Ion Creangă

LIMBAJUL ARTISTIC

Creangă şi Caragiale reprezintă, la sfârşitul secolului al XIX-lea, o direcţie care valorifică, în

diverse moduri şi, mai ales, cu diverse funcţii, limba vorbită. Oralitatea este caracteristic stilistică
dominantă a celor doi scriitori, cu deosebirea că opera lui Creangă este ilustrativă pentru o oralitate de
tip popular, în timp ce scrierile Iui Caragiale sunt reprezentative pentru un alt tip de oralitate, suburban,
semidoct şi, în general, fals „neologistic”.
Renumele de scriitor „popular” se datorează atitudinii pe care Junimea şi Titu Maiorescu au
avut-o faţă de Ion Creangă. G. Călinescu este acela care contestă - primul – „autenticitatea” populară a
stilului Iui Creangă, arătând că opera sa dă dovada unei limbi şi a unui stil foarte elaborate, caracterizate
prin aglomerarea pe un spaţiu relativ restrâns a unui mare, număr de procedee lexicale sau de sintaxă
populară, printr-un umor bazat pe dialog, totul în defavoarea desfăşurării epice lineare, care constituie
specificul naraţiei populare. Călinescu vede în Creangă un autor Iivresc, de tipul lui Rabelais; eroii Iui
trăiesc prin cuvinte, nu prin descrieri sau prin mişcare, ceea ce face ca scriitorul să fie gustat mai ales de
intelectuali şi mai puţin de un public larg.
VIadimir Streinu neagă în egală măsură caracterul popular şi posibilitatea unor paralele culturale
între Creangă şi Homer sau Rabelais. Vladimir Streinu vede în stilul lui Creangă „o fericită ambiguitate
creatoare”, care îl,face pe scriitor să pară „popular” pentru intelectuali si „cult” pentru popor, cu alte
cuvinte, elaborat din punct de vedere al nivelului artistic şi relativ simplu în ceea ce priveşte tematica
folclorică a operei sale.
Caracterul popular al limbii lui Creangă trebuie înţeles, aşa cum demonstrează Iorgu Iordan, în
opoziţie atât cu aspectul scris, cult al limbii, cât şi cu aspectul regional. Termenii strict regionali sunt
relativ puţini numeric, iar caracterul popular, opus celui cult, este mai evident în sintaxă şi în procedeele
de stil.
Fonetica. Creangă utilizează regionalismul fonetic cu mare măsură (raportându-se la limba
literară din a doua jumătate a secolului al XIX-lea). Câteva regionalisme reprezintă conservări ale unor
fonetisme arhaice: „mâne”, „câne – câneşte”, „cămeşă”, „întru”, „scripcariul”, „coţcariul”, „răpede”,
„rădica”, „fărmăcători”, „părele”, „mulţămiţi”, „blăstămau” etc.
Alte forme regionale care apar Ia Creangă sunt inovaţii fonetice ale graiului moldovenesc: „sara”,
„blândeţă”, „răle”, „tocmală” , „vrè” , „a şedè” , „bè”, „nu se dioache”, „jaratii”, „cuc armenesc”, „dismerda”,
„baiat”, „ieu”, „s-a muiet”, „spăriet”, „macar”, „barbat”, „mă mieram eu”, „tusşese”, „eustă”, „ist”, „ceialalţi”,
„cela”, „vreu”, „se sparie”, „să se deie” etc. Cele mai importante fonetisme ale graiului moldovenesc sunt
prezente la Creangă cu discreţie ceea ce a condus la observaţia lui Iorgu Iordan conform căreia
Creangă nu poate fi considerat un scriitor „dialectal”.
În intenţia de a utiliza cuvântul cel mai expresiv, Creangă apelează la deformări fonetice,
adăugând sau scoţând sunete după voie. Astfel, „bodrogănind” capătă prin adăugarea „r”-ului o va loare
onomatopeică mai mare decât obişnuitul „bodogănind”, „smârţogu” e mai expresiv decât „mârţoaga”,
„bojbăi” sună mai ironic decât „bojbâi”, în loc de „a se chercheli”, oaspeţii împăratului Verde încep a „se
chechelui”, dar moş Bodrângă vine „cheurluit”.
Morfologia. În morfologie trăsăturile general populare predomină, particularităţile regionale fiind
puţine. Articolul posesiv apare uneori în forma moldovenească invariabilă: „sunt de toate (...) dar sunt a
mămucăi”. Creangă utilizează forme în care adjectivul posesiv este alăturat unui substantiv nedeclinat:
„am să spun bărbatu – meu”, „primind şi el carte din mâna socru – său”.
Au caracter general formele multiple de viitor popular, analitic şi perifrastic; varietatea acestora
este deosebită căci Creangă notează aproape toate formele posibile de viitor popular: „a veni ea şi
vremea”, „ţi-or plăce”, „mi-i spune”, „te-i trezi”, „îi vede”, „îţi vrè”, „am să ieu” etc. Apar însă şi formele
literare de viitor, uneori chiar în aceeaşi frază cu precedentele: „numai de aţi putè dovedi cât vă voi da
eu, că de nu-ţi fi mâncători şi băutori buni, v-aţi găsit beleaua cu mine”.
1
 O trăsătură general populară a morfologiei lui Creangă este şi apariţia a numeroase forme de
prezumtiv, cu funcţii diverse: „m-a fi aşteptând”, „a fi îmbătrânit”, „a mai fi fiind”.
Lexicul şi procedeele stilistice realizate le nivel lexical.
Termeni populari şi regionali. Afirmaţia lui Iorgu Iordan privind caracterul nedialectal al limbii lui Creangă
se bazează, în primul rând, pe studierea lexicului. Faptele lexicale pot fi clasificate astfel:
a. cuvinte care a în Moldova un sens special: „a căptuşi” (= a prinde); „a croi” (= a bate)
b. forme fonetice moldoveneşti ale unor cuvinte de circulaţie generală: „sopon” (= săpun),
„ghiavol” (= diavol)
c. termeni care cunoşteau o largă răspândire în epocă pe care i-a utilizat Creangă: „batâr”,
„berechet”, „bondiţă”, „beteag”, „caier”, „cotIon”, „câlţi", „cobe”, „plisc” etc.
d. regionalismele propriu - zise în număr destul de redus: „bostan”, „buhai”, „colb”, „curechi”,
„iarmaroc”, „perjă”, „coropcar”, „hulub” etc.
Neologismele sunt extrem de puţin numeroase. „Amintirile” conţin doar 12. Este de menţionat
faptul că numai opera literară, se află în această situaţie, (afront, carantină, cristal, dezgust, grobian etc.)
căci Creangă folosea neologismele atât în corespondenţa particulară, cât şi în memoriile sau actele
înaintate oficialităţilor. Lipsa neologismelor din opera literară se datorează deci preocupării pentru
conservarea purităţii stilului şi pentru compatibilitatea cu tema sau mediul operei.
Expresii idiomatice (proverbe, zicători, expresii, citate). Limba operei lui Creangă cuprinde, alături
de cuvintele populare sau regionale un mare număr de expresii idiomatice, unele luate de autor din
vorbirea populară, altele reprezentând rezultatul propriei sale inventivităţi lexicale.
Creangă îşi creează, cu elemente lexicale oferite de vorbirea populară, o limbă proprie, care nu
este forma de exprimare spontană a limbii vorbite, ci are, dimpotrivă, un caracter foarte elaborat. De
aceea, George Călinescu afirmă că proverbele şi zicătorile au la Creangă rolul pe care-l are citatul la
Rabelais. Este forma pe care o ia cultura de alt tip, populară şi autohtonă, paralelă funcţional cu citatul
cult, de sursă livrescă din operele lui Rabelais. Vorbele de duh, care devin o componentă a stilului lui
Creangă prin frecvenţa lor împlinesc, mai totdeauna o imagine, sintetizează sau subliniază un caracter
ori o situaţie, cuprind o aluzie sau o ironie nejignitoare pentru cel căruia îi este adresată din pricina
ermetismului sau a polivalenţei zicerii. Ele apar în orice moment al naraţiei atât în planul autorului, cât şi
în acela al personajelor, fiind uneori aglomerate într-un context foarte redus, în cuprinsul aceleiaşi fraze
sau ca elemente esenţiale – uneori unice ale unui dialog.
Proverbele, mai abstracte, convin mai puţin spiritului concret şi deosebit de plastic al autorului şi
de aceea sunt folosite mai rar decât alte categorii; se introduc aproape întotdeauna prin „vorba ceea”.
Zicătorile, mai puţin abstracte, au un caracter mai slab generalizator, fiind în acelaşi timp mai
concrete în formulare şi mai plastice. De aceea Creangă Ie utilizează în număr deosebit de mare
actualizând, reproducând, modificând ori chiar inventând câte o asemenea expresie pentru toate
situaţiile în care se simte nevoia unei caracterizări. Vorbirea aluzivă, uneori chiar echivocă, a lui Creangă
e slujită din plin de zicală.
Foarte plastice, expresiile de limbă vorbită apar sub forma unor locuţiuni verbale şi adjectivale ori
a unor comparaţii: „dau prin băţ”, „pestriţă la maţe”, „parcă-i o moară hodorogită” etc.
Citatele. Ca şi celelalte categorii de expresii, şi acestea au rolul de a accentua aspectul oral al
povestirii, în speţă, caracterul ritmat al frazei.
În afară de citate din poezii populare, apar unele zicători rimate. Expresiile de limbă vorbită sunt uneori
uşor modificate de Creangă, iar textul devine astfel rimat şi ritmat. Dintr-o deosebită grijă pentru aspectul
eufonic al povestirii autorul ajunge la forme ca acestea: „hai fiecare pe la casa cui ne are, că mai bine-i
pare” etc. În „Povestea lui Harap - Alb”, asemenea fragmente versificate sunt foarte frecvente: „Şi hai
de-acum să dormim, mai acum să ne trezim, într-un gând să ne unim, pe Harap – Alb să-l slujim şi tot
prieteni să fim, căci cu vrajbă şi urgie raiul n-o să-l dobândim. ”
Acelaşi efect pur sonor îl urmăreşte Creangă şi în formaţii lexicale proprii: „chirfosală”, „a
dondăni”, „a bodrogăni”, „smârţog”, „a se chiurchiului”, „a bojbăi” - cu deformaţii ale unor cuvinte
existente.
Alteori sunt utilizaţi termeni pe care autorul mărturiseşte a-i fi folosit fără a Ie cunoaşte sensul,

2
deci numai pentru rezonanţele lor onomatopeice: „târnosiri”, „socombăit”, „sfârloage”.
Cele câteva „deraieri” lexicale: adresarea „nepurcele” pentru „nepoţele” sau expresia „Dumnezeu
să-l iepure” în loc de „să-l apere” au valoare eufonică şi totodată hazlie prin introducerea numelui de
animal În acest joc de cuvinte intervine o altă componentă caracteristică stilului lui Creangă -
deformarea stilului profesiei. Interjecţiile şi onomatopeele, mai ales în situaţiile când sunt repetate, au de
asemenea funcţie eufonică; interjecţiile îndeplinesc de multe ori rolul unor predicate, dinamizând astfel
naraţia.
Un aspect important al lexicului lui Creangă este „sinonimia” cu funcţie stilistică. Termeni care au
un sens de dicţionar foarte diferit unul de al celuilalt sunt utilizaţi cu acelaşi sens contextual. Aşa sunt
sinonimele figurate şi frazeologice ale verbului „a bate”: „a da o bătaie”, „a arde”, „a mânca papară”, „a
mângâia”, „a croi”, „a buşi”, „a coşi”, „a jnăpăi”, „a da câteva tapangele”, „a trage o chelfăneală”, „a lua la
depănat”, „a scărpina”, „a dezmierda”, „a snopi” etc. Valoarea stilistică a acestor sinonime creşte pe
măsura utilizării lor improprii, pe măsură ce deosebirea de sensul lor denotativ este mai mare, atingând
limita superioară în cazul în care un cuvânt este utilizat - contextual - cu un sens opus faţă de sensul
său curent: „a mângâi”, „dezmierda”, cu sensul de „a bate”, de exemplu.
Sugestive şi ironice sunt sinonimele date de scriitor pentru substantivul „drac”: „cornoratul”,
„ghiavol”, „Michiduţă”, „Mititelul”, „necuratul”, „părdalnicul”, „spurcatul”, „tartorul”, „Cel de pe comoară”,
„Ucigă-l crucea”, „Sarsailă”, „Talpa - iadului”, „Scaraoschi” etc.
Expresivă este şi valoarea augmentativă a diminutivelor, valoare existentă şi în limba vorbită: „cât
era ziulica şi noaptea de mare, şedeau singurei ca cucul”, uciderea cerbului este numită „trebuşoara
asta”, la fel poznele lui Nică: „drăguţă de trebuşoară”.
Sintaxa propoziţiei. Majoritatea valorilor speciale care se remarcă în sintaxa propoziţiei sunt de
sursă populară şi utilizarea lor are drept scop realizarea unui efect de oralitate. Aceste construcţii
marchează, alături de alte mijloace, participarea afectivă sporită a vorbitorului (personaj) sau a autorului
la acţiunea relatată.
Cu efect stilistic apare anticiparea subiectului – substantiv, printr-un pronume personal şi topica
inversată a acestui subiect repetat (uneori dislocat) faţă de predicat, pe care îl urmează, construcţie care
presupune şi o intonaţie diferită de cea neutră: „vine el tata”, „i-a veni el vreunul de hac”, „Harap - Alb
vede el bine unde merge treaba”, „te căptuşeşte ea, Mărioara, acuş!”. Valoarea afectivă a ultimului
exemplu este sporită, căci repetarea subiectului pus de autor între virgule, este întărită şi de faptul că
personajul vorbeşte despre sine însuşi la persoana a III-a.
Dativul etic accentuează afectiv participarea la acţiune a naratorului, fiind foarte frecvent Ia
Creangă: „mi te-am căptuşit”, „mi-ţ-o înşfacă”, „mi ţi le-a înfulicat” etc.
Formele topice inversate apar mai ales în variantele interogative şi exclamative: „Pare-mi-se că
ştii tu morea mea”, „mai mâncat-ai salăţi de acestea”. Construcţia este veche în limbă; conservată şi azi
în formele de imprecaţie, ea există şi Ia Creangă în aceste situaţii: „mira-v-aţi de…frumuseţe-vă”,
„dormire-ai somnul de veci, să doarmă!”
Aspecte inedite capătă Ia Creangă interferenţa de valori în domeniul verbului: viitorul în locul
prezentului: „cam de câţi ani ăi fi tu!” (se poate interpreta şi ca un prezumtiv „ăi fi fiind”); imperfectul
indicativ cu valoare de condiţional perfect: „dacă nu eram eu şi cu Păsărilă, ce făceaţi voi acum!”;
conjunctivul cu valoare de imperativ: „Ia să-i faci chiar topor…”; conjunctivul perfect cu valoare
condiţională, exclamativă: „ş-apoi să fi văzut pe neobositul părinte, cum umbla prin sat”; condiţionalul cu
sens de indicativ: „oare nu cumva v-aţi face, şi voi nişte feciori de ghindă, fătaţi în tindă…”; construcţii
eliptice în care lipseşte verbul la indicativ şi apare doar conjunctivul: „prinzând Moş Bodrângă la inimă să
nu înceapă a cânta din fluier…?”, „Eu atunci, să nu-mi caut de drum tot înainte?”.
Sintaxa frazei. Coordonarea, ca şi sintaxa populară, predomină, apărând atât în forma
propoziţiilor juxtapuse, cât şi a celor legate prin conjuncţii („şi” cel mai frecvent, „iar” şi „dar” cu valoare
copulativă). Juxtapunerea apare şi Ia propoziţiile adversative şi conclusive, impunând o pauză în lectură:
„Şi dă el să descuie uşa, nu poate; dă s-o desprindă, nici atâta”; „Dascălul nu ne mai primea Ia şcoală,
Irinuca nu ne putea vindeca, pe bunicul n-are cine-l înştiinţa, merindele erau pe sfârşite, rău de noi.”

3
Coordonarea este legată la Creangă de anumite valori ale repetiţiei şi de o anume intonaţie ceea ce
contribuie la oralitatea textului. Ca şi în sintaxa populară, este frecvent „şi” narativ.
Rolul conjuncţiilor narative, de legătură între fraze, îl au uneori adverbele „atunci” şi „apoi”.
Creangă introduce uneori propoziţii principale prin adverbe cu rol conjuncţional şi sens subordonator:
„Aproape de Buna Vestire unde nu dă o căldură cea aceea...”. Propoziţiile presupun o intonaţie
exclamativă şi au o puternică valoare afectivă.
Adverbul „unde” introduce de obicei propoziţii subordonate, dar construcţia are sens independent;
elementul introductiv are - independent - sens negativ, dar propoziţiile introduse prin „unde nu” sunt
accentuat afirmative; „unde” este adverb de loc, iar sensul propoziţiei în care apare temporal, sensul
contextual al construcţiei este astfel, imprevizibil şi deosebit de sensurile gramaticale ale elementelor
sale constitutive: de la lipsa intonaţiei, sens literal şi negativ, către intonaţie interogativă, sens temporal,
superlativ şi accentuat pozitiv.
Repetiţia şi elipsa sunt cele mai frecvente procedee stilistice la nivel sintactic. Caracteristică limbii
vorbite, repetiţia este şi la Creanga o forma a oralităţii. Repetiţia constituie sursa primă a numeroase
valori auditive. Se repetă interjecţii, pronume şi mai ales, verbe. Repetiţia interjecţiilor are efecte sonore
şi, mai rar, dă sugestii onomatopeice: „Şi odată pornesc ei teleap, teleap, teleap!” Repetiţia poate lua
forma unor figuri etimologice: „Parcă-i un boţ chilimboţ boţit, în frunte cu un ochiu, numai să nu-i fie de
diochiu.” Apropiată ca formă sete repetiţia semantică: „Dar trăind şi nemurind te-oi sluji…” Repetiţia
verbului are efect ritmic preponderent: „Face ea sarmale, face plachie, face alivenci, face papă, cu
smântână”. Ritmul se accelerează prin repetarea unor verbe diferite: „iute mă sui în pod, umflu pupăza
de unde era, sai…şi mă duc…s-o vând.” Repetarea verbului „a merge” creează o anumită monotonie
ritmică.
Obsesia sonoră îl face pe Creangă să-şi construiască dialogul prin repetiţie; ritmul devine mai
lent, dar continuitatea, creşte, iar textul capătă o valoare auditivă sporită, absentă în limba curentă. Este
un argument în favoarea faptului că Ion Creangă nu transcrie limba vorbită, ci o re-creează: „Da ce-a
fost aici, copile? – Ce să fie, mămucă?...- Şi?....Şi frate-meu cel mare, nătâng şi neastâmpărat cum îl
ştii, fuga la uşă să deschidă. – Şi-atunci? – Atunci eu m-am vârât iute în horn.”
Elipsa este un procedeu pe care Creangă îl împrumută tot din limba vorbită, utilizându-l însă în
forme complexe şi în gradaţii savant construite, pe care sintaxa populară nu Ie cunoaşte. Elipsa este
corelată cu intonaţia, cu juxtapunerea propoziţiilor şi are ca efect accentuarea afectivă şi apariţia unui
ritm inedit. Frecventă este elipsa verbului predicativ: „Atunci iepurele sare şi dracul după el”. Datorită
acestei elipse, rolul de predicat este atribuit interjecţiei: „Dracul, neavând ce face, huştiuluc, în iaz.”
Trecerea de la construcţiile cu verb Ie cele eliptice marchează gradarea, precipitarea acţiunii
(exemplu, fuga de la şcoală a copilului urmărit de doi dintre colegii săi). Alternanta de propoziţii complete
şi eliptice de predicat caracterizează celebrul pasaj cu cireşele mătuşii Mărioara. Finalul îndeosebi are
un ritm foarte precipitat, unde propoziţiile, coordonate prin conjuncţia „şi”, sunt toate eliptice de predicat:
„…şi eu fuga şi ea fuga, şi eu fuga şi ea fuga”.
Stilul. Procedee compoziţionale. Dialogul. Limbajul fiind al eroilor, desfăşurarea naraţiei are o
structură dialogică. Naraţia în planul autorului este redusă şi ca spaţiu şi ca varietate de expresie. Ea
evoluează însă prin ample dialoguri (ex. Harap Alb şi celelalte personaje). O particularitate a dialogului
este aceea că replicile sunt uneori alcătuite exclusiv din expresii idiomatice succesive. Creangă
manifestă preferinţă pentru desfăşurarea naraţiei prin dialog.
Interferenţa dintre planul autorului şi planul personajelor. Schimbările formale de persoană a
verbului şi a pronumelui sunt o manifestare în plus a oralităţii stilului, alături de intonaţia exclamativă sau
interogativă, interjecţie, lungirea afectivă a vocalei ori repetiţiei fenomene care au fost numite „stilistica
participării”.
O modalitate este introducerea unor comentarii exclamative sau interogative care lasă impresia
că autorul, retras în afara evenimentelor narate, s-a obiectivat situându-se oarecum pe poziţia cititorului
– auditor: „fiul craiului, ce era să facă?”. Exemplul dat nu presupune modificări în sistemul persoanelor
relatarea menţinându-se la persoana a III-a.

4
 Adeseori însă comentariile interogative şi exclamative sunt formulate fără adresă precisă, la
persoana a II-a cu sens general, specifică stilului direct: „Şi când acolo, ce să vezi? toţi erau cu părul, cu
barba şi cu musteţele pline de promoroacă.” Această tendinţă către persoana a II-a, în context narativ de
stil indirect Ia persoana a III-a, se manifestă la Creangă sub formele autoadresării şi dialogului fictiv,
având drept efect crearea unei diferenţe de plan (autor - interlocutor sau autor - personaje).
Persoana a III-a (din naraţia normală) sau persoana I (din naraţia de tip memorialistic) sunt
înlocuite cu persoana a II-a: „Eu atunci, să nu-mi caut de drum tot înainte?”, „Când se scoală baba în
zori de ziuă, ia dacă ai de unde!” Schimbarea persoanei este însoţită totdeauna de apariţia intonaţiei
exclamative sau interogative, caracteristică definitorie a stilului direct.
Autoadresarea apare în contextul naraţiei memorialistice la persoana I, deci atunci când
interlocutorul fictiv e însuşi autorul; dialogul se marchează în text, fie prin persoana a II-a, fie printr-un
vocativ (chiar numele propriu: „Ioane”): „Apoi lasă-ţi băiete, satul... şi pasă de te du ...?”, „Şi mai bine să
rămâi pe loc, Ioane, chiteam în mintea mea cea proastă, decât să plângi nemângâiat...” - aici autorul
apare marcat de două ori, şi prin persoana I şi a II-a.
Descrierea şi portretul. Enumerarea. Opera lui Creangă nu cuprinde descrieri propriu - zise şi nici
portrete numeroase. Descrierea ocupă un loc convenţional, evident „căutat”: toate cele patru capitole ale
„Amintirilor” se deschid cu câte o descriere. Uneori se poate observa o grijă deosebită pentru structura
ritmică a frazelor. De obicei, descrierile de peisaj sunt evitate. Descrierile de interioare sunt înlocuite cu
enumerarea, căpătând astfel un pronunţat caracter didactic. Creangă are o adevărată voluptate de a
enumera. Din punct de vedere stilistic, enumerările au caracter redundant.
Portretele - mai reuşite sunt personajele groteşti din „Povestea lui Harap Alb”. Astfel, Creangă
înlocuieşte portretele prin mişcare sau prin expresii populare.