ION CREANGĂ

– SCRIITOR CANONIC –

GHERMAN ELENA-IULIANA
ROMÂNĂ-ENGLEZĂ
ANUL III
 Prin elaborarea acestei lucrări, îmi propun să pornesc o discuție nu numai pe marginea a
ceea ce reprezintă canonul literar, ci și asupra criteriilor dupa care ne ghidăm în momentul
conceperii acesuia. Mergând mai departe, voi exemplifica aceste concepte teoretice prin referire
la Ion Creangă, autor care este cunoscut în canonul școlar național ca aparținând perioadei
marilor clasici prin modelul literar propus, și anume, basmul cult.

Totuși, pentru a înțelege cât mai bine acest proces de canonizare, trebuie, mai întâi, să
definim conceptul de canon literar, iar mai apoi, să contextualizăm activitatea autorului propus
spre discuție.

Astfel, canonul literarar a fost definit ca fiind o “listă de autori socotiţi fundamentali într-
o literatură anume”1, iar dupa cum afirma Iulian Boilea în Canonul în literatura română:
„Canonul nu are o conformaţie imuabilă, o fizionomie prestabilită, de neclintit. Dimpotrivă, el e
supus schimbării, revizuirii, e sortit unei perpetue metamorfoze.”2
Din moment ce am observat faptul că un anumit autor nu intră în canon decât daca este
considerat a fi fundamental, este necesar să analizăm motivele pentru care Ion Creangă este un
autor a cărui prezență în canonul literaturii române pare a fi bine înrădăcinată. În acest sens,
Nicolae Manolescu afirma faptul că ceea ce numim noi canon poate fi perceput „ca o
suprapunere de trei elemente: valoarea (cota de critică), succesul (cota de piaţă) şi un amalgam
eterogen de factori sociali, morali, politici şi religioşi.”3

Astfel, în momentul în care vorbim despre încadrarea lui Creangă în canonul românesc,
eu cosider faptul că acesta se înscrie mai degrabă în ceea ce David Damrosch numea
„hypercanon”4 decât în „countercnon”5 sau „shadow canon”6 deoarece după cum afirma acesta
hipercanonul este alcătuit din totalitatea autorilor care de-a lungul timpului nu doar că și-au
păstrat statutul, ba chiar mai mult, au ajuns să câștige tot mai mult teren în ultimele două decenii.

1 Mihaela Anghelescu. Postfață la Canonul occidental al lui Harold Bloom.

2 Iulian Boldea. Canonul în literatura română,32
3 Nicolae manolescu. Istoria critică a literaturii române.
4 David Damrosch. World Literature in a Postcanonical, Hypercanonical Age.
5 Damrosh. World Literature in a Postcanonical, Hypercanonical Age.
6 Damrosch. World Literature in a Postcanonical, Hypercanonical Age.
 Este deja un lucru cunoscut faptul că Ion Creangă este inclus în canonul școlar ca urmare
a nevoii elevilor de a se familiariza cu conceptul de basm cult, iar Povestea lui Harap-Alb
reprezintă, după cum afirma G. Călinescu, o sinteză de „realism fabulos”7. Mergând mai departe,
Tzvetan Todorov considera faptul că una dintre importantele condiții ale fantasticului este
reprezentată de îmbinarea perfectă a straniului cu miraculosul: „ Fantasticul este ezitarea cuiva
care nu cunoaşte decât legile naturale puse faţă în faţă cu un eveniment în aparenţă supranatural”

Din punct de vedere critic, Ion Creangă s-a bucurat atât de o receptare pozitivă, cât și de câteva
remarci negative. Astfel, Garabet Ibrăileanu își începe studiul afirmând faptul că „ această ediție
completă ni se pare prea completă, și nu așa cum a voit-o Creangă[…]executorii mai adăugând
ceva peste cuvântul lui”8 – remarcă ce se referă nu direct la scriitorul nostru, ci la cei ce continuă
să includă unele povestiri în acest volum de Opere complete cu toate că se poate observa falsa
paternitate a autorului.

Astfel, pe lângă cele afirmate de Ibrăileanu care spune că „de scriitorul Creangă putem vorbi în
adevăratul sens al cuvântului abia de când acesta începe sa scrie Amintirile”9, când acesta „ se
simte mai scriitor, mai mai scrie povești”10, George Călinescu afirma că în Amintiri (1892)„se
simbolizeazî destnul oricărui copil: de a face bucuria și supărarea părinților și de a o lua și el pe
încetul pe același drum pe care l-au luat și-l vor mai lua toți. Aici nu este nimic individual, cu
caracter confesionalori de jurnal, căci Creangă povestește copilăria copilului universal”11. Tot
Călinescu spunea despre scrriitor, de această dată în monografia Viața lui Ion Creangă din 1938
faptul că„ Creangă este o expresie monumentală a naturii în ipostaza ei istorică ce se numeşte
poporul român sau, mai simplu, este poporul român însuşi, surprins într-un moment de genială
expansiune.”12. Pe lângă Ibrăileanu și Călinescu, Nicolae Manolescu este cel care observa faptul
că „ Amintirile ar fi fost rolul emulației unei nuvele ca Budulea Taichii, chiar dacă nu relatează o
formare a eroului.”13

7 G. Calinescu. Istoria literaturii române de la origini până în prezent.

8 G. Ibrăileanu. Opere 3: Țăranul și tâgovățul.
9 Ibrăileanu, Opere 3: Țăranul și tâgovățul.
10 Ibrăileanu, Opere 3: Țăranul și tâgovățul.
11 G.Călinscu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent. p.173-174
12 G.Călinscu, . Viata și opera lui Ion Creangă.
13 Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române.
Creanga a fost văzut în diferite moduri de către critica literară, astfel, el a fost numit „fie un
culegător de folclor (G. Panu, Jean Boutiere), fie un cărturar și un erudit (Iorga, Călinescu și
Vianu), iar G. Munteanu îl compară pe acesta chiar cu Kant și Schopenhauer.”14

Un lucru care din punctul meu de vedere a ajutat într-o mare măsură la canonizarea lui Creangă
este reprezentat de ceea ce Valeriu Cristea numea „cruzimea lui Creangă” vizibilă în opere
precum Soacra cu trei nurori și Capra cu trei iezi, iar cele mai crude personaje ar fi conform
acestuia Spânul și Împăratul Roș din Povestea lui Harap-Alb.

Canonizarea laterală a scriitorului, se realizează, din punctul meu de vedere ca o urmare a

hipercaanonizării acestuia. Astfel, regăsim astăzi o varietate de instituții care poartă numele
autorului – în semn de respect pentru contribuția adusă literaturii române – precum Școala
Gimnazială „Ion Creangă” din Iași, biblioteca „Ion Creangă” din București, biblioteca județeană
Casa Culturii „Ion Creangă” din Tg. Neamț, precum și Universitatea Pedagogică de Stat „Ion
Creangă” din Moldova. Alături de aceste instituții, regăsim de asemenea și un foarte mare număr
de străzi care poartă numele scriitorului precum Sibiu, Vaslui, Chișinău și chiar mai mult o
întreagă comună din județul Neamț este denumită în memoria acestuia.

În momentul în care discutăm despre părțile necanonice ale oprei lui Ion Creangă, inevitabil ne
vom referi la Povestea poveștilor sau la Povestea lui Ionică cel prost (povești ce aveau ca singur
scop destinderea atmosferei din cadrul Junimii, ele nefiind menite publicării).În mod egal, alte
scrieri care mai sunt considerate a fi necanonice sunt reprezentate corespondențele acestuia fie cu
familia (Gheorghe Creangă, Zaheiul Creangă, Ecaterina Vartic sau Elena Creangă-Chiței), fie cu
prietenii (către Mihai Eminescu, Titu Maiorescu, Ioan Slavici, Mihail Kogălniceanu sau
Alexandru C. Cuza).

Din punct de vedere a echivalenței lui Creangă pe plan internațional, eu consider faptul că îl
putem asemăna, pe bună dreptate, pe acesta cu Jean de La Fontaine. Prin fabulele sale precum
Greierele și furnica, Corbul și vulpea, Lupul și mielul și Vulpea și barza, La Fontaine poate
reprezenta cu ușurță unul dintre cei mai influenți precursori ai lui Crreangă; în acest sens,
fabulele lui La Fontaine au fost asemănate cu Capra cu trei iezi, Povestea porcului sau Punguța
cu doi bani prin izbitoarea asemănare atât la nivel formal cât și la nivelul stilului.

14 Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române.

Bibliografie
 Bloom, Harold. Canonul occidental.București: Art, 2018.

Boldea, Iulian. Canonul în literatura română. Universitatea „Petru Maior”, 2002.

Călinescu, G. Istoria literaturii române de la origini până în prezent. București: Litera

Internațional, 2001.

Călinescu, G. Viata și opera lui Ion Creangă. București- Chișinău: Litera Internațional.

Damrosch, David. World Literature in a Postcanonical, Hypercanonical Age.

Ibraileanu, G. Opere 3: Țăranul și tâgovățul. București: Editura Minerva,1976.

Manolescu, Nicolae. Istoria critică a literaturii române. Cartea Românească, 2008.