Discursul interactiv. Aspecte logice şi aspecte retorice.

Această lucrare reprezintă, în ultimă instanţă, o pledoarie în favoarea argumentării

deschise, interactive. Fără a discredita câtuşi de puţin deosebitele valenţe retorice şi
argumentative ale discursurilor scrise, necesităţile comunicaţionale contemporane ne cer
demersuri argumentative interactive, care să permită şi să susţină intervenţia auditoriilor
lor.
Concept nou în teoria argumentării, discursul interactiv va da seama de procesul
argumentaţional care acordă un rol activ auditoriului. Astfel, acesta nu mai este un simplu
receptor, un martor tăcut al demersului argumentativ al unui vorbitor, având posibilitatea
de a deveni locutor la rândul său (pentru a susţine sau ataca argumentele vorbitorului sau
pentru a avansa propriile argumente). Demersul argumentativ devine unul interlocutiv,
fiind construit pe baza unui dialog, rolurile de argumentator şi auditoriu alternând.
Primul capitol al acestei lucrări este dedicat discursului interactiv, încercând să
ofer o definiţie a acestuia şi să îi prezint principalele caracteristici şi origini.
Astfel, în primă instanţă, voi încerca să definesc discursul interactiv. O cercetare
asupra argumentării dialogice nu poate ignora valoarea metodei dialectice, strămoş antic
al studiului şi utilizării contemporane a discursului interactiv. Înţelegerea semnificaţiei
noţiunii moderne de ”argumentare interactivă” face astfel necesară o cercetare asupra
apariţiei şi evoluţiei conceptului de ”dialectică”, cât şi asupra primelor utilizări ale
metodei dialectice. De asemenea, voi arăta că dialecica, înţeleasă ca metodă platoniciană
de căutare a adevărului, prezintă aceleaşi trăsături definitorii cu discursul interactiv.
Aceste caracteristici vizează participarea la dezbatere, formarea reflecţiei critice şi
stabilirea de conexiuni între subiectele aduse în discuţie.
În cel de al doilea capitol al acestei lucrări mă voi concentra asupra modului în
care sunt prezentate şi analizate tehnicile argumentative şi dialogul în cadrul teoriei
contemporane a argumentării
Orice construcţie argumentativă reprezintă o unitate între conţinut (constelaţia
propoziţiilor ce constituie argumentarea) şi formă (modul în care argumentatorul prezintă
auditoriului conţinutul). Formele folosite de argumentator pentru a prezenta auditoriului
conţinutul argumentării sale sunt denumite tehnici argumentative. Acestea pot fi
exprimate fie printr-un demers comunicaţional alocutiv (unde destinatarul nu devine
locutor), fie printr-un demers comunicaţional interlocutiv (destinatarul devine locutor). În
cazul discursului interactiv, tema cercetării mele, definit ca atare tocmai prin existenţa
intervenţiei auditoriului în construcţia argumentativă, demersul comunicaţional este unul
interlocutiv. Devenind la rândul său locutor, auditoriul va alcătui un dialog împreună cu
argumentatorul.
Astfel, o analiză a discursului interactiv trebuie realizată atât din perspectiva unei
abordări critice a tehnicilor argumentative cât şi din perspectiva unei interpretări critice a
teoriilor contemporane asupra dialogului.
În prima parte a acestei secţiuni, voi defini noţiunea de „tehnici de argumentare”
şi voi prezenta teoria aristotelică asupra topos-urilor sau locurilor, aceasta reprezentând
strămoşul antic al studiului contemporan asupra tehnicilor argumentative.
Tehnicile de argumentare sunt studiate astăzi ca forme ale diferitelor argumente
(structuri inferenţiale). Ele exprimă structuri argumentative utilizate în discursurile
zilnice, dar şi în contexte specifice precum argumentarea politică, juridică sau ştiinţifică.
Tehnicile argumentative reprezintă forme de argumentare deductivă, specifică
domeniului logicii, sau inductivă. De asemenea, ele pot reprezenta tehnici de argumentare
care, nefiind nici deductive, nici inductive, sunt incluse unei a treia categorii, numită
prezumptivă.
Voi defini tehnicile de argumentare prezumptive ca tehnici argumentative
plauzibile, bazate pe premise adevărate sau acceptabile, a căror concluzie nu este obţinută
însă printr-un raţionament deductiv sau inductiv, ci reprezintă doar o presupoziţie
rezonabilă în anumite circumstanţe, urmând a fi retractată în cazul modificării
circumstanţelor respective.
În cele ce urmează, mă voi concentra asupra încercărilor de invanteriere şi analiză
sistematică a tehnicilor de argumentare, prezentându-le, în ordine cronologică, pe cele
mai importante dintre acestea (Perelman, Hastings, Schellens, Kienpointner, Grennan),
oprindu-mă mai stăruitor asupra lui Walton, căruia îi aparţine cea mai recentă contribuţie
din acest domeniu. Walton va analiza şi evalua fiecare tehnică de argumentare în parte nu
doar ca simplă formă (schemă) ci ca tip de argument utilizat cu anumite scopuri într-un
discurs real. De asemenea, fiecare tehnică argumentativă este evaluată cu ajutorul
mijloacelor puse la dispoziţie de jocul dialogal în care interlocutorii sunt implicaţi.
Argumente considerate îndeobşte defectuoase, precum argumentul ad hominem,
pot fi acceptate în măsura în care anumite condiţii dialogice sunt respectate. Astfel,
urmând modelul lui Hastings, fiecare tehnică argumentativă este însoţită de un set de
întrebări critice. Dacă argumentul formulat de un proponent satisface condiţiile unei
tehnici de argumentare şi premisele sunt acceptabile pentru respondent, acesta va fi
obligat să accepte concluzia. Această acceptare, denumită şi angajare, este însă temporară
în cadrul dialogului. Dacă respondentul formulează una dintre întrebările critice
corespunzătoare tehnicii argumentative respective, argumentul este ”suspendat” şi
proponentul trebuie să îi ofere o nouă susţinere. Valoarea argumentului este restabilită de
îndată ce proponentul oferă un bun răspuns la întrebarea ridicată.
Pentru a ilustra aspectele teoretice discutate, voi prezenta ulterior câteva dintre
cele mai des utilizate tehnici de argumentare (precum: argumentul prin apel la poziţia
cunoscătorului, argumentul prin semn, argumentul prin apel la practica populară,
argumentul ad hominem), ilustrându-le cu ajutorul a diferite exemple. Tehnicile
argumentative analizate vor fi însoţite de întrebările critice corespunzătoare, pentru a
indica modul de funcţionare a acestora.
La sfârşitul acestui prime părţi a secţiunii, voi prezenta câteva dintre problemele
cu care se confruntă studiul tehnicilor argumentative şi posibilele lor soluţii: argumentele
cu părţi lipsă, caracterul complet al demersului argumentativ ş.a.m.d.
În a doua parte a acestei secţiuni, mă voi concentra asupra teoriei contemporane a
dialogului. Voi defini dialogul şi voi prezenta regulile conform căruia este structurat
acesta. De asemenea, voi defini şi voi analiza mai multe concepte ajutătoare, necesare
studiului şi analizei dialogului: „întrebări de căutare”, „întrebări de alegere”, „răspuns”,
„replică”, „presupoziţia unei întrebări”, ş.a.m.d.
De asemenea, voi prezenta şi explicita cele şase tipuri de dialog (persuasiv, de
investigaţie, negociativ, de căutare de informaţii, deliberativ şi eristic) împreună cu
principalele lor subtipuri. Voi arăta că nu toate tipurile de dialog enunţate se pot constitui
ca discurs argumentativ interactiv. Astfel, dialogul persuasiv, dialogul negociativ şi
dialogul deliberativ au o puternică natură argumentativă (interlocutorii adoptă anumite
poziţii, aducând argumente în favoarea acestora sau atacând argumentele prezentate de
celelalte părţi). Dialogul de investigaţie şi dialogul de căutare de informaţii sunt lipsite
însă de o componentă argumentativă, ci urmăresc căutarea sau obţinerea unor informaţii
sau dovezi. De asemenea, dialogul eristic are un caracter argumentativ slab sau chiar
inexistent (singurele argumente folosite în cadrul acestui tip de dialog sunt ad hominem).
Astfel, rezultă că un discurs interactiv are următoarele tipuri: discurs interactiv persuasiv,
discurs interactiv negociativ sau discurs interactiv deliberativ.
În cel de al treilea capitol al acestei lucrări mă voi concentra asupra structurii
discursului interactiv.
În cazul unui discurs interactiv, voi arăta, demersul argumentaţional nu mai este
realizat de o singură persoană – argumentatorul – ci de toţi participanţii la acest act
comunicaţional. Astfel, discursul interactiv este construit pe măsura desfășurării lui,
aflându-se într-o permanentă schimbare și prefacere, în funcţie de intervenţia fiecărui
participant. Deşi structura discursului interactiv nu este iniţial – stabilită, există câteva
elemente comune oricărui tip de discurs interactiv. În a treia secţiune a acestei lucrări, voi
grupa aceste elemente în trei categorii sau niveluri:
1. nivelul topic;
2. nivelul mutărilor argumentaţionale;
3. nivelul epistemic.

Nivelul topic
Nivelul topic reprezintă nivelul subiectelor abordate în cadrul unui discurs
interactiv. Astfel, un astfel de tip de discurs poate avea unul sau mai multe subiecte
(topici) principale. Fiecare dintre acestea pot avea, la rândul lor, anumite topici
particulare subordonate. De pildă, în cadrul unui dialog argumentativ referitor la
nocivitatea fumatului, unul dintre participanţi poate folosi argumentul prin exemplu,
aducând în discuţie cazul bunicului său care, deşi fumător înrăit, nu a fost niciodată
bolnav. Astfel, în acest caz, subiectul principal al discursului este nocivitatea fumatului
iar subiectul particular este starea de sănătate a unui fumător cunoscut. Topica particulară
este subordonată topicii generale, cazul bunicului fiind folosit drept contra-argument în
faţa unui argument/unor argumente care susţin că fumatul dăunează grav sănătăţii. La
rândul lor, topicile particulare pot avea şi ele topici subordonate lor.
La sfârşitul primei secţiuni a acestei lucrări am introdus termenul de schimbări

(mutări) dialectice (dialectical shifts), preluat de la Douglas Walton, pentru a explicita

situaţiile în care, în cursul unei discuţii între două sau mai multe persoane, se producea o

înlocuire a tipului dialogal practicat, cu un altul. În cele ce urmează, pentru a explica

situaţiile în care, în cursul unui discurs, o topică particulară este abandonată şi înlocuită

cu o topică ne-subordonată ei sau topicii generale a discursului, propun termenul de

schimbare dialectică topică.

Prin schimbare dialectică topică înţeleg o situaţie de comunicare în care topica

principală a discursului sau una dintre sub-topicile lui sunt abandonate pentru o perioadă

de timp (în unele cazuri, definitiv) în favoarea unui subiect care nu este subordonat nici

unuia dintre subiectele deja abordate. De pildă, în cadrul unui dialog referitor la

nocivitatea fumatului, unul dintre interlocutori poate interveni, aducând în discuţie

temperatura ridicată din încăpere (”Este foarte cald aici. Nu am putea deschide un

geam?”). Voi numi această topică, acest tip de topică de fapt, o topică accidentală. Un

discurs poate conţine zero, una sau mai multe topici accidentale.

Nivelul mutărilor argumentaţionale

De obicei, agentul comunicaţional care introduce subiectul principal al discursului
este, totodată, primul interlocutor care îşi dezvăluie poziţia faţă de topica dezbătută (o voi
numi poziţie iniţială), şi impune direcţia de dezbatere (pozitivă sau negativă faţă de
subiectul abordat). Celălalt/ceilalţi interlocutori îşi dezvăluie treptat poziţia, după cum, pe
parcursul argumentării, se angajează faţă de poziţia iniţială sau o atacă. Odată poziţia
iniţială exprimată (enunţarea subiectului discursului, a tezei în favoarea/împotriva căreia
se argumentează şi a argumentului/argumentelor ce întemeiază/resping această teză),
următoarea ”mutare” (după anglo-saxonul turn) aparţine celuilalt/celorlalţi interlocutori.
Există trei situaţii posibile aici: teza va fi susţinută de celălalt/ceilalţi participanţi la
discurs, teza va fi respinsă de celălalt/ceilalţi participanţi la discurs, sau, în cazul în care
numărul celorlalţi participanţi la discurs este mai mare decât unu, unii dintre interlocutori
vor susţine teza respectivă iar alţii o vor respinge. Voi prezenta pe larg fiecare dintre
aceste situaţii, ilsutrându-le totodată prin exemple dar şi prin scheme.

Nivelul epistemic
La începutul acestei lucrări, discutând caracteristicile discursului interactiv, am
subliniat importanţa existenţei unei condiţii epistemice echivalente între participanţii la
comunicare. Subliniam atunci că intervenţiile auditoriului, chestionarea tezelor prezentate
şi formularea întrebărilor critice prevalează asupra simplei expuneri a argumentatorului,
dar crearea acestei interactivităţi este posibilă datorită percepţiei tuturor participanţilor la
discurs de a avea un fond de cunoştinţe comun şi capacităţi de înţelegere şi analiză
similare. Astfel, părţile implicate într-un demers argumentativ trebuie să posede un
background de cunoştinţe comun tuturor interlocutorilor. Acest fond comun de cunoştinţe
al participanţilor la discurs va reprezenta următorul nivel de analiză a structurii
discursului interactiv. Astfel, nivelul mutărilor argumentaţionale, precum şi nivelul topic,
sunt susţinute tocmai de acest al treilea nivel, aparent complementar lor, ce se
concentrează pe starea de cunoaştere a participanţilor la discurs – nivelul epistemic.
Astfel, un agent abordează diferite subiecte şi utilizează anumite argumente, în
funcţie de cunoaşterea pe care o posedă. Atunci când introduce o nouă topică sau enunţă
o poziţie iniţială într-un discurs interactiv, un agent face apel la un fond de cunoştinţe
comune tuturor participanţilor la dialogul respectiv. De asemenea, unele dintre
argumentele prezentate de un agent se bazează pe cunoaşterea iniţială a interlocutorilor
săi, pentru a le înţelege şi a le accepta. În funcţie de noile informaţii introduse în discurs,
agentul va formula argumente noi, modelându-şi astfel demersul argumentativ după
cunoaşterea pe care o deţine el şi auditoriul său. Pe de altă parte, formularea întrebărilor
critice se bazează, la rândul ei, pe o cunoaştere comună a interlocutorilor cu privire la
subiectele abordate.
 La sfârşitul acestei secţiuni, voi prezenta principalele caracteristici ale
discursurilor ştiinţifice şi politice ca discursuri interactive. Mă voi folosi de această
ocazie pentru a indica diferite cazuri în care discursurile interactive, deşi au aparenţa
dialogului real argumentator-auditoriu, sunt, în fapt, discursuri monologice. În aceste
situaţii este vorba, aşadar, de false discursuri interactive.
În cel de al patrulea capitol, voi investiga aspectele implicate de utilizarea
dialogului ca specie a discursului filosofic. Astfel, voi încerca să arăt în ce măsură
dialogul filosofic se constituie ca discurs interactiv autentic şi nu ca un simplu gen literar,
indicând şi discutând particularităţile şi rolurile pe care le poate îndeplini acesta.
De-a lungul istoriei filosofiei, mulţi gânditori, cu viziuni diferite şi din perioade
distincte au ales dialogul ca modalitate predilectă de înfăţişare a concepţiilor şi
doctrinelor lor. În primă instanţă, îmi propun să investighez tocmai motivele ce i-au
îndrumat pe filosofi către această alegere, încercând să răspund câtorva întrebări:
Îndeplineşte dialogul, ca mod de reprezentare a filosofiei, o funcţie intelectuală specială?
Sau, altfel spus, joacă utilizarea formei dialogale în discursul filosofic un anumit rol? În
ce măsură poate fi dialogul folosit ca un instrument al filosofiei? Are acesta anumite
virtuţi ce îl fac potrivit pentru aceasta? Care ar fi, atunci, aceste virtuţi? Voi ilustra apoi
răspunsurile descoperite la aceste întrebări cu ajutorul exemplelor oferite de trei dialoguri
filosofice faimoase: dialogul platonician Protagoras, dialogul tomist Summa Theologiae
şi Dialog despre cele două sisteme principale ale lumii, ptolemeic şi copernician
aparţinând lui Galileo Galilei.
În cel de al cincilea capitol, voi dezvolta consideraţiile pe care le-am făcut în
capitolul precedent referitor la nivelul epistemic, subliniind totodată funcţiile îndeplinite
de discursul interactiv în procesul comunicaţional. Astfel, voi arăta cum anume un
participant la discurs abordează anumite subiecte sau foloseşte anumite argumente în
funcţie de cunoaşterea pe care o posedă, mai exact spus, voi arăta cum cunoaşterea
posedată de un anumit agent determină ce subiecte să abordeze acesta, respectiv ce
argumente să utilizeze.
(Pentru a face o prezentare cât mai clară şi coerentă, în această secţiune voi porni
dinspre exemple şi analiza exemplelor folosite către elaborarea teoretică a definiţiilor şi
prezentarea conceptelor folosite -spre deosebire de secţiunile anterioare, unde am pornit
dinspre definiţie şi explicitare conceptuală către exemple.)
Pentru a realiza acest obiectiv, voi porni de la conceptul de fond de cunoştinţe
comune participanţilor la discurs, amintit încă de la începutul acestei lucrări, în calitate de
caracteristică a discursului interactiv. Acest fond de cunoştinţe comun tuturor
participanţilor la discurs, în limbajul de specialitate al logicii epistemice, va purta
denumirea de cunoaştere comună (common knowledge). Prin cunoaştere comună se
înţelege un tip special de cunoaştere – cunoaşterea pe care o posedă un grup de
interlocutori.
În primul rând, voi defini conceptul de cunoaştere comună şi voi discuta condiţiile
în care are loc cunoaşterea comună. Astfel, dacă în logica epistemică simultaneitatea este
o condiţie esenţială pentru dobândirea cunoaşterii comune, voi arăta că o abordare a
cunoaşterii comune din perspectiva argumentării nu necesită un grad atât de ridicat al
preciziei temporale. Cunoaşterea comună participanţilor la un discurs e suficient să
satisfacă o condiţie de coordonare mult mai slabă decât cea de simultaneitate.
În cele ce urmează, în acest capitol, voi analiza diferite exemple pentru a arăta ce
înseamnă propriu zis cunoaşterea comună (ce reprezintă cunoaşterea comună în cazurile
respective). Această analiză mă va ajuta să realizez anumite distincţii între diferitele
tipuri din cadrul cunoaşterii comune. Totodată, acest demers mă va ajuta să arăt
importanţa şi rolurile discursului interactiv.
O primă distincţie va fi cea dintre cunoaşterea comună iniţială şi cunoaşterea
comună dobândită. Odată stabilită această distincţie, ea mă va conduce către o primă
funcţie a discursului interactiv şi anume dobândirea de informaţii.
De asemenea, analiza diferitelor exemple va indica două situaţii mai puţin
cunoscute ale stării de cunoaştere (atunci când ştim un anumit lucru şi nu ne dăm seama
că îl ştim sau atunci când nu ştim un lucru şi nu ştim că nu îl ştim). Astfel, voi introduce
în discuţie un nou concept şi anume cel de cunoaştere eventuală neprevăzută, realizând o
distincţie în cadrul acesteia, de asemenea: o cunoaştere eventuală neprevăzută care
presupune o cunoaştere deţinută într-o manieră ne-conştientă a unor propoziţii sau a
obiectelor pentru care stau acestea (nu ştiu că ştiu) şi o cunoaştere eventuală neprevăzută
care presupune o completă lipsă de cunoaştere a propoziţiilor şi a obiectelor pentru care
stau acestea (nu ştiu că nu ştiu). Ca şi în cazul cunoaşterii comune, voi încerca să ofer o
definiţie iterativă a acesteia şi mai multe definiţii formale.
Odată cu aceste distincţii, se conturează o nouă funcţie a discursului interactiv şi
anume cea de tranziţie a informaţiilor de la cunoaşterea implicită, neconştientă (nu ştiu că
ştiu) la cea explicită (ştiu că ştiu).
Mai departe, voi explora situaţia în care dialogul îşi reclamă utilitatea ca mijloc al
agentului de a dobândi noi informaţii/cunoştinţe dar nu în urma intervenţiei directe a
celorlalţi interlocutori, ci pe baza raţionamentelor (logic-deductive, inductive sau
prezumptive) pe care el însuşi le face, colectând informaţiile furnizate de ceilalţi agenţi.
O altă funcţie pe care o deţine discursul interactiv va fi cea de mijloc de exercitare
a persuasiunii. Şi această funcţie este stabilită pornind de la analiza de exemple. (Dacă
discursul argumentativ interactiv analizat ar fi fost un discurs de alt tip (negociativ sau
deliberativ), funcţia de exercitare a persuasiunii ar fi fost înlocuită de o funcţie specifică
tipului dialogal respectiv; de pildă, în cazul unui discurs interactiv negociativ, scopul
participanţilor nu ar mai fi fost persuadarea celeilalte părţi ci obţinerea lucrurilor dorite
sau urmărite iar în cazul unui discurs interactiv deliberativ scopul participanţilor ar fi fost
de a stabili scopuri şi acţiuni comune şi coordonate.)
Un discurs îşi poate realiza această funcţie însă în condiţiile în care participanţii la
discurs vor poseda o cunoaştere mai amplă şi mai subtilă, anume o cunoaştere a
convingerilor celorlalţi interlocutori. Astfel, un nou concept este introdus în discuţia
asupra discursului interactiv, şi anume cel de ”convingere” (belief). Dacă până acum,
concepul de ”convingere” a fost un concept implicit, subsumat celui de ”cunoaştere” (în
sensul că, odată concedată cunoaşterea unui agent asupra unei propoziţii p, agentul
”crede” p/este ”convins” de valoarea de adevăr a propoziţiei p), în momentul de faţă el va
căpăta o existenţă de sine stătătoare, independentă de cea a conceptului de ”cunoaştere”.
Astfel, cunoaşterea comună include, în anumite cazuri, un set de cunoştinţe cu caracter
psihologic referitoare la convingerile, intenţiile şi aşteptările interlocutorilor.
Analiza exemplelor mă va conduce aici spre o nouă distincţie şi, ajutându-mă în
acest caz de consideraţiile Clark şi Schober, voi deosebi între două noi stări de cunoaştere
şi anume între cunoaşterea comună personală a convingerilor unui agent (ce va purta, în
continuare, denumirea de cunoaştere comună personală) şi cunoaşterea comună
personală a acţiunilor sau experienţelor reale ale unui agent (pe care o voi denumi
cunoaştere comună factual-personală). Cunoaşterea comună personală sau cunoaşterea
comună factual-personală pot reprezenta totodată cunoaşteri comune iniţiale sau
cunoaşteri comune dobândite.
Există însă un alt aspect al cunoaşterii comune, fie ea iniţială sau dobândită, pe
care nu l-am luat până acum în considerare, întrucât informaţiile care şi-ar putea
revendica apartenenţa la această perspectivă nu sunt niciodată enunţate explicit pe
parcursul diferitelor sau posibilelor discursuri interactive. Astfel, este vorba de o
cunoaştere comună participanţilor la discurs dar pe care aceştia nu o afirmă, nu o enunţă
explicit pe parcursul discursului respectiv. O voi denumi, de aceea, cunoaştere comună
neafirmată.
Odată cu această distincţie, se va evidenţia o nouă funcţie a discursului interactiv
şi anume cea de tranziţie a cunoaşterii de la cunoaşterea neafirmată la cunoaşterea
comună (aşa cum o înţelegem de obicei, ca cunoaştere comună afirmată).
Astfel, am arătat că, în cadrul cunoaşterii comune, se poate distinge între o
cunoaştere comună iniţială şi o cunoaştere comună dobândită. Atunci când informaţiile
cuprinse în câmpul cunoaşterii, fie ea iniţială sau dobândită, sunt de natură personală,
cunoaşterea comună va fi numită cunoaştere comună personală. Atunci când informaţiile
cuprinse în câmpul cunoaşterii, fie ea iniţială sau dobândită, nu sunt exprimate iniţial
explicit de către unul sau mai mulţi interlocutori dar pot fi deduse de către aceştia în urma
participării la dialog, cunoaşterea comună va purta numele de cunoaştere comună
neafirmată.
Dezvoltarea conceptului de „cunoaştere comună” şi discutarea şi analizarea
distincţiilor implicate de acesta conduce la relevarea importanţei dialogului. Dacă în
celelate capitole utilitatea dialogului era privită strict din perspectiva înţelegerii sale drept
cadru de prezentare a argumentelor şi al formulării de întrebări critice, ceea ce aduce nou
acest capitol este o pledoarie în favoarea sublinierii importanţei discursului interactiv prin
revelarea funcţiilor sale: 1) trasmiterea directă a unor noi cunoştinţe/informaţii de natură
factuală sau personală; 2) realizarea tranziţiei cunoştinţelor/informaţiilor dintr-un fond al
cunoaşterii implicite către unul al cunoaşterii explicite; 3) dobândirea unor noi
cunoştinţe/informaţii nu în urma intervenţiei directe a celorlalţi interlocutori, ci pe baza
raţionamentelor pe care le face un agent, colectând informaţiile furnizate de ceilalţi
agenţi; 4) mijloc de exercitare a persuasiunii; 5) realizarea tranziţiei
cunoştinţelor/informaţiilor dintr-un fond al cunoaşterii neafirmate către unul al
cunoaşterii comune afirmate.
Voi rezuma concluziile ce se desprind în urma elaborării acestei lucrări sub forma
unui set minimal de reguli ce trebuie urmat pentru a construi un discurs argumentativ
interactiv corect şi coerent care să îşi îndeplinească funcţiile într-un mod cât mai eficient.
Exemplele ce însoţesc fiecare dintre conceptele sau tezele înaintate pe parcursul

acestei lucrări sunt alese din domenii diferite sau reproduse după discuţii cotidiene,

pentru a sublinia răspândirea şi utilizarea discursului interactiv în situaţii comunicaţionale

şi argumentaţionale cât mai variate.

Bibliografia folosită va face apel atât la precursorii sau strămoşii teoriilor

contemporane analizate (Platon, Aristotel sau diferiţi comentatori ai acestora – Ryan

Patrick Canney, Roland Hall, Richard Robinson) cât şi la abordările contemporane, mai

bine cunoscute (Frans H. van Eemeren şi Rob Grootendorst, Douglas Walton, Chaim

Perelman şi Lucie Olbrechts-Tyteca) sau mai puţin cunoscute (Arthur Hastings,

Schellens, M. Kienpointner, W. Grennan), dar şi la cele mai noi contribuţii din teoria

argumentării (Erik C. W. Krabbe, Douglas Walton, Chris A. Reed). De asemenea,

bibliografia utilizată din câmpul epistemologiei şi al ultimelor sale dezvoltări va întări

ideea conform căreia o analiză acurată a unui fenomen complex trebuie realizată dintr-o

perspectivă multi-paradigmatică.