Amintiri din copilarie - importanta operei in literatura romana

Opera „Amintiri din copilărie” a fost scrisă între anii 1881 – 1888 de către Ion Creangă.
Aceasta este o operă de tip memorialistic, în care autorul povestește, într-un mod cât se poate
de realist, propria copilărie, amintindu-și cu melancolie de acea perioadă și de frumusețea ei.
Deasemenea, trebuie menționat faptul că, acestă operă, compusă din patru capitole, este una
dintre cele mai importante pentru literatura română. Importanța creației nu provine numai din
tema prezentată în operă ( copilăria în mediul rural), ci și din particularitățile de construcție
folosite de autor pentru crearea unui text umoristic, dar în același timp real. Iorgu Iordan
spunea în cartea ” Studii despre Ion Creangă” că opera lui Creangă ” înfățișează un adevărat
univers – universul vieții rurale românești de acum un secol – tot așa limba folosită de
autorul lor reprezintă chintesența vorbirii noastre populare în aceeași epocă.”[1] Astfel, stilul
lui Creangă se remarcă prin umor, vorbire populară și aici nu ne referim la limba folosită
( limba poporului ), ci la modul în care acesta este folosită (regionalisme, forme specifice
zonei, etc.), folosirea proverbelor și a zicătorilor, dar și oralitatea.

Perioada în care opera lui Creangă a apărut a fost cea în care limbajul popular era clar
diferențiat de cel cult, iar acest aspect era cel mai bine reprezentat în aria vocabularului și al
expresiilor folosite. Limbajul folosit în „Amintiri din copilărie” nu era identificat ca fiind
neapărat regional, ci popular, diferența semnificativă înregistrându-se, mai ales, la nivel fonic,
lexical, dar și morfologic.


 Din punct de vedere lexical, vocabularul utilizat în opera „Amintiri din copilărie” este de tip
omogen, în sensul că acesta înglobează toate criteriile. Cuvintele utilizate au caracter popular,
iar neologismele sunt absente în totalitate. Autorul folosește cuvinte uzuale pentru mediul în
care se desfășoară acțiunea (țintirim, zăplaz, holtei, bernevici, pocinog, cociorva, dihai, făină
de păpușoi, etc.), iar proverbele și zicătorile utilizate au rolul de marca și accentua caracterul
vorbit al vocabularului folosit.

 La nivel fonetic, opera lui Creangă este caracterizată, în mare parte, de folosirea
regionalismelor, dar și de cuvintele considerate „inovații fonetice”, care la rândul lor, ocupă
un important loc în acestă operă. Deasemenea, trebuie menționat faptul că acele cuvinte care
în opera lui Creangă reprezintau regionalisme, în vorbirea actuală, sunt caracterizate ca fiind
arhaisme fonetice care nu mai sunt reprezentative numai pentru zona Moldovei, ci pentru mai
multe zone ale țării. Iată câteva forme întâlnite în opera lui Ion Creangă si care sunt specifice
zonei Moldovei: mîne, pîne, cînește, mîni- dimineață, mînile, prezintă reducerea
diftongului îi la i; băiet, spăriet, împrăștiet, sunt forme ale cuvintelor în care diftongul ia este
inlocuit de diftongul ie. Din limba veche, autorul păstrează formele unor cuvinte în care apar
sufixele –ariu și –oriu (coțcariul, povestariu), acest lucru datorându-se, cel mai probabil,
datorită faptului ca finalul cuvintelor este nearticulat. Totodată, forme ca : bini, galbini, tini,
barbat, macar, sunt caracterizate ca fiind specifice graiului moldovenesc și fie marchează
închiderea lui  e la i, fie trecerea lui ă la
Inovațiile fonetice, întâlnite în opera lui Creangă, reprezintă un alt aspect important pentru
caracterul popular al operei și fac parte tot din aria regionalismelor. Printre cele mai întâlnite
inovații fonetice, amintim: reducerea diftongului ea la e accentuat ( cole, măse, pute, păre, etc.),
apariția cuvintelor în care diftongul  ia  este înlocuit de ie (băiet, s-a muiet, ieu, etc.), folosirea
numeralelor, dar cu pronunțare și scriere populară (tus-șese, șesezeci), dar și folosirea
pronumelor ( ista pentru ăsta / acesta, cela pentru acela sau pentru celălalt, aistora pentru aceștia).
Tot în aria inovaților fonetice, se observă și utilizarea verbelor perdut, împetrită, verbe care sunt
caracterizate de depalatalizarea labialelor.
 În ceea ce privește caracteristicile morfologice, acestea nu sunt foarte numeroase, însă apar
câteva care sunt specifice acestei regiuni. Pe lângă caracterul regional, verbele utilizate în
acestă operă, au și un caracter popular. Fiecare mod al verbului este marcat în diferite
exemple. De exemplu, verbe ca: venise, luase, plecase, sunt forme ale modului mai- mult –
ca- perfect, iar în vorbirea populară acestea apar fară sufixul –ră (numai la persoana a 3
plural); la modul viitor, verbele apar fără litera v, iar formele sunt construite cu infinitivul: I-
oi zice, te-oi omorî, te-oi alege; iar verbe ca a lua, a pune, a da, a sta sunt folosite la modul
conjuctiv prezent cu forme ca: să ieie, să deie, să steie, să puie ( acestea sunt forme iotacizate
și aparțin limbii populare utilizate în Moldova).
Așa cum am menționat și mai sus, la secțiunea inovațiilor fonetice, formele pronumelor utilizate
de Ion Creangă sunt specifice zonei Moldovei și sunt, în special, forme ale pronumelor și
adjectivelor demonstrative. De exemplu: băietul ista pentru baiatul acesta, copilul
ista pentru copilul acesta, în ceea parte pentru în acea parte.
Substantivele sunt utilizate cu formele lor vechi sau populare; de exemplu: țintirim, văduvoi,
mîncări, holtei, pocinog, etc. Pe lângă faptul că sunt forme vechi, unele dintre ele sunt și
regionale.
 La nivel sintactic, autorul evită folosirea figurilor de stil preferând să le înlocuiască cu
structuri clare, concise, chiar concrete, iar pentru marcarea continuității unei idei, autorul
folosește conjuncția coordonatoare și; aceasta nu este folosită numai în interiorul propozițiilor
ci și la începutul acestora. În acest caz, și nu are funcție sintactică, ci doar marchează ideea de
repetiție și de continuitate. Sintaxa frazei este marcată, în special, de coordonare (aceasta fiind
specifică scrierilor populare). În opera lui Creangă, coordonarea apare fie cu ajutorul
conjuncțiilor, fie prin juxtapunere. Așa cum am menționat și mai sus, principala conjuncție
folosită este și, fiind urmată de iar  și dar ( „[…] umflu pupăza de unde era, sai cu dânsa pe
sub streșina casei și mă duc de-a dreptul în târgul vitelor, […].”, „Dar eu n-o vedeam pe
dânsa, căci eram în treabă.”, ” Dar nu merg pe drum, de rușine să nu întâlnesc vrun om; ci
sar în grădină la Costache și merg tupiluș prin păpușoi; apoi într-o hudiță, din hudință în
 grădina lui Trăsnea și iar prin păpușoi […].”). O altă particularitate a sintaxei utilizate de
Creangă este folosirea propozițiilor introduse de adverbul unde („[…]în știoalna unde mă
scăldam”, „[…] Văraticul, unde și-a petrecut viața Brâncoveanca cea bogată și milostivă
[…]. „, „[…] unde nu mă îmbărbătez în sine-mi și iar bag mâna să scot pupăza … pe ce-a fi
…”.)
Datorită oralității folosite în crearea scrierii, opera lui Ion Creangă reprezintă un izvor
nesecătuit de elemente populare, proverbe, interjecții, dar și de ilustrări ale mediului rural cu
tot ceea ce implică el – tradiții, obiceiuri, viața la sat. Conform DEX , oralitatea este : ”
calitate a stilului unei scrieri beletristice de a părea vorbit, dând expunerii un caracter
spontan și viu atât în dialogurile care notează particularitățile vorbirii personajelor, cât și în
narațiunea propriu-zisă; ansamblu de particularități ale limbii vorbite, ale graiului
viu.”[2]   Astfel, umorul se află în strânsă legătură cu tot ceea ce înseamnă exprimarea
oralității. Prin intermediul umorului, Creangă încearcă să transforme și să elimine monotonia
din lumea satului. El oferă personajelor sale, nume care mai de care mai haioase ( moș
Chiorpec, Popa Buliga sau Ciucalau), dar și o caracterizare menită să le scoată defectele în
evidență ( Moș Vasile care era „cărpănos și un pui de zgârie – brânză”, sau fata Irinucăi care
era „balcâză și lălâie de-ți era frică să înnoptezi cu dânsa în casă”).

 Un prim element important în realizarea oralității, sunt interjecțiile. Acestea marchează

spontaneitatea și nu sunt cu mult diferite de construcțiile exclamative. La Creangă,
interjecțiile apar cu rol predicativ și de cele mai multe ori, fac parte din construcții
eliptice: „fac țuști”, „Asemene celui mijlociu, țuști”, „Nici una, nici două, haț”, „Pupăza
zbîrrr”, „Și când răcnește o dată cât se poate, eu zbîrr!”. În structurile interjecțiilor apar și
repetițiile, care nu fac altceva decât să accentueze ideea transmisă de anumite structuri sau
cuvinte. De exemplu: „Na, na, na! d-apoi pentru vrednicia lui mi la dat tata […]”, „Și o dată
pornesc ei teleap, teleap, teleap!”. Repetițiile nu apar numai în cazul interjecțiilor, ci și la
verbe; de exemplu: „Și bocește el și bocește, pînă îl apucă leșin.”. Elipsa este un alt procedeu
stilistic des întâlnit în opera lui Creangă. Structurile cele mai afectate de elipsă sunt cele fixe
 care sunt formate cu adverbe demonstrative: când colo, când colea, ici colo, când iaca, Paula
Diaconescu spunea că aceste structuri: „mijlocesc reprezentările concrete ale
acțiunilor.”[3] Astfel, ele oferă întregii structuri un grad mare de uimire.
 Proverbele, zicătorile sau citatele din câtecele populare reprezintă o altă modalitate de
exprimare a oralității; de fapt ele sunt catalogate ca fiind expresii populare. Având în vedere
folosirea limbii populare, Ion Creangă recurge, destul de des, la utilizarea acestor procedee în
opera sa. Indiferent de situația în care sunt utilizate, aceste structuri au rolul de a crea o
imagine, un film în mintea cititorului. În opera sa, Creangă utilizează următoarele
proverbe: „Pentru că știi vorba ceea: Omul sfințește locul.”, „Vorba ceea: Părinții mănâncă
aguridă și fiilor li se strepezesc dinții.”, „Au tunat și i-au adunat.”, „Milă mi-e de tine, dar de
mine mi serupe inima.”, „La plăcinte / Inainte, / La război/ Înapoi.”, „Voinic tânăr,
cal bătrân / Greu se-ngăduie la drum.”, „apără-mă de găini, că de câini nu mă tem.”, etc.
 Un alt aspect care marchează oralitatea este aglomerarea verbelor. Autorul folosește cât mai
multe verbe într-o singură frază pentru a exprima cât mai multe acțiuni. De exemplu: „ și cum
ajung în dreptul teiului, pun demancarea jos, mă sui încetișor în tei, bag mâna în scorbură,
găbuiesc pupăza..”, „Și ne coborâm noi și ne tot coborâm cu mare greutate (…) și caii
lunecau și se duceau de-a rostogolul…”.
 În opera sa,” Amintiri din copilărie”, Ion Creangă mai folosește un alt procedeu care
marchează stilul specific lui. În exemple de tipul : „Și după cum am cinstea de a vă spune.”,
„Vă puteți închipui.”,  el încearcă sa-și implice cititorul în poveste prin adresare directă, iar
prin utilizarea dialogului, se încearcă evitarea monotoniei și totodată, implicarea a cât mai
multor personaje ( „- Așa a fi, n-a fi așa – zise mama- vreu sa-mi fac băietul popă, ce ai tu? /
– Numaidecât popă, zise tata. Auzi, măi! […].”; „- De vânzare ți-i găinușa ceea, măi băiete? /
– De vânzare, moșule! / -Și cât ei pe dânsa? / – Cât crezi și dumneata că face! / – Ia ad-o-
ncoace la moșul, s-o drămuiască! […] „). Deasemenea, pe lângă faptul că este povestitor,
Creangă se implică în poveste chiar ca personaj folosind persoana I:  ” Stau câteodată și-mi
aduc aminte ce vremi și ce oameni mai erau în părțile noastre, pe când începusem și eu,
drăgăliță- doamne, a mă ridia băiețaș la casa părinților mei, […]„.  Tot în „Amintiri din
 copilărie”, Ion Creangă folosește așa numitul dialog fictiv care implică un interlocutor;
înterlcutor care, de fapt, este chiar ascultătorul poveștii ( „[…] se strânse lumea ca la
comedie împrejurul nostru dă, iarmaroc nu era? ” sau ” Eu atunci, să nu-mi caut de drum tot
înainte?”).
Stilul operei lui Ion Creangă se remarcă în primul rând, prin originalitate și abia mai apoi prin
iscusința îmbinării cât mai elaborată a tuturor elementelor menite să transforme creația în ceva
inedit și chiar prețios, am putea spune, pentru literatura română. În „Amintiri din copilărie” se
reflectă munca autorului de a folosi elemente particulare, specifice mai ales limbii vorbite.
Acestea sunt transpuse în manieră proprie, marcând oralitatea și complexitatea textului.
Creangă nu încearcă să-și transforme personajele, ba dimpotrivă, le lasă să povestească în
modul specific naturii lor și a culturii pe care o au. Astfel, personajelor sale le este mult mai
ușor să folosească zicale, proverbe, versuri din cântece populare, care nu fac altceva decât să
ofere un aer umoristic textului.

Bibliografie:
 Creangă, Ion, Povești, Povestiri, Amintiri, Editura Regis,
 DEX, Dicționarul explicativ al limbii române, Ediția a- II-a, Academia Română, Institutul de
Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, București, 1998;
 Dumitrescu – Bușulenga , Zoe, Ion Creangă, Editura pentru Literatură, 1963;
 Diaconescu, Paula, Elemente de istorie a limbii române literare moderne, Partea a II-a.
Evoluția stilului artistic în secolul al XIX-lea., Universitatea din București, București, 1975.
 Iorgu, Iordan, Limba lui Creangă în Studii despre Ion Creangă. Vol II, Editura Albatros,
București, 1973;
 Mancaș, Mihaela, Istoria limbii române literare. Perioada modernă (secolul al – XIX-lea),
Universitatea din București, București, 1974;
 Munteanu, Ștefan, Expresia artistică a limbii populare în opera lui Ion Creangă în Studii
despre Ion Creangă. Vol II, Editura Albatros, București, 1973
 Tohăreanu, G. I. , Oralitate și relief în Studii despre Ion Creangă. Vol II, Editura Albatros,
București, 1973

[1] Iorgu, Iordan, 1973, Studii despre Ion Creangă. Vol II, București, Editura Albatros, p. 73
[2] DEX, Dicționarul explicativ al limbii române, Ediția a- II-a, Academia Română, Institutul
de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, București, 1998