezvolta și aplica capacitățile persuasive pentru
a influența audiența într-un mod specific.

Pentru Aristotel, retorica nu se limitează doar la discursurile politice sau legale, ci poate fi aplicată
într-o varietate de contexte. El subliniază că retorica poate fi folosită în scopuri bune și rele și este
responsabilitatea vorbitorului să o utilizeze într-un mod etic și moral.

2. Cele trei mijloace de persuasiune: Aristotel identifică cele trei mijloace principale de
persuasiune: ethos, pathos și logos.

Ethos se referă la caracterul personal al vorbitorului. Aristotel credea că publicul ar putea fi

convins dacă vorbitorul era perceput ca fiind credibil. După propria sa estimare: “Credem că
oamenii buni sunt mai etici şi mai de încredere decât alții”.

Aristotel a mai afirmat că „etosul nu este un lucru sau o calitate, ci o interpretare care este produsul
interacțiuni dintre vorbitor şi public.” Ethos include lucruri precum tipul de corp, înălțimea,
mișcarea, hainele, îngrijirea, reputația, calitatea vocală, cuvântul coerent, contactul vizual,
sinceritatea, încrederea, expertiza şi carisma. Aristotel ne-a învățat că etosul era cel mai puternic
dintre cele trei mijloace persuasive. Într-adevăr, cercetările științifice au dovedit puterea etosului
individual.

Însumând toate aceste lucruri, ne putem referi la ethos ca la percepția publicului cu privire la
credibilitatea vorbitorului.

Pathos este starea psihologică a publicului. Starea psihologică sau emoțională a ascultătorului
poate afecta felul cum vor fi percepute mesajele persuasive deoarece, după cum spunea Aristotel,
“judecata noastră atunci când suntem mulțumiți și prietenoși NU este aceeași ca atunci când
suntem iritaţi și ostili.”

Atunci când luăm în calcul factorul pathos, este important să cunoaștem atât starea sufletească a
individului, cât şi starea în care şi-ar dori să ajungă. Când determini diferența dintre cele două, poți
utiliza aceste cunoștințe în avantajul tău. Ajutându-i să vadă cum pot trece de la starea lor actuală
la starea dorită, îi poţi convinge pe oameni să facă cam orice.

4
Logosul este substanța cuvintelor persuasive sau logica prezentată pentru a da o dovadă
ascultătorului că ceea ce transmiţi are sens. Aristotel credea că oamenii sunt fundamental fiinţe
rezonabile care iau decizii pe baza a ceea ce are sens. Raționamentul este ceea ce permite publicului
să găsească mesajele persuasive ca fiind convingătoare.

Mintea umană funcţionează pe bază de sens şi semnificaţie. Ceea ce e în incertitudine produce

conflict intern şi confuzie. O astfel de stare neplăcută de disconfort e foarte greu tolerată de mintea
umană.

De aceea, mintea şi-a dezvoltat capacitatea de a evita orice lucru ameninţător care produce un astfel
de conflict. Prin urmare, condiţia ca discursurile persuasive să evite disconfortul psihic prin
creearea de sens logic, e absolut necesară.

3. Structura discursului: Aristotel discută despre structura discursului persuasiv și îi oferă

audienței un model general care constă în introducere, dezvoltare și concluzie. El subliniază
importanța unei deschideri puternice și a unei concluzii memorabile.

4. Tipuri de discursuri și genuri retorice: Aristotel clasifică discursurile în funcție de

conținutul lor și de scopul pe care îl urmăresc. El identifică trei genuri retorice principale: judiciar
(legat de justiție și procese legale), deliberativ (referitor la luarea deciziilor politice) și epidictic
(discursuri de laudă sau de blam).

5. Argumentarea și utilizarea exemplului: Aristotel oferă sfaturi și strategii pentru a

construi argumente puternice și a utiliza exemple relevante în discursuri. El subliniază importanța
folosirii unor dovezi și a exemplelor convingătoare pentru a sprijini argumentele.

6. Stilul și retorica artistică: Aristotel discută despre stilul și elocvența în retorică. El

explorează diferitele tehnici retorice și figuri de stil care pot fi folosite pentru a face discursurile
mai captivante și mai memorabile.

Retorica lui Aristotel a influențat în mod semnificativ dezvoltarea retoricii și a fost una dintre cele
mai importante lucrări în acest domeniu. Lucrarea sa a fost studiată și comentată de-a lungul
timpului, iar principiile și conceptele sale au rămas relevante până în prezent.