ION NECULCE

- Letopisețul Țării Moldovei -

1
 Ion Neculce s-a născut în anul 1672, în satul Prigorenii Mici, azi comuna Ion Neculce
din județul Iași. Tatăl său a fost Neculce vistiernicul, se pare grec de origine, iar mama - Catrina
era fiica vistiernicului Iordache Cantacuzino și a Catincăi Bucioc. Neculce aparținea așadar unei
bogate familii de negustori sud-dunăreni, Cantacuzinii, ai cărei membri se stabiliseră în Țările
Române în prima jumătate a secolului al XVII-lea. Orfan de copil, rămâne în grija bunicii,
bucovineanca Iordăchioaia (Alexandrina), împreună cu care se refugiază în anul 1686 în Țara
Românească, aici fiind martor la luptele interne dintre români. În 1690 revine în Moldova, unde
urcă treptele ierarhiei politice, conform averii și numelui său. În 1701 se căsătorește cu fata lui
Lupu Bogdan, cumnat cu Antioh și Dimitrie Cantemir, în timpul domniilor cărora i se atribuie
cele mai înalte demnități. După lupta de la Stănilesti, din anul 1711, îl însoțește pe D. Cantemir
în exilul din Polonia și Rusia, stabilindu-se pentru anumite perioade de timp în Harkov, Kiev și
Camenita. Revine în țară după 16 ani de exil, ajungând să fie numit, spre sfârșitul vieții,
judecător la Iași.

Lucrarea de căpătâi a lui Neculce este Letopisețul Țării Moldovei de la Dabija Vodă până
la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat. Lucrarea cuprinde evenimentele din 1662 până
la 1743, la care a fost mai totdeauna părtaș sau le-a cunoscut de aproape. Cel mai probabil,
cronicarul și-a început lucrul la Letopiseț după anul 1732, când avea deja 60 de ani și a lucrat la
el până în anul 1744.

Letopisețul lui Ion Neculce se deschide cu o Predoslovie, urmată de patruzeci și două de

legende preluate din tradiția orală -’’O sama de cuvinte’’. Lucrarea a circulat o sută de ani în
manuscris în numeroase exemplare, fiind publicată pentru prima dată de Mihail Kogalniceanu în
Letopisețele Țării Moldovei, Iași, 1845.

În ’’Predoslovie’’ , Ion Neculce demonstrează că este înzestrat cu simţul unui adevărat

istoric, întrucât face o succintă trecere în revistă a scrierilor anterioare, referindu-se totodată şi la
izvoarele avute în vedere de acestea. De pildă, despre întemeierea Moldovei, cronicarul relatează
că nu există „letopiseţe scrise de pământeni vechi”, Grigore Ureche fiind nevoit să se inspire din
documentele altor istorici pentru a consemna acest eveniment. Referindu-se apoi la letopiseţul lui
Miron Costin, Neculce menţionează că, neputând fi terminat de acesta, l-a definitivat fiul său,
Nicolai Costin, ducând evenimentele până la domnia lui Dabija-vodă. Spre deosebire de
înaintași, cel care fusese sfetnicul devotat al lui Dimitrie Cantemir își scrie cronica bazându-se

2
numai pe amintirile personale și de familie, confruntate cu informațiile cuprinse în cronicile
interne, ca spre exemplu: Cronica racovițeană-buhușească pentru anii 1661-1705, Cronica
Moldovei din anii 1661-1723, Cronica anonimă a Moldovei, anii 1661-1729, Cronica
Ghiculeștilor, 1695-1754.

În O samă de cuvinte, cronicarul adună câteva figuri ilustre ale istoriei medievale din
Moldova: Ștefan cel Mare și urmașii săi, Petru Rareș, Iliaș, Alexandru Lăpușneanu, domnitori
aventurieri precum Despot-Vodă, Gașpar Grațiani, ori domnitori autohtoni marcați adesea de
nenoroc ca Aron-Vodă, Ieremia-Vodă, Radu-Vodă, Barnovski-Vodă, Vasile Lupu, Gheorghe
Ștefan, Ghica-Vodă. Dintre boieri el readuce în atenție figurile unor Iordache și Toma
Cantacuzino, Nicolae Spătarul Milescu, Ion Tăutu.

Continuând activitatea lui Miron Costin , Ion Neculce, prin Letopisețul Țării Moldovei
de la Dabija Vodă pana la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat, fixează elementele din
Moldova din a doua jumătate a secolului al XVII –lea și prima jumătate a secolui al XVIII-lea
mai precis 1662-1743, redând istoria Moldovei sub un șir lung de domnii, ale unor voievozi
autohtoni sau străini (în special greci precum Mavrocordat, Cantacuzino s.a.) în contextul
politicii europene. Lucrarea este structurată în 25 de capitole, ilustrând cele douăzeci şi cinci de
domnii, dar numai paisprezece domnitori, deoarece unii au ocupat tronul de câte două-trei ori,
ceea ce demonstrează o instabilitate politică în epocă. Perioada prezentată e destul de dramatică:
acum încep domniile fanariote, se accentuează conflictul dintre boierimea autohtonă și cea
grecească, cresc pretențile Porții și ale latifundiarilor, se înrăutatește soarta tăranilor. Neculce
prezintă pe rând evenimentele din timpul domniilor lui Dabija Vodă, Duca Vodă, Iliaș Vodă,
Ștefan Petriceicu, Dumitrașcu Cantacuzino, Antonie Ruset, Constantin Cantemir, Mihai
Racoviță, Nicolae Mavrocordat, Antioh și Dimitrie Cantemir, Grigore Ghica, Constantin
Mavrocordat. Atunci când este cazul, Neculce revine la domnia celui care reocupă tronul
moldovean pentru a doua sau chiar a treia oară. Dacă în cronicile predecesorilor figurile centrale
erau cei doi voievozi care au avut parte de domnii mai indelungate, Stefan cel Mare, respectiv
Vasile Lupu, miezul cronicii lui Neculce îl constituie șederea pe tron a lui Dimitrie Cantemir.
Desi cărturarul moldovean a domnit numai nouă luni, o șesime din cronica e închinată lui. Un
merit a lui Ion Neculce este acela de a fi evocat între figurile istoriei românești medievale, în
afara domnitorilor și a boierilor și pe cel al prostimii, adesea sub numele colectiv al

3
comunităților sătești. Orheienii și hânceștii se ridicau împotriva grecilor aduși de Duca-Vodă în a
doua domnie, vasluienii erau cei buni de gură și de pară. Într-o țară stricată rău de tătari, de
moscali și de tâlharit, moldovenii erau gata la jac. Intenția lui Neculce era, ca și a înaintașilor săi,
de a pune la dispoziția contemporanilor și urmașilor o operă instructivă, ieșită din experiența
vieții sale.

În Letopiseț Neculce nu face o prezentare seacă a evenimentelor, ci le comentează cu

dragoste sau cu ură, cu înțelegere sau dezaprobare, își manifestă deschis sentimentele, meditează
asupra celor narate. Marea artă a narațiunii lui Neculce trebuie căutată în prezența continuă a
cronicarului în mijlocul evenimentelor, în permanenta legătură pe care acesta o păstrează cu
cititorul. Formula de adresare „iubite cetitorule" revine frecvent. Neculce știe să povestească
desfășurarea unei lupte și organizarea unei nunți, o petrecere între boieri și răzmerițe ale
mulțimii. Povestirea sa e presărată cu note de veselie sau tristețe, autorul e ironic sau revoltat,
tonul cronicii fiind întotdeauna perfect acomodat situației sau personajului adus în prim plan.
Situațiile prezentate de Neculce sunt deosebit de variate. Cu predilecție, ca la aproape toți autorii
de cronici medievale, se oprește la descrierea luptelor. Atrage atenția cititorilor prezentarea
bătăliei de la Stănileșli, pagină greu de egalat în vechea noastră literatură : „Cade turcii, ca și
când ar cade niște pere coapte dintr-un par, cându-l scutură oamenii", iar moldovenii sunt asaltați
de turci „ca o noajă de lupi într-o turmă de oi". Ion Neculce, prin letopisețul lui, urmărește
scopuri didactice, de a da îndrumări în viață și învățăminte acelor care vor citi cartea. În cronica
sa sunt numeroase anecdote, cu caracterizări și portrete, tablouri și descrieri. Aproape toți
domnii, despre care vorbește în cursul cronicii sale, au câte un scurt portret sau câte o
caracteristică. Portretele lui Neculce realizeză o imagine sugestivă a personajului, sub raport fizic
și moral prin scoaterea în evidență a unei virtuiți, a unui viciu ori a unui defect. Memorabile sunt
portretele făcute mitropolitului Dosoftei, țarului Petru cel Mare, domnitorilor Constantin și
Dimitrie Cantemir, vizirului Gin Ali-pașa. G.Călinescu afirma că “Portretul lui Neculce se
situează la mijlocul dintre caricatură si tablou”.

Neculce este obiectiv și lucid în consemnarea faptelor întrucât, deosebindu-se de alți

cronicari ai acelor timpuri, din Moldova sau din Țara Românească, nu scria din porunca
domnească și nu servea interesele unei anumite curți. S-a pus întrebarea dacă Ion Neculce a fost
cronicarul oficial al vreunuia dintre domnitorii care s-au perindat pe tronul Moldovei în perioada

4
respectivă, având în vedere și faptul că s-a folosit și de informații preluate din cronici interne
precum Cronica racovițeană-buhușească pentru anii 1661-1705, care era plină de osanale
adresate patronilor din ordinul cărora a fost scrisă. Răspunsul nu poate fi decât unul negativ
avănd în vedere faptul că, scriind istoria lui Dimitrie Cantemir, scrie de fapt cea mai fierbinte
parte a memoriilor sale, în care, măsurând cu dreaptă cumpănă, spune tot, plăcut și mai puțin
plăcut despre tânărul domnitor. La data cănd redactează Neculce aceste capitole ale cronicii,
Cantemireștii erau morți de mult sau în orice caz nu se mai punea problema întoarcerii vreunuia
dintre ei pe tronul Moldovei. Prin urmare, putea să-și scrie Letopisețul cu obiectivitate din acest
punct de vedere; n-avea cine să-l tragă la răspundere pentru judecățile aspre și nici să-l
răsplătească pentru laudele nemeritate. Totuși poziția socială îi influențează uneori indirect
optica și atunci el acuză vehement pe domnitorii care impuneau sau măreau dările boierilor și
mănăstirilor, făcând în schimb elogiul unor domnitori sub a căror stăpânire el, cronicarul, a avut
un statut social politic mai bun. În același context, criticul literar Șerban Cioculescu apreciază că:
"Neculce nu a putut fi imparțial și obiectiv, fiindcă a suferit prea mult în copilărie și tinerețe de
disprețul acelora care îl vor fi privit pe el și pe ai săi ca pe niște "rude sărace" și mezaliate."
Dincolo de aceste „contradicții și limite” de concepție și interpretare, cronica lui Neculce rămâne
un document viu de epocă , prin forța pe care obiectivitatea și talentul său o conferă evocărilor.

Ion Neculce a creat o operă durabilă printr-o forță artistică suprinzătoare, prin arta
narațiunii și prin arta portretului. El are, între cronicari, măiestria pe care Ion Creangă o va
desăvârși. G. Călinescu îl considera pe Neculce precursor al lui Ion Creangă, fiind cel care
dăduse expresie, cu un veac mai înainte, acelui „amestec de mică cultură de târgoveț și de
înțelepciune țărănească”.

Influența cronicilor asupra literaturii române moderne este indiscutabilă: ele au fost
pentru scriitori un rezervor prețios de teme, de personaje, de subiecte. Scriitorii moderni au
descoperit în cronici temeliile culturii noastre, punctul de la care se poate vorbi de o conștiință
culturală românească. Opera lui Ion Neculce este deosebit de importantă în dezvoltarea literaturii
românești, scriitori ca Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, Costache Negruzzi, George
Coșbuc, Mihail Sadoveanu găsind în ea bogate subiecte de inspirație. Cronicarii nu au lăsat
urmașilor doar o simplă înșiruire de imagini din trecut, chiar dacă rolul lor primordial a fost acela
de recuperare a trecutului poporului nostru, câteva forme esențiale ale expresiei literare sau un

5
tablou al ființei noastre naționale, ci și o anumită înțelegere a scopului creației culturale în slujba
binelui, a frumosului și a adevărului.

Cronicarii au avut o valoroasă contribuție cu deosebire în domeniul istoric. Ei au subliniat

pentru prima dată la noi necesitatea scrierii istoriei (“să rămâne feciorilor și nepoților; să le fie
învățătura, despre cele rele să se ferească și să se socotească, iar despre cele bune să urmeze și să
învețe și să se îndirepteze”-preciza Grigore Ureche).

Nu în ultimul rând, cronicile au pus bazele istoriografiei românești. Ele reprezintă

contribuția documentară cea mai bogată pentru istoria noastră medievală. Prin intermediul lor s-
au transmis idei fundamentale pentru etnogeneza românilor (romanitatea poporului, latinitatea
limbii, continuitatea, unitatea)

Bibliografie :

 Istoria literaturii române în Epoca Veche, Ediția a doua revăzută și întregită, Sibiu, 1930, p. 154
– 161;
 George Calinescu-“Istoria literaturii române de la origini până în prezent”;
 Șerban Cioculescu, Varietăți critice, Editura pentru literatură, București, 1966, articolul "Ion
Neculce și Cantacuzinii", p.86-92;
 ttps://[Link]/wiki/Ion_Neculce