Vernică Laura

Opera lui Ion Creangă. Prezentare generală

Pentru formarea unei culturi moderne, este indispensabil un mijloc de comunicare în

stare să reproducă concepte din diverse categorii ale culturii. Acest mijloc unic pentru toți
românii este limba literară. În lucrarea ,,Introducere în studiul limbii române literare”, Ion
Gheție propune o definiție a limbii literare: ,,aspectul sau varianta cea mai îngrijită a limbii
întregului popor, care servește ca instrument de exprimare a celor mai diverse manifestări ale
culturii și se caracterizează prin respectarea unei norme impuse cu necesitate membrilor
comunității căreia se adresează”.

1. Limba lui Creangă. Oralitate populară și autenticitate

La sfârșitul secolul al XIX-lea, Ion Creangă reprezenta, în istoria limbii literare, o
direcție care pune în valoare limba vorbită. Când se aduce în discuție opera lui Creangă, se
admiră în primul rând ,,limba” lui, văzută ca un adaos de frumusețe adus scrierii sale.
La nivel stilistic, trăsătura preponderentă din Amintirile și Poveștile lui Creangă, este
oralitatea de tip popular. Marele povestitor oferă un adevărat univers al vieții rurale românești,
punând în ,,gura” personajelor un vocabular cu caracter popular. Limba lui Creangă reprezintă
chintesența vorbirii populare, povestitorul moldovean izbutind să creeze, cu instrumente simple,
un model artistic grandios. Talentul de povestitor al lui Ion Creangă constă tocmai în oralitatea
populară specifică narațiunii și dialogului.
Din cauza unui număr mare de regionalisme prezente în scrierile sale, Creangă a fost
considerat un scriitor ,,dialectal”. Probabil și astăzi mai sunt persoane care văd în Creangă un
reprezentant literar al vorbirii moldovenești. Între graiurile limbii românești există deosebiri
fonetice și lexicale. Glosarul elaborat de editorul Operelor alese ale lui Creangă arată că o mare
parte dintre cuvintele considerate regionale, adică moldovenești, sunt de fapt, populare, în
sensul că circulau sau chiar mai circulă în vorbirea țăranilor din mai multe ținuturi ale țării:
berechet, beteag, ciudă, bondiță, caier.
Ca urmare, limba lui Creangă nu are caracter regional, sau dialectal, ci unul popular.
Atât Amintirile, cât și Poveștile expune oameni și fapte din mediul rural românesc, nu doar din
ținutul moldovenesc, de aceea materialul lexical este luat din vorbirea țăranilor. Acest material
țărănesc, adică popular cu tentă rurală, se completează cu termeni din fondul principal, care
ridică pe o treaptă superioară caracterul popular al limbii lui Creangă. Această trăsătură poate
fi explicată și prin faptul că povestitorul nu întrebuințează neologisme, spre deosebire de
precursorul său Ion Neculce care, vorbind despre oameni și evenimente din țări străine, era pus
în legătură cu lucruri necunoscute românilor la vremea respectivă și, prin urmare, fără
corespondent în lexicul românesc. Creangă se simte bine în mediul sătesc, pe care nu-l
părăsește, deoarece este conștient că va rămâne în literatură tocmai prin cuvintele ,,țărănești”.
Înainte de Creangă, cel care a introdus oralitatea populară în scrierile sale, a fost Ioan
Slavici. Dar, se pare că Slavici nu a reușit să găsească acel cuvânt expresiv prin intermediul
căruia să evite monotonia povestirii. Opera lui Slavici nu se bazează doar pe mijloacele oralității
populare. Folosirea unui limbaj abstract reprezintă, la Slavici, mijlocul de analiză psihologică a
personajelor. Lipsindu-i profunzimea psihologică, Creangă caracterizează oamenii după modul
lor verbal, și realizează o scriere autentică.
Faptul că Ion Creangă folosește limba populară nu înseamnă că povestitorul dispare în
anonimat.

1
 Povestitorul se folosește de aspectul popular al limbii și obține un stil autentic popular,
o reușită a unei opere durabile.
În scrierile sale, ,,graiul lui Creangă nu e <<natural>>, ci numai autentic în înțelesul că
pare cu putință ca un țăran adevărat din Humulești să vorbească astfel”¹.
Scrierea lui Creangă are calitatea de a scoate în relief fraza, cu ritmul ei viu, care nu
poate fi asemănată sub nicio formă cu fraza, lentă, tărăgănată din scrierea lui Sadoveanu. Frazele
bazate pe subordonare, scot în evidență relieful prozei lui Creangă: ,,cum bei cîte oleacă, pe loc
ți se taie picioarele”, ,,Și ajungând la izvor, odată și începe a be hîlpav la apă rece”. Adverbele
și locuțiunile adverbiale (odată, pe loc) au rolul de a modifica intonația, asigurând frazei relief
și însuflețire.

2. Aspectul fonetic
Graiurile locale se deosebesc între ele sau față de limba literară în primul rând sub aspect
fonetic. În scrierile lui Creangă, limba nu are caracter regional, ci unul popular; particularitățile
de pronunțare nu aparțin strict graiului moldovenesc, multe fiind definitorii și pentru graiurile
din Transilvania. Moldovenismele din opera povestitorului reprezintă un număr redus, iar unele
fonetisme deosebite de limba literară actuală sunt arhaisme fonetice comune mai multor graiuri.
Limba lui Creangă este formată din regionalisme de ordin fonetic ce reprezintă
conservări ale unor fonetisme arhaice: mâne, pânea (diftongul îi este înlocuit cu forma
etimologică â), întru (forma veche a verbului a intra), coțcariul, scripcariul (se conservă sufixul
-ariu, ca în limba veche), păretele, păreche (ă etimologic păstrat în Moldova și Transilvania),
să găsască (a după semioclusiva s).
La acestea se adaugă alte forme regionale ce reprezintă inovații fonetice ale graiului
moldovenesc: vré, colé (trecerea diftongului -ea final accentuat la e deschis), băiet, își ie
(diftongul -ia >-ie), macar, barbat (vocala ă în poziție protonică > a), blândeță, răle (vocalele
e > ă), bini, ficior (închiderea lui e final sau medial la i).

3. Valori expresive la nivel morfologic

La concretizarea caracterului popular al limbii lui Creangă contribuie și unele fapte
morfologice. La nivel morfologic, se remarcă anumite particularități regionale, alături de
anumite trasături existente în toate graiurile.
Ion Creangă utilizează forme vechi și populare, cu caracter regional al unor substantive:
piuăle, pluralul varietății în -i la substantive feminine: mîncări, forma regională de vocativ:
mămucăi.
De remarcat preferința povestitorului pentru pronumele și adjectivul posesiv său,
neacordat, în concurență cu lui-lor ,,Bietele nurori jăleau pe soacră-sa...” (Soacra cu trei nurori,
p.298) precum și pentru pronumele și adjectivul demonstrative aiștia, ista, în ceea parte.
Forma invariabilă a articolului genitival este frecventă în scrierea lui Creangă:,,Și Nic-a
lui Costache, dușmanul meu, și cu Toader a Catincăi” (Amintiri din copilărie, p.9).
O trăsătură populară a morfologiei lui Creangă este folosirea extrem de deasă a prezentului așa-
zis istoric (dramatic). Cu cât comunicarea este mai spontană, cu atât această formă a prezentului
este mai frecventă. Acest prezent apropie evenimentele relatate de momentul vorbirii, fiind
foarte folosit atât de scriitori, cât și de istorici. Această formă a prezentului așa-zis istoric este
tocmai echivalentul formei de perfect simplu, pe care povestitorul l-a înlocuit, acolo unde nu
putea folosi perfectul compus.
Ion Creangă folosește aproape toate formele de viitor popular: s-a afla, ne-a scăpa el,
mi-a trebui, am să ieu, a veni ea și vremea, cine s-a afla, îți vré, i-a mai trece. Pe lângă această
varietate de forme, apar și forme literare de viitor, de multe ori chiar în aceeași frază cu formele

¹Paula Diaconescu, Elemente de istorie a limbii române literare moderne, Universitatea din București,
București, 1975, p. 262

2
de viitor popular: ,,Îndată vi s-a aduce și de mâncare, și băutură, zise împăratul, numai de-ați
puté dovedi cât vă voi da eu, că de nu-ți fi mâncători și băutori buni, v-ați găsit beleaua cu
mine...nu vă pară lucru de șagă!” (Povestea lui Harap Alb, p.231). Mai rar apare construcția
formelor de viitor cu auxiliarul a avea la prezent, urmat de conjunctivul verbului: are să treacă.
Formele am + conjunctiv și oi + infinitiv, exprimă una siguranță, cealaltă îndoială:
,,Îmbracă-te iute în pielea cea de urs, care o ai de la tată-tu, apucă pe ici tot înainte și, cum îi
ajunge în răscrucule drumului, ai să și dai de Grădina Ursului.” (Povestea lui Harap Alb,
p.206);,,Mă bucur și eu că-i tocmai în dricul iarmarocului și poate mi-a pica ceva și cînd oiu
veni înapoi. Numai aș vré să știu, cînd avem să pornim?” (Moș Nichifor Coțcariul, p.105)
Auxiliarul a voi este folosit fără v-, exact ca în vorbirea populară: i-or mai pica, m-or
omorî, iar la persoana a III-a singular, auxiliarul ia forma a, ca în graiul moldovenesc: s-a mînie
omul, Ce-a fi zis Irinuca.
În cazul verbelor la indicativ mai-mult-ca-perfect, la persoana a III-a plural, apar fără
desinența -ră: doi hojmalăi se și luase după mine.
Caracterul popular al morfologiei lui Creangă este dat și prezența formelor de
prezumtiv: nepotul prea puternicului Verde-împărat m-a fi așteptând cu nerăbdare.
Analizând tratamentul lui n la conjunctivul prezent, la persoanele I și a III-a, în cazul
unor verbe de conjugarea a III-a și a IV-a (a pune, a veni),se constată că apar forme iotacizate:
să puie, să vie. La fel se întâmplă și cu formele de gerunziu: spuind, viind. Verbele a lua, a da
prezintă la conjunctiv prezent, persoana a III-a singular și plural, formele: să ieie, să mai deie,
folosite constant în scrierile lui Creangă.
Și infinitivul este utilizat frecvent: a început a secera, știau a învîrti. Mai rar apare
infinitivul lung: îmi era a scăpare.

4. Procedee stilistice la nivel sintactic

Calificativul popular al limbii lui Creangă este evident cu precădere la nivel sintactic.
Utilizarea valorilor de sursă populară are drept scop realizarea unui efect de oralitate.
În construirea frazei, se înregistrează predominarea coordonării asupra subordonării.
Coordonarea apare atât în forma propozițiilor juxtapuse, cât și a celor legate prin conjuncția și:
,,Și dă el să descuie ușa, nu poate; dă s-o desprindă, nici atâta.” (Povestea lui Harap-Alb); ,, Și
cu toată stăruința lui moș Fotea și a lui bădița Vasile, Smărăndița a mâncat papara, și pe urmă
ședea cu mținile la ochi și plîngea ca o mireasă, de sărea cămeșa de pe dânsa.” (Amintiri din
copilărie)
Expresivitatea este dată de efectele stilistice, de exemplu ritmul precipitat sau calm al
desfășurării narațiunii ,,Și când mă uit înapoi, doi hojmalăi se și luase după mine; și trec pe
lîngă casa noastră, și nu intru acasă, ci cotigesc în stânga, și intru în ograda unui megieș al
nostru; și din ogradă în ocol, și din ocol în grădina cu păpușoi, care erau chiar atunci prășiți de
al doilea, și băieții după mine!”.(Amintiri din copilărie) Conjuncția și folosită la începutul frazei
are rol de element de continuitate la nivelul textului. Acest element este numit și ,,narativ”.
Conjuncția și are o valoare intensificatoare, creează un ritm alert, sugerează prelungirea unor
acțiuni simultane.
Uneori, în povestirile lui Creangă, rolul conjuncțiilor narative revine adverbelor atunci
și apoi: ,,Apoi sfânta Duminică a dat și ea drumeței un corn de prescure și un păhăruț de vin
(....) Atunci ea, deși îi fugeau ochii de atâtea străluciri, se uită mai cu băgare de samă”. (Povestea
porcului)
În opera lui Creangă întâlnim propoziții principale introduse prin adverbe cu sens
subordonator. Aceste propoziții depășesc caracterul strict informativ căpătând expresivitate,
prin folosirea inversiunilor.
O intonație deosebită se realizează în propozițiile exclamative introduse prin locuțiunea,
aparent negativă, unde nu, folosită frecvent cu rolul de a spori încărcătura emoțională ,,și mă

3
ascultă el, și mă ascultă, și unde nu s-apucă de însemnat la greșeli cu ghiotura (…) Și unde n-a
început a mi se face negru pe dinaintea ochilor” (Amintiri din copilărie-p.8)
Pe lângă intonație, topica țintește să transmită cuvintelor scrise din grația limbii vorbite.
De exemplu, în ,,Dănilă Prepeleac” povestitorul folosește inversiunea ,,Bun, zise Prepeleac. Ia,
pe ist cu capra știu încaltea că bine l-am boit!” (Dănilă Prepeleac, p.146). Accentul frazei cade
pe adverbul bine, accentuarea maximă fiind mai pronunțată în ordinea inversă a cuvintelor ,,bine
l-am boit”.
Creangă preferă inversiunile de tip popular pentru a se conforma normelor limbii vorbite
în mediul țărănesc: ,,Fătul meu, bun tovarăș ți-ai ales; de te-a învățat cineva, bine ți-a priit, iară
de-ai făcut-o din capul tău, bun cap ai avut”. (Povestea lui Harap-Alb)
Tot de origine populară este și dativul etic, care marchează participarea afectivă a
naratorului la acțiunea relatată. Exprimat prin pronumele personal de persoana I și a II-a,
naratorul prezintă întâmplările ca și cum s-ar petrece pentru el însuși. Această situație o exprimă
cu ajutorul formei neaccentuate mi. Pentru ca la acțiune să participe și ascultătorul, Creangă
recurge la forma neaccentuată de persoana a II-a ți: ,,Nu vrei să facem schimb, să-ți dau capra
asta și să-mi dai gâsca?” (Dănilă Prepeleac)
Oralitatea de factură populară a scrierii lui Creangă este dată de construcțiile speciale:
repetiția, elipsa, anacolutul.
Repetiția, ca formă a oralității, constituie sursa valorilor auditive, are menirea să
întărească expresivitatea comunicării. Repetarea verbului este o regulă a vorbirii populare în
imprecații, și determină o puternică afectivitate asupra vorbitorului: ,,Ș-apoi de ce nu m-ați
sculat? Mânca-v-ar ciuma să vă mânânce!” (Soacra cu trei nurori) Repetiția verbului are și un
efect ritmic: ,,Face ea sarmale, face plachie, face alivenci, face papa cu smântână și cu ouă, și
fel de fel de bucate.” (Capra cu trei iezi) Repetiția capătă aspecte multiple, în funcție de situația
în care se află vorbitorul, după natura gramaticală a cuvântului respectiv.
Interjecțiile se repetă; ele apar juxtapuse, cu efect sonor: ,,Și o dată pornesc ei, teleap,
teleap, teleap!” (Povestea lui Harap-Alb)
În scrierea lui Creangă apare, întocmai ca în vorbirea populară, repetiția semantică. Nu
se repetă același cuvânt, ci se recurge la un sinonim: praf și pulbere, mare și tare.
Expresivitatea comunicării este întărită prin lungirea (repetarea) vocalei din tema
cuvântului celui mai important din punct de vedere semantic: ,,Bună masa, cumătră! Tii! da’ce
mai de pește ai! Dă-mi și mie că taaa...re mi-i poftă” (Ursul păcălit de vulpe)
Opusă repetiției este elipsa, care are același efect ca repetiția: apariția unui ritm nou la
nivelul frazei, accentuarea afectivă a cuvintelor care rămân în urma elidării, precum și intonația
impusă: ,,Fata moșnegului la deal, fata moșneagului la vale; ea după găteje prin pădure, ea cu
tăbuiețul în spate la moară, ea în sfârșit în toate părțile după treabă”. (Fata babei și fata
moșneagului)
La nivelul frazei, cea mai frecventă situație sintactică în care apare anacolutul este aceea
în care construcția de la începutul frazei dispare când se intercalează o subordonată, fraza
continuându-se cu o construcție nouă: ,,Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul
nașterii mele, la casa părintească din Humulești, (...) parcă-mi saltă și acum inima de bucurie!”
(Amintiri din copilărie)

5. Caracterul popular al vocabularului

Lexicul utilizat de Creangă este specific mediului țărănesc din scrierile sale. Multe dintre
cuvintele din scrierea sa au intrat ulterior în fondul pasiv al lexicului limbii române: vornic,
vătăman. Alături de numeroase cuvinte utilizate în graiul tuturor păturilor sociale, povestitorul
folosește altele folosite doar în mediul rural: chișleag, cușmă, găteje. Diversitatea
terminologiilor populare ne atrag atenția atât în ,,Amintiri”, cât și în basme: vârtelniță, bondițe,
chișcă, cosor.

4
 Preferința pentru proverbe, zicători, expresii intensifică caracterul oral, popular, al
limbii lui Creangă. În scrierea sa, orice pasaj conține expresii idiomatice, ele constituind o
trăsătură caracteristică a graiului popular: ,,La iad, ai tras un guleaiu, de ți s-a dus vestea ca de
popă tuns”. (Ivan Turbincă)
Alături de expresiile idiomatice găsim proverbe, pe care povestitorul le anunță cu
ajutorul formulei vorba ceea: ,,Paza bună trece primejdia rea”. (Amintiri din copilărie) În cazul
zicătorilor imaginația are un rol mai important dacât în cazul proverbelor: ,,Capul de-ar fi
sănătos, că belelele curg gârlă”. (Povestea lui Harap Alb)

6. Arta povestirii în scrierea lui Creangă

În cursul povestirii, Creangă nu folosește descrierea peisajelor. Când prezintă aventurile
personajelor, interesul său se concentrează pe realizarea portretului prin notarea însușirilor
fizice sau morale, notarea gestului, a mișcării: ,,Atunci dracul se crăcește c-un picior la asfințit
și cu unul la răsărit; s-apucă zdravăn cu mânele de torțile ceriului, cască o gură cât o șură, și,
când mai chiuie o data, se cutremură pământul, văile răsună, mările clocotesc și peștii din ele
se sparie”. (Dănilă Prepeleac)
În ,,Amintiri”, încercarea de a realiza descrierea satului, a casei părintești se realizează
cu ajutorul unor epitete simple: ,,Ș-apoi Humuleștii (…) nu erau numai așa, un sat de oameni
fără căpătâiu, ci sat vechiu (…) cu flăcăi voinici și fete mândre (…) cu biserică frumoasă”.
În schimb, Creangă este un maestru al narațiunii și al dialogului. Narațiunea se amplifică
sub semnul mișcării surprinse în toate detaliile: ,,Și așa zicând, pune poalele-brâu, își suflecă
mânicile, ațâță focul și s-apucă de făcut bucate. Face ea sarmale, face plachie, face alivenci (...)
Apoi umple groapa cu jaratic și cu lemne putregăioase” (Capra cu trei iezi)
De multe ori, narațiunea este limitată, deoarece povestitorul alege să-și audă personajele
vorbind. Interferența dintre planul autorului și cel al personajelor urmărește evitarea
monotoniei. Trecerea de la narațiune la dialog este pe placul povestitorului, de aceea ea se
realizează și fără semnul grafic: ,,Iar mama lui bădița Vasile își petrecea băietul la Piatră,
bocindu-l ca pe un mort! <<Las’ mamă, că lumea asta nu-i numai cât se vede cu ochii, zicea
bădița Vasile mângâind-o; și în oaste trăiește omul bine, dacă este vrednic.>>”. (Amintiri din
copilărie)
Dialogul fictiv presupune un partener al povestirii. El rezidă în schimbarea persoanei
față de persoana verbală sau pronominală la care se desfășura povestirea până în momentul
respectiv: ,,Peste câteva zile după asta, auzim că Nică Oșlobanu s-a dus să învețe la școala
catihetică din Folticeni, vorbă să fie!” (Amintiri din copilărie)
Povestitorul de la Humulești rămâne un artist original prin talentul de a întrebuința
materialul tipic al limbii populare.

Bibliografie:
1. Creangă, Ion, Amintiri, Povestiri, Povești, Editura Universal Pan, București, 2002
2. Diaconescu, Paula, Elemente de istorie a limbii române literare moderne. Partea a
II-a. Evoluția stilului artistic în secolul al XIX-lea, Universitatea din București, 1975
3. Gheție, Ion, Introducere în studiul limbii române literare, Editura Științifică și
Enciclopedică, București, 1982
4. Mancaș, Mihaela, Limbajul artistic românesc. Secolul al XIX-lea, Editura Științifică
și Enciclopedică, București, 1983
5. Mancaș, Mihaela, Limbajul artistic românesc modern. Schiță de evoluție, Editura
Universității din București, 2005
6. M. Eminescu. I. Creangă. Studii, Universitatea din Timișoara, Facultatea de
Filologie, 1965
7. Studii de istoria limbii române literare. Secolul al XIX-lea, Editura pentru Literatură,
1969
5