TEMA VI

GNOSEOLOGIA - TEORIA CUNOAŞTERII

1. CONCEPTUL DE CUNOAŞTERE; NATURA, PRINCIPIILE,

TIPURILE ŞI FUNCŢIILE CUNOAŞTERII

Teoria cunoaşterii este o metateorie, o cunoaştere despre cunoaştere. De fapt, pornind de la celebrul
dicton "Cunoaşte-te pe tine însuţi!", pe care Socrate îl împrumutase de pe frontonul templului lui Apolo,
cum pe bună dreptate remarca Denis Buican: "Filosofia, stricto sensu, se poate recunoaşte în teoria
cunoaşterii" ["Biognoseologie", 1993, p. 7], adevăratul punct de plecare spre constituirea filosofiei şi a
viitoarelor discipline ştiinţifice. Problema cunoaşterii vizează domeniul vast al raporturilor dintre om şi
realitate, procesul elaborării cunoştinţelor, producerii ideilor sau enunţurilor despre existenţă.

1.1. Conceptul de cunoaştere

Cunoaşterea se defineşte, în concepţia lui N. Ionescu, ca o descoperire, o afirmare "pasivă a unui

obiect care se reflectă în facultatea noastră de percepere'' ["Neliniştea metafizică'', 1993, p. 15].
Cunoaşterea reprezintă procesul de pătrundere a raţiunii în structurile tot mai profunde ale realităţii, de
descoperire şi formulare a legilor care guvernează existenţa şi dezvoltarea obiectelor şi fenomenelor, de
înţelegere, explicaţie şi prevedere a evoluţiei acestora. Procesul respectiv poate fi definit din mai multe
perspective: a) ca percepere a esenţei fenomenelor; b) capacitate de discriminare a diferitelor tipuri de
informaţie; c) căutare a adevărului; d) reflectare adecvată, veridică a realităţii.

1.2. Cunoaştere şi reflectare; principiile cunoaşterii

Imaginile senzoriale obţinute prin senzaţii şi percepţii sunt comune şi animalelor; cunoaşterea apare
numai atunci când, pe baza prelucrării materialului perceptiv, gândirea formulează enunţuri despre
lucruri, fenomene şi procese; cunoştinţe ce presupun comunicarea prin limbaj. Cunoaşterea nu este un
proces de reflectare fidelă a realităţii, ea presupune: a) reproducerea prin reflectare; b) explicarea şi
înţelegerea; c) proiectarea devenirii obiectului în viitor – construcţia; "o epistemologie conformă datelor
psihogenezei, susţinea J. Piaget, nu ar putea fi nici empiristă, nici preformistă, nu poate consta decât într-
un constructivism, cu elaborare continuă de operaţii şi structuri noi. Problema centrală este…de a
înţelege cum se efectuează astfel de creaţii şi de ce…" ["Psihogenza cunoştinţelor şi semnificaţia sa
epistemologică", în vol. «Teorii ale limbajului. Teorii ale învăţării…», 1988, p. 99].
Din perspectiva acestui raport, cunoaşterea constituie un proces specific uman de reflectare activă,
complexă şi conştientă a lumii reale, de însuşire informaţională a realităţii şi transpunere a
rezultatelor în limbajul specific al abstracţiilor.
Procesul cognitiv pune în evidenţă următoarele principii: 1. principiul obiectivităţii, rezidă în
caracterul obiectiv al adevărului; 2. principiul idealizării, produsul cunoaşterii are un caracter subiectiv,
apare ca o imagine a realităţii; 3. principiul relativităţii cunoştinţelor, cunoaşterea este un proces
recurent, istoric, care necesită precizări permanente, dar aspiră la absolut; 4. principiul raţiunii practice,
cunoaştem în practică şi pentru practică.

1.3. Tipuri de cunoaştere

Acest demers presupune recursul la următoarele criterii taxonomice: a) tipul de mişcare cognitivă; b)
domeniul; c) momentul istoric al realizării;
a) după tipul de mişcare cognitivă, distingem: 1. cunoaşterea propoziţională (explicită) presupune
cunoaşterea prin enunţuri, reguli şi definiţii; este adevărată sau falsă, se bazează pe informaţii cu valoare
de adevăr şi constituie temeiuri pentru alte informaţii; 2. cunoaşterea tacită defineşte cunoaşterea în stare
practică şi are un caracter dispoziţional; Th. Kuhn relevă foarte sugestiv esenţa acestui tip de cunoaştere
 învăţarea pe bază de reguli şi criterii; dacă în mod obişnuit cunoaşterea implică două relate: Obiectul şi
Subiectul, în acest tip apare un al treilea element care joacă rol de decodor; 3. cunoaşterea nemijlocită,
directă, imediată, intuitivă, empirică, semnifică o relaţie nemijlocită a subiectului cu obiectul cunoaşterii,
relaţie ce se stabileşte la nivel senzorial şi perceptiv; constituie elementul de conţinut al principiului
1
empirismului pe care se fundamentează întreaga cunoaştere umană. Acest principiu - cu reprezentanţi de
marcă: Locke, Hume, Berckeley, Bacon, Condillac, Feuerbach, empirismul logic etc. - implică cu
necesitate ca noţiunile să fie derivate din idei simple (Locke) sau impresii (Hume), fapt ce-i sugerează
lui K. Popper teoria găleţii goale la început şi care se umple continuu prin achiziţiile făcute prin
intermediul simţurilor. Definită de B. Russell cunoaştere prin experienţă nemijlocită, cunoaşterea
imediată constă din două tipuri: particulară, intuitivă, cu adevăruri intrinsec evidente, şi universală,
cunoaşterea derivată, ceea ce presupune deducerea "din adevăruri intrinsec evidente prin folosirea
principiilor intrinsec evidente de deducţie'' ["Problemele filosofiei'', 1995, p. 71]; 4. cunoaşterea
mijlocită (teoretică, discursivă, raţională), raţiunea constituie izvorul şi temeiul cunoaşterii (Descartes,
Spinoza, Leibniz, Kant, Chomsky, neopozitivismul, biognoseologia etc.); 5 cunoaşterea a priori face
distincţia între cunoaşterea întemeiată pe experienţă şi o alta care nu se raportează la datele ei. I. Kant,
întemeietorul apriorismului, fără a ignora contribuţia lui Leibniz, susţinea că orice cunoaştere începe
cronologic cu experienţa, dar nu provine toată din experienţă, există şi forme a priori ale sensibilităţii
(spaţiul şi timpul) şi ale raţiunii (cauzalitatea, substanţa, categoriile). Aprioric este acel enunţ al cărui
adevăr este acceptat independent de experienţă, de exemplu: "În orice schimbare există ceva
permanent''. Cunoştinţele apriorice sunt necesare şi universale, şi subliniază faptul că nu toate achiziţiile
cunoaşterii au ca sursă experienţa (vezi cunoaşterea logică şi matematică). Cu mult înainte de Kant, se
susţinea că orice cunoaştere a priori trebuie să fie analitică; de exemplu, "Un poet slab este un poet'', o
judecată în care "predicatul este obţinut prin simpla analiză a subiectului … este doar o parte a
subiectului despre care este asertat'' [B. Russell, "Problemele filosofiei", p. 53].
Cercetarea cunoaşterii, din perspectivă logică, istorică, psihogenetică, a validat distincţia dintre a priori
şi a posteriori, a confirmat supoziţia că întregul proces de cunoaştere are la bază experienţa, dar nu se
poate stabili nici un început absolut, un punct zero în cunoaştere, deoarece orice act cognitiv presupune
anumite elemente prealabile, a priori; există anumite cadre în fiecare epocă, un cadru cultural care
influenţează considerabil modul de gândire şi orientează cercetarea oamenilor. Datele epistemologiei
genetice şi lingvisticii generative (Chomsky) vin să susţină apriorismul, existenţa unui preformism
genetic, a unor cadre logico-matematice ce formează structurile inteligenţei, a unui limbaj înnăscut
(ieşirile sunt mai bogate decât intrările), a unei gramatici universale, cu structuri şi mecanisme biologice
care sunt în măsură să explice, pornind de la informaţia lingvistică, producerea acelor competenţe pe care
le descriu gramaticile speciale ale diferitelor limbaje naturale. Dezvoltarea, de la stadiul iniţial la cel final,
este denumit creştere, iar competenţa lingvistică este produsul creşterii şi nu al învăţării. Omul, de
pretutindeni şi dintotdeauna, foloseşte spontan capacitatea sa originară de a-şi exprima gândirea în limbi
concrete care, potrivit lingvisticii generative a lui Chomsky, derivă dintr-o gramatică universală
înnăscută în patrimoniul ereditar. "(…) Principiile definite de gramatica universală, scria Chomsky, face
posibilă elaborarea unei lingvistici matematice, disciplină care supune unui studiu abstract clasa
sistemelor generative ce îndeplinesc condiţiile stabilite de gramatica universală. Acest studiu tinde să
elaboreze proprietăţile formale ale oricărei limbi posibile" ["Le langage et la pensée", 1980, p. 107].
Jerry Fodor (în "Limbajul adevărului'') susţinea că învăţarea fixează opinii, nu produce concepte;
conceptele trebuie să existe în prealabil pentru a face cu putinţă învăţarea. Teoria psihologică a inducţiei
nu explică generalizările; aceasta presupune o ordonare a priori a ipotezelor care se realizează prin
mecanisme mintale programate genetic, înnăscute. Iar Gonseth a introdus ideea de "referenţial'', care
reprezintă un cadru ce mediază relaţia dintre subiect şi realitate, asigură obiectivitatea cunoaşterii şi
transformarea realităţii într-un obiect de cunoaştere; 6. cunoaşterea a posteriori defineşte un enunţ al
cărui adevăr este întemeiat pe experienţă; de exemplu, "Eclipsa din august 1999 a avut două faze,
parţială şi totală''. Se impune următoarea remarcă: raportul a priori şi a posteriori evidenţiază contribuţia
subiectului şi obiectului în elaborarea cunoştinţelor şi respinge exagerările empiriste şi raţionaliste;
această dispută a amplificat preocupările teoreticienilor pentru realizarea unei taxonomii cât mai apropiate
de realitate. Nu mai departe, J. Piaget semnalează următoarele tipuri de cunoaştere: înnăscută
(prototipul fiind instinctul); experimentală (învăţarea funcţie de mediu) şi logico-matematică (discursivă)
["Biologie şi cunoaştere", 1971, p.281-355];
b) după domeniu, identificăm următoarele tipuri de cunoaştere: ştiinţifică, filosofică, economică,
politică, morală, artistică, religioasă etc.;
c) după momentul istoric al realizării, putem vorbi de cunoaşterea comună şi cunoaşterea ştiinţifică.

2
 2. CUNOAŞTERE ŞI LIMBAJ

2.1. Limbajul; structură şi trăsături

Limbajul este un factor care a influenţat formarea, dezvoltarea cunoaşterii şi comunicării;

reprezintă procesul de comunicare prin semne; un sistem de semne cu anumite semnificaţii. El este
format din două componente: un lexic (ansamblu de semne cu semnificaţii bine precizate prin convenţie)
şi o gramatică (un sistem de reguli de operare cu ele, de formare şi transformare, cu ajutorul cărora
oamenii fixează diferitele proprietăţi şi relaţii ale obiectelor, comunică idei, emoţii şi sentimente.
Limbajul este un indicator ontologic (Wittgenstein, Russell, Heidegger afirmă semioticul ca mijloc de
acces la "lucru în sine" sau ca oglindă nu doar a gândirii, ci şi a "Fiinţei"), indicator epistemologic
(limbajul este un mediu de obiectivare a produselor cunoaşterii şi spaţiu comun al discuţiilor critice şi
argumentării), indicator antropologic (limbajul este un atribut al umanului; astfel, Chomsky defineşte
omul prin raţionalitate condiţionată de limbaj; omul împarte cu animalele, susţinea K Popper, cele două
funcţii superioare ale limbajului: exprimarea de sine şi schimbul de semnale, diferenţa este că "limbajul
uman face posibilă atitudinea critică" - K. Lorenz, K. Popper, "L’ avenir est ouvert", 1990, p. 110),
indicator cultural (limbajul constituie fundamentul unei teorii a culturii; de fapt, Habermas definea
cultura ca "domeniu al realităţii structurat prin limbaj''; valoarea culturală este imposibilă fără o
materializare semiotică).
Semnul, ca element de alcătuire, desemnează un obiect, fenomen sau eveniment cu o anumită
semnificaţie pentru o colectivitate umană cu aceeaşi experienţă socială trăită. El constituie suportul
informativ în comunicarea intersubiectivă. Cele mai importante sunt semnele lingvistice, care au
următoarele caracteristici:
1. absoluta independenţă a semnificantului faţă de semnificat (semnificantul - purtătorul sensului într-o
formă constituită; de exemplu, simbolurile folosite în ştiinţe, semnele religioase, de navigaţie, de
circulaţie etc.; semnificatul - denotatul - se identifică cu reprezentarea în conştiinţă a lucrului sau
fenomenului). Semnele nu reproduc obiectele, ci au un caracter convenţional;
2. operaţionalitatea - capacitatea de a relaţiona cu alte semne şi a forma structuri lingvistice,
propoziţionale, prin apelul la regulile gramaticale;
3. istoricitatea - starea de comprimare sau extensie a unei limbi funcţie de dezvoltarea culturii şi
civilizaţiei umane;
4. polisemia - semnele au multiple semnificaţii, funcţie de natura şi scopul procesului de comunicare în
care este inclus; de exemplu, semnul "F'' poate avea, funcţie de domeniul de analiză, multiple sensuri: de
forţă (în fizică), sunet sau literă a alfabetului (în fonologie), de iniţială a unei ţări (în circulaţia rutieră
internaţională).
A cunoaşte înseamnă a înţelege şi explica, iar a înţelege semnifică a decodifica un semn sau un enunţ,
a-i determina obiectul de referinţă precum şi raporturile cu alte semne. Multiplelor relaţii ale semnelor le
corespund trei dimensiuni semiotice: 1. sintactică - care permite posibilitatea intrării în relaţie cu alte
semne, potrivit unor norme; 2. semantică - care exprimă raporturile dintre semn şi clasa de obiecte
desemnate; fiecare semn are un denotat şi transmite o informaţie, deci are un sens; 3. pragmatică - se
referă la valoarea operaţională a informaţiei; semnul poate fi folosit în diferite feluri funcţie de scopul
urmărit.

2.2. Tipuri de limbaj

Operând doar cu criteriile cel mai des întâlnite realizăm un tablou foarte divers:
a) după origine: limbaj natural şi limbaj artificial (ştiinţific şi artistic). În opinia lui Solomon
Marcus (în "Paradoxul''), în câmpul social operăm cu următoarele tipuri de limbaj: 1. natural (sistem
de semne folosite în viaţa cotidiană de către membrii unei comunităţi. Acest tip de limbaj, după acelaşi
autor, este un mixaj din celelalte tipuri - ştiinţific, poetic, muzical. Limbajul natural constituie un limbaj
primordial, în raport cu celelalte tipuri, este bogat, plastic, lipsit de precizie, favorizează apariţia
paradoxurilor, îmbină informaţia cognitivă cu aprecierile subiective; se caracterizează prin omonimie,
sinonimie şi polisemie); 2. artificial (apare prin prelucrarea limbajului natural; limbajul ştiinţific este
precis, riguros, concis, operează cu reguli specifice; se exprimă prin două forme: formalizată - în
matematică şi logică îndeosebi - şi neformalizată - istorie, geografie, ştiinţe politice etc.; limbajul artistic -
poetic şi muzical - se obţine după criteriul proporţiei dintre expresie şi conţinut);

3
 b) după forma de expresie: oral (monologat sau dialogat), scris, intern, extern (vorbit, gestică,
pantomimă);
c) după domeniu: ştiinţific, poetic, muzical, curent - uzual – (care apare ca un mixaj al celor trei tipuri
evocate);
d) după uzaj: performativ (comunică), expresiv (exprimă), cauzal (inspiră);
e) după înţeles: afin şi neafin

2.3. Funcţiile limbajului

Limbajul are multiple funcţii: cognitivă, expresivă, magică, estetică, practic-operaţională, ludică,
argumentativă etc.
1. Funcţia cognitivă - limbajul nu se confundă cu gândirea, dar între ele există o relaţie de strânsă
intercondiţionare; " (…) limbajul, remarca J. Piaget, este folosit pentru exprimarea gândirii, iar pentru o
bună parte a gândirii avem absolută nevoie de medierea limbajului "["Biologie şi cunoaştere", 1971, p.
318], este indispensabil demersurilor cognitive; el fixează, înmagazinează, conservă şi transmite în timp o
vastă cantitate de informaţie, permite prelucrarea sintetic-calculatorie a informaţiei şi dezvăluirea
adevărurilor implicate în anumite structuri propoziţionale; mijloceşte transferul de informaţie,
semnalizează şi avertizează în raport cu diferite fenomene. L. Wittgenstein (în "Tractatus logico-
philosophicus") relevă câteva aspecte lămuritoare pentru problema pusă în discuţie. Limbajul este un
instrument, el prinde şi dispune de realitate; limbajul deghizează gândirea; există un izomorfism structural
între limbaj şi lume; propoziţia este un tablou al realităţii; dacă înţeleg propoziţia atunci cunosc şi situaţia
faptică pe care o reprezintă; lumea pare a fi prizoniera limbajului constituit; de exemplu, banda
magnetică, ideea muzicală, notele muzicale, undele sonore - toate se regăsesc una faţă de cealaltă în acea
relaţie internă de reprezentare care există între limbaj şi lume.
2. Funcţia expresivă - redarea prin limbaj a stărilor şi trăirilor subiectului. G.
Bachelard subliniază puterea expresivă a limbajului; el remarca existenţa unor cuvinte "anti-respiratorii",
care ne sufocă; deci, limbajul exprimă dar induce diverse stări de spirit; pronunţarea unui cuvânt
înseamnă actualizarea propriei noastre fiinţe; pentru M. Ponty, limbajul este "un fel al corpului omenesc
de a trăi şi celebra lumea".
3. Funcţia magică - expresia lingvistică a limbajului, cuvântul, se detaşează de lucru, îl domină cu
uşurinţă, îl guvernează; el spune ce nu există, reînvie ce a dispărut; de exemplu, mitologia, muzica lui
Wagner etc.;
4. Funcţia estetică - limbajul artistic, prin recurs la limbajul poetic şi muzical, cultivă gustul pentru
frumos, armonie şi echilibru.
5. Funcţia practic-operaţională - limbajul funcţionează ca mijloc de prefigurare a unor operaţii, stări
şi evenimente care nu s-au realizat; de exemplu, legea cauzalităţii, modelarea, ipotezele etc.
6. Funcţia argumentativă (invocată de K. Popper)  conferă posibilitatea unui dialog critic şi
susţinerii raţionale, motivate a unor poziţii sau puncte de vedere; "Funcţiile sau dimensiunile cele mai
importante ale limbajului uman…sunt cele descriptive şi argumentative. Dezvoltarea acestor funcţii este
…opera noastră, deşi este vorba de consecinţe lipsite de intenţie ale acţiunilor noastre. Doar în interiorul
unui limbaj, astfel îmbogăţit, argumentaţia critică şi cunoaşterea în sens obiectiv devin posibile" ["La
connaisance objective", Aubir, 1991, p.198-199].

3. STRUCTURA ŞI MODALITĂŢILE DE CUNOAŞTERE.

CUNOAŞTEREA COMUNĂ ŞI CUNOAŞTEREA ŞTIINŢIFICĂ

3.1. Structura cunoaşterii

A. Schopenhauer remarca: "Realitatea în sine cuprinde doi termeni, subiectul şi obiectul, legaţi printr-
o lege unică şi intrinsecă''. La o analiză atentă, procesul cunoaşterii presupune patru elemente:
1. obiectul cunoaşterii (ceea ce trebuie cunoscut: acea parte a realităţii asupra căreia este orientată
acţiunea cognitivă şi transformatoare a omului; el cuprinde lumea externă, conştiinţa individuală,
structura bio-psihică a individului, în cazul când acesta devine subiect de cunoaştere. Existenţa prezintă
două niveluri structurale fundamentale: nivelul particularului, întâmplătorului, fenomenalului şi nivelul
generalului, necesarului şi esenţialului; a cunoaşte înseamnă a ne raporta la cel de al doilea palier al
realului, dar accesul la esenţă nu poate avea decât prin fenomenal; obiectul cunoaşterii nu este numai
esenţa ci şi fenomenul, unitatea dialectică a celor două niveluri);
4
 2. subiectul cunoaşterii (se confundă cu cel care cunoaşte, cu purtătorul conştiinţei, cu individul uman
şi societatea, care au posibilitatea să-şi reflecte conştient realitatea. K. Lorenz este de părere că termenul
de subiect se aplică fiinţei care percepe, imaginează, gândeşte şi doreşte, în opoziţie cu obiectul
percepţiei, al cunoaşterii şi acţiunii. Nota sa caracteristică este cea a raţionalităţii, a sistemului de structuri
cognitive care-i permit omului să prelucreze informaţii obţinute prin perceptibilitate într-o manieră
logico-raţională);
3. activitatea de cunoaştere propriu-zisă (realizată prin operaţiile gândirii - analiza, sinteza,
comparaţia, abstractizarea, generalizarea - tehnici şi metode de cunoaştere - inducţia, deducţia, ipoteza,
experimentul, observaţia, teoria, axiomatizarea etc. Procesul de cunoaştere presupune raportul dintre
subiect şi obiect, impus de practica social-istorică. Hegel, Heidegger şi Husserl au subliniat că
"subiectul" nu se află în faţa "obiectului" ca o entitate străină, ruptă de el, ci ca un moment intern lui, unul
care interpretează şi reproduce întregul; soluţia relaţiei "obiect-subiect" nu trebuie căutată în dualitate, ci
în unitate, subiectul fiind în interiorul acestei lumi ca moment constitutiv. Actul de cogniţie presupune
rolul activ al subiectului, deoarece produsul cunoaşterii nu este o simplă reproducere fidelă a
originalului; esenţa sa, din perspectiva acestei relaţii, implică descrierea lucrurilor, proprietăţilor şi
relaţiilor prin noţiuni şi judecăţi de către subiect);
4. rezultatul cunoaşterii - cunoştinţele se supun verificării şi validării.

3.2. Cunoaşterea comună şi cunoaşterea ştiinţifică

O analiză comparativă scoate în evidenţă deosebirile dintre cele două modalităţi de cunoaştere.
Cunoaşterea comună (preştiinţifică) se realizează în practica cotidiană; se cristalizează sub forma
cunoştinţelor elementare ale omului despre mediul înconjurător; se exprimă în limbajul natural, este
neintenţionată, spontană, fără scop cognitiv şi fără metode speciale; are un grad ridicat de intuitivitate; se
bazează pe observaţie; nu dispune de un etaj critic, reflexiv; nu-şi propune criterii precise de verificare;
cunoaşterea ştiinţifică (teoretică) se realizează independent de practică; dezvăluie esenţa, legile
obiectelor şi fenomenelor; foloseşte un limbaj specializat, de multe ori simbolic; se desfăşoară
sistematizat; foloseşte o metodologie complexă şi adecvată  observaţia, experimentul, ipoteza,
modelarea, axiomatizarea, teoria. Şi totuşi există puncte de vedere neortodoxe, care încercă să infirme
concepţia tradiţională. Paul Feyerabend scria: "Ştiinţa este o activitate esenţialmente anarhistă:
anarhismul teoretic este mai umanitar şi mai propriu să încurajeze progresul decât doctrinele bazate
pe lege şi pe ordine" ["Contra metodei. Schiţă a unei teorii anarhiste a cunoaşterii", 1988, p. 13].
Între cunoaşterea comună şi cea ştiinţifică există relaţii, atât de unitate  în sensul că primul tip de
cunoaştere constituie punctul de plecare al celui de al doilea, acesta amplificând rezultatele primului  cât
şi de opoziţie, deoarece între cele două tipuri există deosebiri esenţiale privind finalităţile şi modurile de
expresie.

4. CONCEPTUL DE ADEVĂR; PURTĂTORII ŞI DIMENSIUNILE

ADEVĂRULUI;TIPOLOGIA ŞI CRITERIILE ADEVĂRULUI

4.1. Conceptul de adevăr

Procesul cunoaşterii are ca principal obiectiv: căutarea adevărului. Din această perspectivă, în istoria
gândirii filosofice s-au conturat următoarele teorii:
1. teoria corespondenţei, formulată de Aristotel în lucrarea "Metafizica", defineşte adevărul prin
acordul cunoştinţelor cu realitatea, cu obiectul lor. "A enunţa că ceea ce este nu este sau că ceea ce nu
este - nota Stagiritul - constituie o poziţie falsă; dimpotrivă un enunţ adevărat este acela prin care spui că
ceea ce este este şi că nu este ceea ce nu este''. Această teorie se bucură de o largă susţinere în rândul
epistemologilor, logicienilor şi filosofilor. Dacă pentru Heidegger (în "Fiinţă şi timp''), esenţa
adevărului rezidă în "adecvarea judecăţii la obiectul ei", pentru Hans Herzbeger, adevărul presupune
"corespondenţă plus competenţă semantică". În concluzie, adevărul desemnează corespondenţa sau
concordanţa conţinutului informaţional al propoziţilor noastre cu starea de fapt a lucrurilor. Logica
contemporană aduce în discuţie, plecând de la teoria tradiţională, teoria cvadridimensională, care
defineşte adevărul ca evaluarea gradului de corespondenţă dintre mulţimea constructelor şi mulţimea
obiectelor, corespondenţă dotată cu capacitate reprezentativă, forţă referenţială şi transport
informaţional;
2. teoria coerenţei (Tarski) defineşte adevărul prin acordul formal între constituenţii unui sistem
epistemic, prin coerenţa formală a cunaoşterii. Justificarea, verificarea cunoştinţelor se face nu prin
confruntarea cu obiectul, ci cu anumite momente intrinseci ale lor - axiome, principii, exigenţe empirice;
5
de exemplu, silogismul următor - Alb este ajectiv/Zăpada este albă/Deci, zăpada este adjectiv - concluzia
este greşită datorită respectării regulilor de coerenţă; sau exemplul folosit de Tarski: Zăpada este albă,
dacă şi numai dacă este albă.
3. teoria pragmatistă (elaborată de W. James, J. Dewey) asimilează adevărulutilităţii sau eficienţei,
accentuează caracterul operaţional al cunoaşterii
umane şi valoarea sa instrumentală. Variantă a pragmatismului, instrumentalismul (St. Toulmin)
manifestă tendinţa de renunţare la conceptul de adevăr în aprecierea teoriilor în favoarea utilităţii lor ca
instrument. În opinia adepţilor săi, legile ştiinţei nu sunt nici adevărate, nici false, ci doar mai mult sau
mai puţin fructuoase, ele fiind doar instrumente care fac posibile inferenţele asupra fenomenelor, şi ca
orice regulă de inferenţă ele nu pot fi judecate din perspectiva celor două valori de adevăr, nu sunt
adevărate sau false;
4. teoria consensului (Schlick, Carnap, Neurath etc.) susţine că adevărul nu are suport ontic, legile
naturii şi abstracţiile ştiinţifice au apărut ca simple convenţii.
Precizare. Problema adevărului este cea a raportului dintre cunoaştere şi obiectul ei; adevărul nu este o
proprietate imanentă lucrurilor, ci un atribut al conţinutului informaţional al judecăţilor; subscriem la
definiţa "adevăr-corespondenţă".
4.2. Dimensiunile adevărului
1.Relaţia de corespondenţă - implică o anumită concordanţă între constructe şi fapte, un anumit
izomorfism între structurile enunţurilor şi fapte; 2. relaţia de reprezentare - structura faptelor fiind
exprimată în structura constructelor, gradele de reprezentare sunt bivalente: reprezentativ/nereprezentativ;
3. relaţia de referinţă - constructul (enunţul) desemnează un anumit obiect, iar gradele de referinţă sunt
grade de precizie: precis/imprecis; 4. relaţia de informaţie - purtătorul adevărului este întotdeauna un
anumit conţinut propoziţional cu două valori: cert/incert.

4.3. Adevăr şi fals; adevăr şi minciună; adevăr şi opinie

Falsul înseamnă neconcordanţa între informaţia vehiculată de structurile enunţurilor şi starea de fapt
reflectată; minciuna este un fals intenţionat. Sf. Augustin (în "De mendacio") remarca: "Prin intenţie, şi
nu prin adevărul sau falsitatea lucrului însuşi trebuie să judecăm dacă se minte (…) A minţi înseamnă
a vorbi împotriva gândirii proprii cu intenţia de a înşela''.
Opinia presupune a crede că ceva este intr-un fel sau altul; pot fi opinii adevărate sau nu. I. Kant,
referindu-se la această problemă, nota: opiniile sunt problematice şi convingerile sunt asertorice,
constatative.
4.4. Purtătorii adevărului; relaţia dintre adevăr şi propoziţie
Purtătorii adevărului sunt structurile propoziţionale. M.Heidegger sublinia: "locul adevărului este
enunţul''. Pentru a fi apreciate ca adevărate sau false, enunţurile trebuie să îndeplinească următoarele
exigenţe: 1. numai propoziţiile enunţiative sau declarative au valoare de adevăr (cu respectarea unor
cerinţe: să fie propoziţii cu sens şi conceptibile în conformitate cu regulile sintactice, semantice şi
pragmatice; conţinutul lor informaţional să aibă corespondent în realitate; din punct de vedere pragmatic
să existe un subiect cunoscător real care să fi testat aserţiunile respective; trebuie să distingem între "a fi
adevărat" şi a "şti că este adevărat", deoarece pot fi formulate propoziţii adevărate fără să ne dăm seama
de adevărul lor; situaţie cognitivă ce ridică problema distincţiei dintre adevăr şi opinie); 2. nu pot fi
judecate sub raportul adevărului sau falsului noţiunile (ele pot fi pozitive sau negative, dar nu adevărate
sau false), construcţiile propoziţionale care exprimă o poruncă sau întrebare, inferenţele (care pot fi
valide sau nevalide, justificate sau nejustificate, dar nu li se pot atribui valorile de adevăr şi fals).
4.5. Trăsăturile adevărului
1. Obiectivitatea  semnifică reproducerea adecvată a unui conţinut real care există independent de
conştiinţa subiectului cunoscător; prin obiectivitatea reprezentărilor ştiinţifice trebuie să înţelegem
independenţa lor de aparenţe, circumstanţe sau împrejurări singulare şi variabile. Obiectivitatea este o
valoare deschisă, se realizează gradual şi presupune despsihologizări, desantropomorfizări, precizări şi
rectificări;
2. caracterul absolut şi relativ  adevărul absolut are următoarele accepţii: de cunoaştere completă,
totală a realităţii; de reflectare deplină a stării obiectului, care nu mai poate fi infirmată de dezvoltarea
ulterioară a cunoaşterii. În primul sens, apare doar ca posibilitate, din perspectiva succesiunii infinite a
generaţiilor; în cel de al doilea sens, el devine posibil ca excepţie; de exemplu, universalitatea cauzalităţii,
divizibilitatea atomului etc.; adevărul relativ  reflectă aproximativ starea obiectului, exprimă un anumit
grad de corespondenţă a cunoaşterii cu obiectul. Această trăsătură pune în evidenţă caracterul cumulativ,
incomplet şi revizuibil al adevărului. În lumea ştiinţifică se vorbeşte de "teoria gradelor de adevăr" (M.
6
Bunge) şi "teoria gradelor de verosimilitate" (K. Popper). Între adevărul absolut şi cel relativ există o
unitate dialectică; adevărul absolut nu poate fi dobândit dintr-o dată, el se formează din adevăruri relative,
acestea fiind trepte, etape spre adevărul absolut; de exemplu, teoria ondulatorie şi teoria corpusculară
asupra luminii; mecanica clasică şi mecanica relativistă. Rezolvarea corelaţiei dintre adevărul absolut şi
adevărul relativ arată caracterul istoric al cunoaşterii; în orice adevăr relativ există un sâmbure de adevăr
absolut. Opoziţia dintre adevăr şi eroare este relativă, contradicţia lor este motorul cunoaşterii. Există
erori fecunde şi adevăruri banale, sterile, adevăruri care se pierd în inform, inconsecvent. Progresul
cunoaşterii implică eliminarea erorii şi apropierea de adevăr; K. Popper, pe bună dreptate, face
distincţia între "a fi adevărat" şi "a fi crezut adevărat". Este inexactă afirmaţia, susţine autorul, că
ceea ce a fost adevărat ieri, astăzi poate fi fals; corect este că ceea ce "a fost crezut" adevărat ieri poate
fi fals astăzi; de exemplu, teoria ptolemeică, existenţa vieţii pe planeta Marte etc.;
3. concreteţea  desemnează faptul că adevărul este proprietatea unui enunţ despre stări şi relaţii reale;
este extras dintr-o zonă a realităţii şi nu poate fi extrapolat la alt domeniu. Adevărul este concret şi de
aceea există criterii regionale sau concrete ale adevărului. După M. Bunge, criteriul adevărului este o
"convenţie banală a democraţiei, nu se poate aplica oriunde, şi este eternă"; de exemplu, principiile
mecanicii nu se pot aplica la analiza fenomenelor sociale; încercare făcută de S. Haret în cunoscuta
lucrare "Mecanica socială";
4. istoricitatea - implică dependenţa de timp a valorilor de adevăr; valorile de adevăr factual, spre
deosebire de cele logice, variază o dată cu timpul.

4.6. Tipologia adevărului

Este realizată după următoarele două criterii principale:
1. domeniul cunoaşterii  adevăr filosofic ("Toate corpurile se transformă"), adevăr moral ("Fericirea
este o valoare umană perenă''), adevăr artistic ("Necesitatea unităţii dintre naţional şi universal în creaţia
artistică"), adevăr comun (adevăruri banale), adevăr ştiinţific (legile fizicii, chimiei, biologiei).
Adevărurile ştiinţifice sunt formale (care nu au o referinţă reală; sunt necesare şi pot fi cunoscute ca fiind
adevăruri a priori; sunt adevăruri datorită formei lor logice şi indiferent de conţinut  de exemplu, 2+2 =
4, inferenţele) şi factuale (cele care presupun o relaţie între enunţuri şi referenţii lor; nu este definibil, ci
caracterizabil; sunt adevăruri de experienţă; se exprimă prin propoziţii în care se atribuie unui obiect
determinat o însuşire, de exemplu, "România se află într-o profundă criză economică");
2. din punct de vedere logic - adevăr analitic, explicativ (Hume, Leibniz şi Kant analizând judecăţile
analitice, subliniau faptul că în aceste cazuri predicatul aparţine subiectului ca ceva implicat; aceste
judecăţi sunt tautologii; în aceste structuri propoziţionale nu se adaugă nimic prin predicat faţă de
conţinutul subiectului, ele sunt adevărate în virtutea termenilor şi expresiilor lingvistice, rezultă din
regulile semantice de utilizare a termenilor; se numesc şi adevăruri "exviterminorum"- în virtutea
termenilor; de exemplu, "Existenţa desemnează tot ceea ce există"; "Bolnavul este un om nesănătos");
adevăr sintetic, extensiv (care are ca suport judecăţi de experienţă; sunt adevăruri de factuale; se exprimă
prin structuri propoziţionale în care predicatul aduce ceva nou la conţinutul subiectului; de exemplu,
"Toate corpurile sunt grele", "Vremea este frumoasă").
4.7. Adevăr şi verificare; criteriile adevărului
Definiţia ne arată ce este adevărul; criteriul remarcă, stabileşte prezenţa adevărului. El defineşte un
ansamblu de reguli sau procedee standard după care se stabileşte dacă un enunţ este adevărat sau nu.
Principalele criterii sunt:
1. practica  utilitatea şi performanţa  constituie terenul confruntării idealului cu realul; nu totul se poate
confrunta în practică; teoriile ştiinţifice constituie construcţii lipsite de corespondenţă reală, care servesc
doar ca procedee calculatorii; criteriul practicii nu se poate aplica disciplinelor formale, logicii şi
matematicii; există totuşi teorii neadevărate care au utilitate practică (de exemplu, teoria ptolemeică care
constituie şi astăzi fundamentul navigaţiei şi arhitecturii);
2. coerenţa  este un criteriu necesar dar nu suficient; este posibil ca din premise corecte, prin ignorarea
regulilor de inferenţă, să se obţină concluzii incorecte, după cum din premise greşite să se dezvolte un
sistem de teze greşite;
3. corespondenţa  fundamentează modelarea; teoriile ştiinţifice sunt modele conceptuale, ele corespund
numai global referenţilor lor;
4. demonstraţia  demonstrabilitatea nu este identică cu adevărul (de exemplu, postulatul lui Euclid).
B. Russell invocă termenul de verificator, faptul în virtutea căruia o convingere sau o propoziţie este
adevărată; ceea ce este adevărat nu este limitat de capacitatea noastră de cunoaştere a adevărului, ci de

7
puterea de verificare; ţinta cunoaşterii fiind obiectivitatea, o reflectare a lumii cât mai puţin
distorsionată.
K. Popper aduce în discuţie un alt concept - cel de falsifiere, pe care îl asociază verificabilităţii.
Caracterul ştiinţific al unei teorii rezidă, remarcă autorul, mai mult în falsificabilitatea sa decât în
verificabilitatea sa. O teorie este falsifiabilă dacă şi numai dacă există un enunţ-observaţie deductibil
din acesta care, dacă este fals, face ca teoria să devină falsă; de exemplu, teoria lui Einstein, dacă
predicţia privitoare la curbura luminii nu ar fi fost susţinută de observaţie, ar fi fost respinsă. O teorie este
ştiinţifică dacă şi numai dacă este falsifiabilă; are mai puţină importanţă dacă este rezultatul unei
activităţi de laborator sau al actului de inspiraţie; o teorie este respinsă numai dacă avem o teorie mai
bună care s-o înlocuiască. Teoria T-2 trebuie preferată lui T-1 dacă T-2 rezolvă toate problemele pe care
le rezolvă T-1, rezolvând simultan şi problemele pe care T-1 nu le-a putut rezolva (adică, acolo unde T-1
a fost respinsă), şi dacă oferă soluţii pentru unele probleme adiţionale cu privire la care T-1 nu spune
nimic. Pentru Popper, falsifierea este singurul criteriu care intră în discuţie pentru selectarea teoriilor
ştiinţifice. Când o teorie rezistă unor teste severe, unor încercări repetate de falsifiere, se poate spune
că are un grad înalt de confirmare.
Rolul atribuit falsifieriii de Popper este identic celui pe care Kuhn îl atribuie experienţei extranormale
generatoare de criza pregătitoare pentru o nouă teorie. Poziţia lui Kuhn se află în vizibilă contradicţie cu
cea a lui Popper, după acest gânditor, falsifierea nu ar îmbunătăţi ştiinţa, ci ar distruge-o. "Cei ce
susţin versiunea paradigmelor concurenţiale îşi desfăşoară activitatea în lumi diferite".

5. ADEVĂRUL ŞI VALOAREA ŞTIINŢIFICĂ A CUNOŞTINŢELOR.

PARTICULARITĂŢILE CUNOAŞTERII ŞTIINŢIFICE
CONTEMPORANE

5.1. Adevărul şi valoarea ştiinţifică a cunoştinţelor

Există enunţuri adevărate fără valoare ştiinţifică (de exemplu, adevărurile banale - "Afară ninge'') şi
enunţuri cu valoare ştiinţifică, dar fără să fie verificate (de exemplu, ipotezele, regulile, convenţiile.
Valoarea ştiinţifică a enunţurilor este dată de: gradul de generalitate, gradul de sistematizare,
puterea inferenţială (capacitatea de a genera enunţuri), valoarea operaţională şi euristică, originalitate
şi performanţă predictică. După K. Popper, progresul ştiinţific presupune apropierea graduală de adevăr.
5.2. Particularităţile cunoaşterii ştiinţifice contemporane
Cunoaşterea ştiinţifică contemporană are următoarele caracteristici:
1. a crescut rolul ştiinţei în dezvoltarea societăţii (prin dezvoltarea tehnicii, apariţia unor noi obiecte ale
muncii şi integrarea lor în viaţa economică; participarea ştiinţei la organizarea şi perfecţionarea tuturor
domeniilor vieţii sociale);
2. diversificarea şi integrarea (apariţia de ştiinţe noi, prin cele două procedee - semiotica, ecologia,
ştiinţele comunicării, managementul, cibernetica economică, bionica etc.);
3. apariţia metateoriilor şi metaştiinţelor (metalogica, metamatematica etc.);
4. socializarea şi industrializarea (activitatea de cercetare ştiinţifică se desfăşoară organizat în instituţii
specializate şi caută să răspundă unei comenzi sociale; proprietatea intelectuală a devenit un bun al
comerţului mondial şi aduce venituri substanţiale ţărilor practicante); 5. creşterea exponenţială (anumiţi
parametri ai ştiinţei - volumul de informaţie ştiinţifică, numărul de ingineri, numărul de doctori în ştiinţe -
manifestă o creştere semnificativă, în progresie geometrică, la perioade scurte de timp, 5-15 ani). O dată
cu trecerea spre societatea de tip informaţional trebuie să facem faţă unei noi provocări: creşterea
exponenţială a informaţiei, informaţia ştiinţifică şi tehnică creşte cu 13 procente pe an, ceea ce semnifică
dublarea volumului de informaţie la fiecare 5 ani şi jumătate, cu posibilitatea creşterii ratei la 40 de
procente, ceea ce va determina o dublare a informaţiei la fiecare 20 de luni [J. Naisbitt, "Megatendinţe",
1989, p. 561]. Realitate ce naşte, aşa cum bine remarca autorul, un paradox: "ne înecăm în informaţie, dar
suntem înfometaţi de cunoaştere".