Printre controversele importante pentru România în perioada modernă

amintim: teoria formelor fără fond versus teoria sincronismului şi lupta pentru
emancipare a femeilor În perioada comunistă, în Europa de Est, ideea de
argumentare este înlocuită de ideea de studiere apologetică a lucrărilor care susţin
ideologia comunistă.
Chiar şi aşa, ideologia comunistă a evoluat, de la o concepţie înclinată spre
globalizare, înspre o concepţie înclinată spre naţionalism. După 1989, apare şi în
România sportul menit să exerseze gândirea critică şi oratoria. Acest sport poartă
numele de dezbateri academice (sau "debate", în engleză). Până în prezent, deşi nu
are o tradiţie foarte lungă în acest domeniu, România a avut campioni internaţionali
şi europeni şi s-a clasat în primele locuri pe echipe şi în clasamentul vorbitorilor la
multe dintre competiţiile regionale şi internaţionale la care a participat.
Dezbaterile au devenit o disciplină autonomă în momentul de faţă. În acelaşi
timp, formatele în care se pot desfăşura dezbateri au cunoscut multiple transformări:
de la felul în care erau structurate discursurile în Grecia Antică la Formatul Lincoln-
Douglas și American/British
Parliamentary, World Schools șamd. Fiecare dintre formatele de dezbateri este
recunoscut de practicanţi ca având o serie de caracteristici specifice, chiar dacă toate
au același scop- oferirea unui cadru cât mai favorabil pentru susținerea argumentelor.
Odată cu dezvoltarea Internetului, dezbaterile au devenit mai accesibile în
spaţiul public.
Multiple site-uri oferă posibilitatea utilizatorilor să dezbată pe teme curente.
Specific dezbaterilor online este decalajul de timp (comunicare asincronă). Datorită
acestui decalaj (care în principiu este supărător pentru comunicare), dezbaterile
academice online devin mai puţin spontane, dar în acelaşi timp mai bine structurate,
mai analitice şi mai bine documentate - participanţii având mai mult timp la
dispoziţie să analizeze argumentele şi să îşi găsească sursele/dovezile.
 Argumentarea este o comunicare instrumentală1. Observăm că
argumentarea este, înainte de toate, o formă de comunicare, deoarece presupune
interacţiunea între mai multe persoane. În acelaşi timp, se deosebeşte de alte forme
de comunicare prin faptul că are un scop precis - îşi propune să convingă, folosindu-
se de raţionamente şi dovezi, cu respectarea unor reguli prestabilite.
Termenul “argumentare” acoperă sfera conceptuală a unui domeniu aflat la
intersecţia retoricii cu logica şi lingvistica. De aceea, termenul aparţine unui lexic
specializat interferent iar definiţia sa depinde de perspectiva adoptată .
Ce este argumentarea? Dicţionarele explicative mai vechi sau mai noi
identifică argumentarea cu acţiunea de "a purta o discuţie" (cu cineva despre ceva)
sau cu acţiunea de "a dezbate" sau "a discuta în contradictoriu"("a disputa").
Aşadar, la modul cel mai general , actul de argumentare implică
următoarele sensuri majore2:
a) totalitatea mij loacelor pe care le folosim în fundamentarea
diverselor opinii, cu scopul de a le împărtăşi şi altora;
b) maniera de rezolvare constructivă a diverselor conflicte de opinii;
c) mijloacele specifice folosite în diferite domenii de activitate de către
indivizi şi grupuri umane pentru a ajunge să acceadă la cunoaştere.
Argumentul este acea unitate coerentă de argumentare capabilă să susţină o
moţiune. A argumenta înseamnă a întemeia niste afirmații pe care le gândim
adevărate, probabile sau recomandabile, prin expunerea motivelor și a
raționamentelor pe care ne sprijinim.
Identificarea argumentului se poate face formal, în cazurile în care ştim de la
început că textul este redactat ca o argumentare sau o pledoarie. În acest caz,

1
Rybacki, K, C, Rybacki, D, J, Tradusă de Viorel Murariu „O introducere în arta argumentării”,Ed. Polirom,Iaşi, p.
18
2
Aurel, Cazacu, Teoria argumentării, Bucureşti, Ed România Press, 2007, p 9
argumentele tind să fie structurate pe paragrafe sau chiar să fie numerotate. Un
criteriu în plus pentru identificarea unui argument este coerenţa sa internă şi prezenţa
elementelor sale esenţiale. Acestea sunt: afirmaţia, raţionamentul şi dovezile3.
Afirmaţia este titlul argumentului sau eticheta care îi stabileşte locul în
cadrul problemelor cheie care ţin de moţiune. În literatura de specialitate se afirmă
de foarte multe ori că problemele cheie ale unei dezbateri se descoperă, nu se creează
şi din această cauză oratorul trebuie mai întâi să le identifice şi apoi să elaboreze
argumentele. Afirmația este de fapt o concluzie prezentată în avans, care nu poate
exista independent și cu care ascultătorul poate să fie sau nu de acord. Propoziția
“E mai bine să studiezi în străinătate decât în țară” este o afirmatie în sprijinul
moțiunii. “Emigrarea tinerilor este justificată” dar, pentru a deveni un argument, are
nevoie de elementele ce urmează:
Raţionamentul este partea din argument care susţine afirmaţia.
Raţionamentul răspunde la întrebarea „de ce?”, care ar apărea în mod legitim dacă
ar fi prezentă doar afirmaţia. Din această cauză, raţionamentul unui argument ar
trebui să fie identificat după prezenţa locuţiunii
conjuncţionale „pentru că”/”deoarece” sau a unui echivalent. Rationamentul ne
furnizează informații specifice despre modul în care gândeste pledantul, arată
mecanismul logic prin care vorbitorul sustine afirmația și implicit motiunea.
La rândul său, raţionamentul se sprijină pe dovezi. Dovezile sunt datele şi
exemplele care ţin de viaţa reală. Fără dovezi discuţia nu ar fi ancorată în realitate.
Argumentarea reprezintă, de asemenea, un ansamblu de tehnici de legitimare
acredinţelor şi a comportamentelor. Ea caută să influenţeze, să transforme sau să
întărească credinţele/ comportamentele ţintelor (colocutori).În limbajul natural,
argumentarea se sprijină pe paraverbal şi pe implicit. Modalităţile de articulare a

3
Rybacki, K, C, Rybacki, D, J, Tradusă de Viorel Murariu „O introducere în arta argumentării”, Ed. Polirom, Iaşi,
2004, p 21
premiselor pot fi mai mult sau mai puţin complexe. În general, o argumentare este o
suită de enunţuri [E1, E2… deci En], astfel încât En se formulează sau este afirmat
pe baza enunţurilor din jur.
Dintr-o perspectivă opusă, este suficient să existe un ansamblu de enunţuri
adevărate în vecinătatea unui enunţ fals pentru a transfera asupra enunţului fals
aparenţa sau „tenta“ adevărului
Înţelegerea discursului ca ansamblu de strategii prin care emiţătorul încearcă
să-şi influenţeze colocutorii conferă oricărei forme discursive o forţă argumentativă
inerentă.
Argumentarea reprezintă prin excelenţă marca situaţiilor dialogale a înlănţuirii
replicilor, a dezbaterilor, ceea ce nu exclude importanţa ei în cadrul
contextelor monologale (deliberare interioar ă).Din punctul de vedere al cadrului în
care se desfăşoară,argumentarea poate fi comună ,cotidiană sau specializată (în
diferite domenii ale acţiunii sau cunoaşterii).
Argumentul Termenului „argument“ îi pot fi atribuite mai multe definiţii, nu
întotdeauna delimitate cu precizie4:
1) Argumentul poate fi interpretat ca variabilă independentă a unei funcţii, sau ca o
propoziţie considerată ca adevărată şi luată în considerare pentru demonstrarea altei
propoziţii.
2). Argumentul poate fi definit deci ca variabilă independentă a funcţiei predicative,
care indică obiectele şi indivizii de care depind proprietăţile şi relaţiile (adică
predicatele).
Termenul „argument“ intră şi în alcătuirea unor sintagme consacrate de tip
termenmartor din istoria logicii şi a filosofiei care desemnează anumite tipuri de
raţionamente: argumentul ontologic, argumentul moral în favoarea existenţei lui

4
Silvia, Săvulescu, Retorica și Teoria argumentarii, Suport de curs, p 71
Dumnezeu, argumentul grămezii, argumentul îndoielii, argumentul decalajului
temporal, argumentul fizico-teologic, argumentul cazului paradigmatic, argumentul
celui de-al treilea om, argumentul gradelor de perfecţiune, argumentul henologic,
argumentul întrebării deschise, argumentul teleologic, argumentul transcendental.
Argumentarea se supune întotdeauna legilor adecvării contextuale. Dincolo de
perspectivele teoretice din care este privită argumentarea, cel care îşi construieşte
discursul trebuie să se adapteze la public. Nu există o argumentare-tip pentru un
subiect dat, nici scheme argumentative cu statut de legitimitate capabile să convingă
pe toată lumea, adresându-se unei/unor persoane în particular. Este evident deci că
stilul folosit într-o argumentaţie va fi determinant în relaţia orator/auditor sau
scriitor/cititori.

1.2 Actorii argumentării

Actorii situaţiei argumentative sunt desemnaţi diferit în funcţie de poziţia pe

care o ocupă în cadrul interacţiunii comunicative5. Astfel, din perspectivă
lingvistică, enunţurile sunt produse de un locutor pentru un interlocutor. Emiţătorul
şi destinatarul sunt termenii de bază în cadrul teoriei ce are ca obiect de studiu actele
de vorbire. Din punctul de vedere al retoricii, principalul actor al argumentării este
oratorul care se adresează publicului (auditoriu).
„Adversarii“ unui duel argumentativ sunt desemnaţi adesea prin termeni
marcaţi de imprecizie, ca oponent şi preopinent. În cazul în care schimburile
argumentative depăşesc cadrul partenerilor direct implicaţi, se poate vorbi de
prezenţa terţilor. Argumentarea legată de structura interacţiunii verbale este o

5
Ibidem, pp 72-73
confruntare, într-un mod polemic sau cooperativ, a unui discurs şi a unui
contradiscurs orientate de aceeaşi întrebare/problemă.
Pregătirea auditoriului.
În faza de pregătire a auditoriului discursul este dominat de argumentele
încadrării: apel la presupoziţii comune, reîncadrarea realului şi apelul la autoritate.
Elaborarea unei argumentări.
Pentru ca discursul să fie acceptat şi să i se acorde atenţie din partea
auditoriului, el trebuie să se sprijine pe probe (lat. probationes). O tipologie a
probelor distinge: probe naturale/extrinseci, evidente (fapte expuse) sau ieşite din
context, şi artificiale (intrinseci).
Argumentarea reprezintă o operaţie care se sprijină pe un enunţ acceptat
(argumentul), pentru a atinge un enunţ situat pe o anumită scală a acceptabilităţii
(concluzia). A argumenta se reduce în ultimă instanţă la a adresa unui interlocutor
un argument (un raţionament bun) pentru a-l face să admită o concluzie şi pentru a-
l determina să adopte comportamente adecvate acesteia. Semiotica – studiul
sistemelor de semne şi al transmiterii semnificaţiei (semiotica semnificării şi
semiotica comunicării) armonizează trei direcţii de cercetare: – semantica – având
drept obiect controversata problemă a sensului, a relaţiilor dintre semne şi referenţi
(realitatea extralingvistică); – sintaxa – care studiază relaţiile dintre semne, adică
modul de inserare a semnelor pe axa sintagmatică a combinării; – pragmatica –
centrată pe studiul utilizării sistemului limbii în diferite situaţii de comunicare.
Argumentarea ca macroact de limbaj reprezintă o orientare pragmatică ce acoperă în
lingvistică o diversitate de probleme studiate în cadrul următoarelor discipline:
1. pragmatica conversaţională – centrată pe studiul unui caz aparte de
interacţiune comunicativă: conversaţia;
2. pragmatica enunţiativă sau lingvistica enunţării – axată pe caracteristicile
enunţului şi analiza relaţiei emiţător/receptor/situaţie de comunicare
3. pragmatica ilocuţionară sau teoria actelor de vorbire, care studiază
preferenţial tipologia actelor ilocuţionare şi efectele lor asupra
interlocutorului Principalele direcţii de cercetare sunt: – pragma-dialectica,
aplicată în special dialogurilor cu caracter normativprescriptiv;
4. argumentarea şi analiza conversaţiei;
5. pragmatica lingvistică „integrată“ în limbă ;
6. pragmatica sociologică şi filosofică a „acţiunii comunicaţionale“;
7. logica pragmatică
8. Principalele niveluri de opoziţie care se pot distinge sunt următoarele:
9. argumentarea lasă receptorului libertatea de alegere, lucru care nu este valabil
în cazul demonstraţiei;
10. demonstraţia se încadrează în obiectivitate, concluzia ei este definitivă: vezi
quod erat demonstrandum (qed) – „ceea ce era de demonstrat“
11. quod erat demonstratum – „ceea ce s-a demonstrat“. – argumentarea poate
deveni convingătoare prin utilizarea unor figuri retorice (repetiţie, insistenţă
etc.). Este important de subliniat că prin argumentare dezacordul este
anticipat (intuit) de emiţător şi poate fi prevenit sau eliminat. Această
definiţie acoperă sfera conceptuală a termenului inferenţă silogistică.